Ostracizarea violentei si “generatia pepsi”
Suntem
o generaţie dominată de frică. Ne este frică de viitor, de sărăcie, de
incomoditate, de singurătate, de responsabilitate şi de iubire. Suntem
atât de oripilaţi de lumea în care existăm încât renunţăm la propriile
noastre vise de dragul obsedante idei de „a supravieţui cu orice preţ”.
Mii de tineri cu vise, cu talente nevalorificate îmbrăţişează profesii
pe care le dispreţuiesc de dragul „unei bucăţi de pâine”, pentru a trăi,
în cele din urmă, în obscuritate, în pesimism şi regrete, undeva pe la
periferiile Sistemului, mulţumiţi că pot rumega în linişte şi comoditate
hamburgeri cu cola. Ne simţim atât de mici şi bătrâni, încât nu mai
răspundem instinctelor fireşti ale tinereţii de a chema lumea la duel.
Ne
bucurăm că avem o tehnologie, care a devenit banală pentru noi, dar
care ar fi şocat generaţiile anterioare. În acelaşi timp, suntem şocaţi
că ceea ce era banal pentru generaţiile anterioare (hrană, apă,
locuinţe, naşterea de copii) reprezintă astăzi un lux pentru noi. Ne
întrebăm atunci, care a fost, de fapt, rostul acestei „mişcări înainte”,
de eliberare a omului de mediul firesc al existenţei şi plasarea lui în
„zona comodităţii”?
Societatea
progresistă şi matriarhală încearcă tot mai mult să ne lipsească de
orice ar produce discomfort şi durere – senzaţii care menţin conştiinţa
propriei existenţe şi autonomia personalităţii. Mamele tind tot mai mult
să aleagă naştere fără durere, copiilor li se crează tot mai mult un
spaţiu în care ar fi lipsiţi de traume psihice şi fizice, care sunt
absolut necesare pentru o formare normală a psihicului unui bărbat sau
femei. Orice ar simboliza violenţa, discriminare şi virilitatea este
ostracizat şi marginalizat. Omul este relaxat, dizolvat, este lipsit de
acea energie creatoare care îi oferă o individualitate. Sloganul
hippioţilor americani ameţiţi de băutură şi marijuana: „make love, no
war” – defineşte perfect acest curent pacifist de imbecializare în masă,
care s-a înrădăcinat puternic în mentalul colectiv postmodern.
Violenţa,
ca factor care a creat istorie, este scoasă din societate. În acest
fel, însăşi societatea se autoexclude din istorie. Se fie acest sfârşit
al istoriei prezis de Fukuyama? Nu exclud. Unii pseudospecialişti ajung
să fie chiar revoltaţi de conţinutul manualelor şcolare de istorie, care
ar avea cică „prea mult violenţă”. Asta este istoria, domnilor! Fără
războaie de dragul femeilor, de dragul teritoriilor, de dragul credinţei
oamenii ar fi o turmă de vite rumegătoare (sau fumătoare) de iarbă,
care vin din nicăieri şi pleacă spre nicăieri.
Alţii
sunt revoltaţi că băieţii sunt crescuţi cu arme de plastic, cu poveşti
care conţin mesaje violente („fascistul” şi „teroristul” Făt-Frumos
omoară balaurul, iar Ileana Cosânzează este mereu captivă undeva – „ce
sexism”!). Firesc, nimeni din aşa-numiţii intelectuali, din aşa-numita
societatea civilă nu vor îndrăzni să-şi ridice glasul în apărarea
„violenţei” ca fenomen socio-cultural fără a risca să fie etichetat
drept „fascist”. În acelaşi timp, are loc un fenomen absolut suicidal:
este exclusă acea energie care constituie nucleul civilizaţiei umane,
fără de care încetează a mai fi „civilizaţie” şi chiar „umană”. Umanul
este înlocuit cu un „umanism” butaforic, cu un simulacru, care pretinde a
fi „mai uman decât omul”. Doamne, ce neghiobie!
Din
aplicarea acestei matrice, care distruge organicitatea unui popor şi
lipseşte generaţiile de energiile creatoare, a rezultat generaţia
noastră – nişte pui dezorientaţi şi speriaţi, care se află mereu în
căutarea unui loc sub soare sub patronajul unui „nene generos”, care ar
oferi stabilitate şi invizibilitate, pe măsura posibilităţilor. O
generaţie care nu mai crează nimic, ci încearcă să profite din plin din
ceea ce s-a creat până la ei, pentru că actul creator cere jertfă – iar
spiritul de jertfă, din păcate, este străin tinerilor noştri. De Octavian Racu
P.S: Unul din filmele care tratează aceeaşi problemă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu