Impotriva Europei


O OLIMPIADA impotriva EUROPEI

autor: FrontPress 14.08.2012
Şoul glamuros s-a încheiat. S-a tras cortina peste încă o ediţie a Jocurilor Olimpice. Iubitorii sportului s-au uitat fascinaţi la spectacolele de lumini, la coregrafiile uimitoare, la vedetele savuroase, la regina Angliei, la triumful celor mai buni sportivi ai lumii. Dar, undeva, departe de ochii mari şi fascinaţi ai consumatorilor, două sportive stau cu pumnii strânşi, nedreptăţite şi ostracizate. Ce mai contează însă două victime proscrise politic într-o lume a toleranţei totale, a fair-play-ului şi antirasismului, căruia i se atribuie dimensiuni aproape religioase? Ce mai contează că Voula Papachristou, specialistă în proba de triplusalt, a fost exclusă din lotul ţării sale pentru nişte glumiţe scrise pe Twitter la adresa negrilor din Grecia? Sau că Nadja Drygalla, o canotoare germană, a fost nevoită să părăsească satul olimpic pentru că prietenul ei este membru al partidului Naţional Democrat German (NPD), considerat de extremă dreaptă? Ce mai contează nişte gesturi discret-orwelliene într-o lume dominată de “spiritul olimpic”? Nimeni nu a protestat, nimeni nu a acuzat stalinismul făţiş promovat de Comitetul Olimpic Internaţional, dovadă că asemenea măsuri, motivate de o pseudofilozofie egalitaristă, fac parte din cotidianul unei Europe bolnave, care îşi cântă cu fast, an de an, propriul marş funebru, acoperit de acordurile şlagărelor săltăreţe.
Pentru a înţelege dimensiunile patologice ale isteriei antirasiste din politică, sport şi toate celelalte domenii ale societăţii contemporane, care în esenţă nu are de-a face nici în clin nici în mânecă cu lupta pentru dreptate a unor nevoiaşi, vă invit să facem o introspecţie într-un trecut nu foarte îndepărat, sau mai precis într-o epocă pe care ochii hipnotizaţi ai lumii civilizate o văd ca pe cea mai mare gaură neagră a istoriei.
Jocurile Olimpice de la Berlin, din anul 1936, au avut un erou – atletul american de culoare, Jesse Owens, unul dintre cei mai talentaţi sportivi ai acelor vremuri. Din gura sau condeiul oricărui ziarist semidoct şi mimetist de astăzi veţi auzi una şi aceaşi poveste, repetată ca o mantră de opt decenii: Jesse Owens a spulberat “mitul superiorităţii ariene” în mijlocul Germaniei naziste, spre disperarea liderilor politici. Istoria acestei manipulări sentimentale care se perpetuează de ani buni merită descusută, pentru a putea fi comparată cu nişte evenimente a căror contemporani suntem.
Evident, atletul Owens nu are nici o vină în toată afacerea, el fiind folosit ulterior, independent de voinţa domniei sale, pe post de unealtă a propagandei egalitariste postbelice, extrem de infantile în esenţa ei. Ce înseamnă acest lucru? Trebuia demonstrat cu orice preţ şi prin orice mijloace că tot ceea ce ţine de Germania naţional-socialistă este urât, nedrept, nedemn, sordid şi inuman. Mentalului colectiv i s-a inoculat foarte clar că tot ceea ce e german trebuie supus oprobriului, batjocurii, judecăţii “lumii libere”. Care este însă realitatea, legată strict de acest caz? Să vedem:
1. Jesse Owens a fost tratat în Germania cu maxim respect (spre deosebire de ţara din care provenea, unde în anii `30 negrii nu beneficiau de aproape nici un drept), lucru pe care îl recunoaşte el însuşi în interviul acordat pe 28 iulie 1936 postului de radio din Berlin, subliniind că satul olimpic reprezintă “a opta minune a lumii”:  http://archive.org/details/InterviewWithJesseOwens1936
2. Toată lumea pare astăzi consternată că Hitler nu a vrut să dea mâna cu atleţii de culoare la Jocurile Olimpice din 1936. Adevărul incomod pentru majoritatea dezinformată este că, întradevăr, Hitler nu a dat mâna cu un atlet negru, dar nu a fost vorba de Jesse Owens, ci de Cornelius Johnson, şi nu din lipsă de respect. În prima zi a jocurilor, cancelarul plecase de la stadion la o întâlnire stabilită în prealabil, nemaiapucând să-i primească pe toţi câştigătorii. Oficialii olimpici l-au informat pe Hitler că are două variante: sau să-i primească pe toţi câştigătorii, sau pe nici unul, iar el a ales varianta a doua, din cauza obligaţiilor care îl împiedicau să fie tot timpul prezent la stadion. Jesse Owens s-a impus în întrecerile de a doua zi a Jocurilor Olimpice, moment în care Hitler nici nu se afla în tribune.
3. În mod curios, Jesse Owens a fost mult mai ignorat în SUA decât în Germania. Preşedintele Franklin D. Roosevelt nu l-a felicitat niciodată pentru performanţele obţinute, nui-a trimis nici o scrisoare de susţinere, la fel cum nu l-a fost invitat niciodată la Casa Albă. Abia în anul 1955, preşedintele Dwight Eisenhower l-a numit “Ambasador al sportului”.
4. Omul care l-a sprijinit cel mai mult pe Owens la Berlin nu a fost în nici un caz vreun compatriot de-al său, ci atletul german Luz Long, fără de ajutorul căruia americanul nu ar fi ajuns în finală la sărituri în lungime (unde a câştigat ulterior medalia de aur).
5. Un reporter sportiv german susţine chiar că Adolf Hitler a dat de fapt mâna cu atletul american, dar într-o altă zi, în ciuda tuturor speculaţiilor ulterioare. Mitul spune că Hitler ar fi ieşit furios de pe stadion pentru că Owens, care câştigase prima din cele patru medalii de aur (la 100 de metri), îi învinsese pe sportivii arieni. Ziaristul Siegfried Mischner a spus că Owens purta în portofelul său o poză în care Hitler îi strângea mâna înainte să părăsească stadionul.
Owens, care şi-a dat seama că ziarele scriau neadevăruri privind atitudinea lui Hitler vizavi de el, a încercat prin anii 60 să îi determine pe Mischner şi pe colegii săi jurnalişti să contribuie la schimbarea variantei oficiale a poveştii. Despre acest episod mai puţin cunoscut a scris până şi ziarul Daily Mail. Mischner, care era reporter în acea vreme, a afirmat că Owens i-a arătat fotografia şi i-a spus: “Acela a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea”.
“Poza a fost făcută în spatele tribunei oficiale, astfel că nu a fost surprinsă de majoritatea ziariştilor prezenţi, dar eu l-am văzut, l-am văzut dând mâna cu Hitler. Ulterior am decis să nu relatăm nimic despre această fotografie, pentru că Hitler trebuia să fie în continuare prezentat într-o lumină proastă în relaţia cu Owens”, susţine Mischner.
Sportivul american nu s-a pronunţat explicit în acest sens, tocmai pentru că devenise involuntar un simbol al antinazismului, dar rămâne interesantă declaraţia pe care a făcut-o pentru Daily Telegraph: “Când am trecut pe lângă cancelar, acesta s-a ridicat, mi-a făcut cu mâna, iar eu i-am făcut cu mâna înapoi. Consider că jurnaliştii au dat dovadă de rea-credinţă atunci când l-au criticat pe omul momentului în Germania”.
Cam aşa au stat lucrurile cu una dintre cele mai controversate Olimpiade din istorie, prezentate însă magnific de artista Leni Riefenstahl în documentarul “Olympia”. Ce am văzut însă după 76 de ani, în unul din cele mai guralive bastioane ale democraţiei? În timp ce un negru american, înconjurat de steaguri cu zvastici, zâmbea fericit şi lăuda în gura mare Satul Olimpic de la Berlin, organizarea şi condiţiile impecabile de care se bucura în Germania naţional-socialistă, în anul de graţie 2012 două atlete europene sunt excluse, pe propriul continent, de la cea mai mare întrecere sportivă de pe glob, din nişte motive absolut aberante, fără ca nimeni să mişte un deget? Da, se pare că de aşa ceva avem parte. De o umilire a europenilor la ei acasă, de o atenţionare sinistră că nimeni nu are voie să se pună de-a curmezişul singurei ideologii existente, de o bătaie de joc la adresa spiritului sportului, tocmai în numele acestuia!
Dar hai să mai facem o paralelă istorică interesantă. Dacă la Berlin, în rău-famatul an 1936, securitatea sportivilor era asigurată de câteva sute de poliţişti, să vedem ce avem în Londra cea democrată a zilelor noastre. Bugetul complet al Jocurilor Olimpice, conform unor publicaţii de specialitate, a depăşit suma de 12 miliarde de euro, dintre care 1.300.000.000 au fost puşi de-o parte pentru securitate. Nimic ciudat dacă ne gândim că pe acoperişurile unor clădiri au fost poziţionaţi sniperi şi rachete antiaeriene sol-aer, în timp ce avioanele “eurofighter” au fost în stare permanentă de alertă… Ca măsură de siguranţă au fost angajaţi 23.700 de soldaţi şi membri ai armatei, iar în zilele cele mai critice numărul lor a crescut la 40.000. Evident, aici au fost şi 17.000 de poliţişti, dar şi 16.400 de angajaţi ai firmei private de securitate G4S. În total, peste 70.000 de oameni!
Gazdele i-au avertizat pe turişti, dar şi pe locuitorii Londrei, să fie pregătiţi pentru controale neprevăzute, atât pe aeroporturi cât şi în staţiile subterane, care ar putea fi zone de acţiune ale teroriştilor. Din aceste motive unele firme şi-au adaptat programul pentru a nu se ajunge la mari întărzieri sau le-au permis angajaţilor să-şi facă treaba de acasă pe perioada desfăşurării JO şi să-şi ia concedii anuale excepţionale.
Poate că într-o zi europenii îşi vor da seama că totalitarismul poate să fie şi unul extrem de jovial şi fastuos, cu faţă umană, ascuns în spatele măştilor diversităţii cu orice preţ, aşa cum au fost JO de la Londra.  Evident, sportivii nu au nici o vină, dar când oamenii se vor emancipa de sub suzeranitatea poliţiei gândirii îşi vor da seama în ce minciună au trăit şi la ce spectacole nedrepte au aplaudat cu frenezie. Iar atunci se vor acorda încă două medalii pentru cele mai merituoase sportive de la acest concurs politizat.
O mână sus pentru Nadja Drygalla şi Voula Papachristou! De Goran Mrakici – FrontPress.ro
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu