AMURG DE VARA VIOLET
Oamenii
au obiceiul să închidă ochii sau să întoarcă privirea de la problemele
care nu îi afectează în mod direct. Mulți cred că unele lucruri nu li se
pot întâmpla tocmai lor, iar atânci când se confruntă cu ele se văd
completamente copleșiți.
Fotbalul nu este cel mai important lucru
în viața, dar energia pozitivă pe care o emană acest fenomen, forța
coagulantă de care dă dovadă și posibilitatea pe care ți-o oferă de a-ți
etala mândria zonală și patriotismul local, reprezintă niște fenomene
deloc de neglijat.
Evident, fotbalul s-a transformat de
mult dintr-un sport într-o industrie, într-o proiecție a politicului, și
doar un orb nu vede că FIFA și UEFA duc cea mai asiduă propagandă
globalistă tocmai prin intermediul sportului, în detrimentul
fair-playului pe care îl invocă patetic la tot pasul. Aproape că nu mai
există naționale europene care să nu fie peticite sau umplute de-a
binelea cu jucători non-europeni, iar toată această ciorbă ne este
prezentată ca un fenomen pozitiv.
Pe plan local se întâmplă însă un lucru
care ne afectează în mod direct, și anume disoluția unui brend și a unei
stări de spirit – Politehnica Timișoara. Nu voi
analiza amânuntele plicticoase și birocratice într-un moment dramatic,
în care mulți suporteri vechi sunt pregătiți să-și agațe fularul violet
în cui, confruntați cu sucombarea inevitabilă a echipei pe care au
susținut-o, iubit-o și urmat-o o viață întreagă. Așa cum moartea clinică
nu poate fi considerată viață, așa nici surogatele violete nu pot fi
considerate Poli. Șantajul emoțional la care am fost supuși ani de-a
rândul a lăsat sechele adânci și răni nevindecate, iar noi ne-am amăgit
singuri prea mult timp pentru a putea închide încă o dată ochii în fața
unui nou metisaj identitar.
Uneori nu este suficient să-ți pui
mâinile la ochi pentru a evita primejdia inerentă care te paște. Poli nu
este singura echipă care se stinge, au mai fost și altele, mai vechi și
mai glorioase. Dar dispariția lui Poli va atrage după sine și
dispariția unei peluze în care a pulsat decenii întregi dragostea
efervescentă pentru tot ce înseamnă Timișoara, Banatul și culorile
alb-violet. Fără peluza sud pentru mine nu mai există Poli, cu tot
respectul pentru ceilalți iubitori de fotbal din Timișoara. Mulți dintre
noi și-au investit toată tinerețea într-o luptă și într-un tumult, și
doar cine nu ne cunoaște crede că ne poate duce cu zăhărelul. Fiecarare
om poate să facă ce dorește sau ce îi dictează conștiința, dar peluza,
unul dintre ultimele bastioane ale oamenilor liberi, va cânta și va sări
doar sub bagheta propriei pasiuni, nedirijată de nimeni din afară.
Există destui oameni care sunt
dispuși să susțină orice echipă a orașului în diviziile A sau B, nu e
nici o problemă, dar noi, acel grup adesea înjurat și arătat cu degetul,
am crescut, am trăit și vom muri doar cu Poli.
Epoca galopantă și nefirească în care
trăim a mai făcut o victimă. Nu este nici prima, nici ultima. Evident,
vina aparține unor persoane bine definite, dar dacă deschidem mai larg
ochii vom vedea că astfel de persoanaje fac parte dintr-un sistem care
ne fură identitatea și ne îngrădește libertățile pe zi ce trece.
Probabil că toată România trebuie să țină doar cu Steaua și Dinamo, că
ziarele oricum numai despre ele scriu, iar din lume cu Barcelona,
Juventus, Manchester United sau Real Madrid. Restul – oricum nu mai
contează.
Dacă pot cumpăra la colțul străzii,
bănățean fiind, ceapă din China, lubeniță din Turcia sau ardei din
Olanda, de ce să nu pot ține și cu echipe de fotbal care se află la sute
sau mii de kilometri distanță? Acestea sunt raționamentele care ni se
inoculeză pe față sau subliminal, în timp ce identitatea, mândria și
personalitatea ne sunt terfelite și metisate în toate modurile posibile.
Evident, în numele unor algoritme ale democrației pe care nu le mai
înțelege nimeni.
Într-un moment în care prea puține
lucruri depind de noi în mod direct, și când se pare că nu mai rămâne
nimic de făcut, putem promite doar atât:
“Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi…
Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat”. De Goran Mrakici – FrontPress.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu