Frământările sociale prin care trece acum România sunt simptomele unei profunde crize morale şi de identitate. Clasa politică actuală nu este altceva decât o oglindă a societăţii. Dar de la politicienii actuali nu mai pot veni soluţii. Nu doar actuala guvernare a eşuat, ci şi toate guvernările anterioare. Speranţa îndreptăţită a românilor pentru un mai bine material nu mai poate face abstracţie de aspecte precum demnitatea şi integritatea morală.De vină pentru situaţia actuală nu sunt doar politicienii de acum sau cei care i-au votat. Pe cine altcineva să aleagă? Dacă poate fi vorba de o vină colectivă, atunci ea este a celor care au permis şi facilitat după 1990 instaurarea actualei clase politice. În cel mai bun caz, “tradiţiile” acesteia nu sunt mai vechi de două decenii, atunci când genealogia ei nu urcă de-a dreptul la fosta nomenclatură comunistă. Inconştienţa, mărginirea şi nepăsarea se pot constitui şi ele într-o culpă. Tinerii care au manifestat în 1990 şi în anii următori pentru o aşezare sănătoasă în societatea românească au fost reduşi la tăcere cu bâtele minerilor. Ei n-au fost înţeleşi atunci de o majoritate încă anesteziată de otrava propagandei comuniste. Elanul acestei generaţii, plină de idealuri la vremea ei, s-a frânt. Aceşti oameni s-au dedicat mai departe profesiei lor. Mulţi au părăsit ţara, din lipsa unor perspective reale, nu doar materiale, ci şi din lipsa recunoaşterii şi promovării adevăratelor valori. Cei care puteau da o altă faţă a României au fost marginalizaţi, mulţi siliţi să-şi caute rostul prin alte părţi.
Din păcate, neamul nostru nu şi-a recunoscut şi nu şi-a urmat elitele şi valorile. Acum se culeg roadele acestei orbiri sufleteşti, ale acestei lipse de viziune. Avem conducătorii pe care-i merităm. Chiar dacă în vârtejul actualei crize politice unii sau mulţi dintre ei vor fi măturaţi, nu există alţii care să poată veni cu soluţii imediate. Adevărata soluţie nu poate fi decât însănătoşirea sufletească, morală, a românilor. Ea necesită însă timp. Cel scurs până acum a fost din păcate risipit cu nepăsare, iar consecinţele se văd acum în stradă.
Pentru a-ţi dezvolta simţul demnităţii şi o viziune corectă, e nevoie de descoperirea propriei identităţi şi a propriului rost. Avem nevoie de simboluri naţionale cu care să ne identificăm. Pentru a şti încotro vrem să mergem, trebuie să ştim de unde venim. Rugăciunea noastră către Dumnezeu nu trebuie să devină una fatalistă, ci să fie una pentru luminarea sufletului şi a minţii, pentru a descoperi şi învinge răul din noi şi din societate, cu ajutorul şi cu puterea venită de sus. Dacă ne vom limita orizontul de aşteptare doar la realizarea miraculoasă a unei bunăstări materiale, nu o vom realiza niciodată.
Nu doar elitele de după 1990 n-au fost înţelese. Cele anterioare au împărtăşit aceeaşi soartă. Cei care au fost prigoniţi de comunişti, cu familiile lor, au fost marginalizaţi, au fost priviţi drept nişte proscrişi şi “bandiţi”. Se va spune că aşa au fost vremurile, cu frica terorii planând peste tot. Aşa este. Dar azi teroarea de atunci nu mai există. Există în continuare o propagandă otrăvitoare de suflete, însă avem şi libertatea de a nu o înghiţi. Cuvintele alăturate ale lui Ion Gavrilă Ogoranu, acest simbol al neamului nostru (titlul pus deasupra lor ne aparţine), au o deplină actualitate şi în contextul acestor frământări româneşti. Ele revelează de fapt aceeaşi tragedie morală care l-a adus şi pe el în pragul disperării. Dacă majoritatea românilor de azi ajung la disperare din cauze materiale, pe oameni ca el îi durea soarta neamului lor, pentru care au jertfit totul, fără a cere nimic în schimb. Doar asemenea oameni vor putea schimba într-o bună zi faţa acestei ţări.
Ion Gavrilă Ogoranu – mlaştina deznădejdii româneşti“Către Securitatea Statului, Bucureşti.
Noi, locuitorii comunei Sântimbru, satul Galţiu, cetăţeni devotaţi ai Republicii Socialiste România, vă rugăm să mutaţi din această localitate pe numiţii Ion Gavrilă şi Ana Gavrilă, fiind foarte periculoşi. Ion Gavrilă a fost bandit în munţi, luptând împotriva orânduirii noastre socialiste, iar soţia lui este văduva doctorului Petru Săbăduş, duşman de-al poporului şi mort la închisoare.”
Întâmplarea m-a îndurerat mai mult decât m-a revoltat. Dacă li s-ar fi împlinit cererea şi am fi fost deportaţi, iar casa s-ar fi vândut, fiind mulţi pretendenţi (vreo 15), i-ar fi revenit fiecăruia o nimica toată. Şi pentru asta erau ei în stare de orice mişelie! Şi erau unii dintre ei medici, foşti colegi cu doctorul Petru Săbăduş! (…) Ca să pregăteşti cuiva, fie şi duşmanului tău, o astfel de soartă numai pentru a pune mâna pe o casă hârbuită, trebuie să nu mai ai nimic omenesc în tine şi, din păcate, numărul oamenilor care sunt în stare de astfel de fapte e “leghion”, că-s mulţi. În spatele fiecărui arestat, deportat, condamnat, ucis de regimul comunist se află un iudă, care a pârât, a cerut, a obţinut un bun material, o funcţie sau o decoraţie sau şi-a satisfăcut setea de răzbunare asupra vecinului sau consăteanului său, şi apoi, în tihnă, şi-a ronţăit cei treizeci de arginţi.
Dacă cineva vrea să afle care a fost şi este durerea cea mai mare a celor care au luptat contra comunismului, să ştie că a fost şi este conştiinţa faptului că, în timp ce tu îţi jertfeşti tinereţea, sănătatea, familia, viaţa pentru neam şi ţară, acei pentru care tu le faci toate acestea îţi doresc şi-ţi fac cel mai mare rău posibil. Şi apoi vezi cum prosperă şi se înmulţesc pe acest pământ! Tu te-ai luptat şi ai fost gata să mori pentru astfel de oameni! O mai adâncă mlaştină a deznădejdii nu-ţi trebuie!(…)Fac însă ochii mari când căruţa comunismului, pe care-l cred veşnic, se sfarmă sub ei. O clipă îşi pierd cumpătul, dar se dezmeticesc repede, se regrupează, convinşi că tot lor li se cuvine să construiască capitalismul. Trebuie lichidat C.A.P.-ul pe care l-au înfiinţat? E la post în comisia de lichidare. Trebuie înfăptuită reforma agrară de retrocedare a pământului (1990)? E primul la înfăptuirea ei după aceeaşi deviză ca şi a întemeietorului familiei: “cine împarte, parte-şi face”. Îi moda să fii credincios şi să mergi la biserică, la pomeni şi parastase? Lăsăm ateismul la o parte, căci un mai bun epitrop al parohiei decât un predicator de ateism nu poate fi. Sunt convinşi că totul li se cuvine, că fac parte dintr-o clasă deasupra muritorilor de rând. Mai trăiesc unii din cei ce au suferit şi de pe urma lor în regimul comunist? Încearcă să-i distrugă acum prin poliţie, procuratură şi justiţie, socotind că nu-i nici o deosebire între ele şi corespondentele lor din vechiul regim.
Şi se pare că lucrurile merg perfect înainte. Sunt mulţi tovarăşi cu aceleaşi interese şi se sprijină unii pe alţii. Că s-ar putea ca în viitor să intervină piedici în calea familiei? S-au gândit şi la asta: un alt ambiţios tânăr, un membru de-al familiei, s-a înşurubat bine în conducerea locală a unui partid istoric, drept garanţie pentru viitor. Şi să nu-ţi vină să te întrebi măcar un moment dacă merită acest popor să mai lupţi şi să mai mori pentru el? Să nu blestemi în loc să iubeşti şi să binecuvântezi? Să nu-i dai dreptate lui Gelu Radeş, care a prezis cu zeci de ani în urmă acest deznodământ? Să nu doreşti uneori să nu mai fii, să nu mai vezi şi să nu mai auzi nimic? Cine a prezis o mlaţină a deznădejdii în istoria acestui popor, a ştiut ce a prezis!
Îţi înalţi capul, disperat, legându-te de alţi luptători, care trec şi ei prin aceleaşi deznădejdi şi aştepţi, şi speri de undeva, din cuprinsul neamului nostru, să se ridice, ca o ceată de arhangheli, o mână de tineri, aşa cum a mai fost în istorie, ca Tudor, ca Bălcescu, ca Iancu, ca Eminescu şi Corneliu Codreanu, care să reia lupta în care noi am fost înfrânţi. Şi simţi, cu toate prăbuşirile din jurul tău, că nu ai altă cale decât să speri.(…)Va fi altfel în viitor? Într-un viitor apropiat nici într-un caz. Am povestit în această carte (“Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”) despre lupta şi jertfa unor tineri de acum 50 de ani, dintr-un colţ de ţară: Ţara Făgăraşului. Vor fi înţeleşi de cei din ziua de azi? Asemenea iluzii nu-mi fac. Pentru majoritatea contemporanilor, acestea sunt probleme care nu mai interesează. O ştiam de mult. Le-au ştiut şi cei care au murit luptând. Acei ce au murit cu cei ce mai trăim îngenunchem în faţa veşnicei Românii, rugându-ne: “MAMĂ ŢARĂ, IARTĂ-NE CĂ AM CUTEZAT SĂ LUPTĂM ŞI SĂ MURIM PENTRU TINE!”Puţini, foarte puţini, ne vor înţelege, ne vor iubi şi vor relua lupta noastră pierdută, ca să meargă spre biruinţă. Pentru fraţii aceştia, puţini, am scris aceste rânduri. Revista Permanenţe via Fundaţia George Manu
http://odorica.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu