Autor:: http://www.noapteaiguanei.ro
Articol: Profesorul de matematica
Colega mea de banca dintr-a saptea s-a indragostit de profesorul de matematica. De fapt nu era profesor, era student in anul 3 la Facultatea de Matematica si cum titulara postului se afla in concediu prenatal, primise el acel post – era vorba de trei luni – pana-n vacanta mare. Nu imi placea. Nici atunci si sunt sigura ca nici acum nu mi-ar face o impresie prea buna. Dar, pentru varsta noastra (13 ani) si pentru anii '80, prezenta la catedra a unui barbat de 22-23 de ani (cam atat cred ca avea), cand in cancelarie nu gaseai decat vreo 5 cadre didactice de sex masculin, avand intre 50 si … si mai mult, prezenta la catedra a unui tanar, era de natura a "incinge" putintel sangele adolescentin. Noi, fetele, ne miram de pasiunea pe care o facuse Violeta. Pe atunci (of, am inceput sa vorbesc precum bunica – "pe vremea mea"…, dar ce sa ii faci, intr-adevar erau alte vremuri…) pe atunci nu era "la moda" ca o eleva sa faca pasiune pentru un profesor. Sau, cel putin nu in scoala noastra, o scoala normala de cartier, nici prea buna, dar nici de ocolit.
Cand s-a indragostit nu sunt sigura ca stiam prea multe despre iubire. Pana atunci, ne tot dadeam coate si corespondam prin biletele cu baietii "mari" dintr-a opta. Drept pentru care, dandu-si seama ca nu e chiar "normala" pasiunea ei, a hotarat sa ramana secreta. Da, secreta, eu ma gandeam ca "secretul" il includea si pe cel pentru care suspina. Nu. M-am inselat. Dupa ce ore la rand a tot incercat sa iasa in evidenta prin remarci mai mult sau mai putin la obiect, dupa ce in nenumarate randuri a tot solicitat "ajutor", intr-una din ore imi "paseaza" o foaie de hartie pe care scrisese o poezioara, (puerila de altfel). Imi pare rau ca nu o voi putea reproduce fidel. Suna cam asa:
"Dragul meu Florin,
Tu esti minunea care-n zori
Imi lumineaza viata
Tu esti multimea de culori
Ce-mi coloreaza fata.
Nu stiu ce sentimente ai tu fata de mine, dar eu te iubesc sincer. Daca ma iubesti si tu, spune-mi "Vio" – va fi secretul nostru."
Stai putin, secretul era al "nostru" – adica al meu si al ei, sau "nostru" – al ei si al lui? Nu mai intelegeam nimic.
Am privit-o intrebatoare: "acum ii scrii poezii"? Si ce este cu "Vio"? Asta pe langa faptul ca ii spunea pe nume – Florin…
De remarcat faptul ca, de cand cu noua ei pasiune, nici un alt subiect nu mai putea fi abordat cu ea. El era singurul subiect pe ordinea de zi, fapt care, recunosc, ma cam plictisea.
Nu voi sti niciodata daca ar fi avut sa nu curajul sa ii dea vreodata biletelul acela profesorului. Cert este ca, bineinteles, profesorul a "interceptat" scrisorica. Amandoua asteptam deznodamantul. Nu aveam nici o vina. Era in mana ei. Daca ar fi fost la mine, cred ca eram in stare sa il si inghit numai sa nu ajunga pe mana lui. Ea insa nu s-a opus prea tare.
"Sa vedem noi cu ce se ocupa domnisoarele in timpul orei…" A citit continutul, a zambit pe sub mustata din dotare… a avut un moment de ezitare, dupa care a rostit apasat: "dumneata, domnisoara (eu) si tu, Vio, va rog sa poftiti la tabla – avem de dezvoltat o teorema. Sa vad, ati fost atente?"
Vio! Ii spusese Vio! Nu cred ca voi vedea vreodata o fata mai radioasa decat a ei. Nici macar a copilului cand il vede pe Mos Craciun dupa ce suspectase ca nu exista. Sunt convinsa ca daca exista o expresie a fericirii, atunci expresia aceea este. Sper sa o mai vad si altadata, dar, uite ca au trecut aproape treizeci de ani si nu am mai vazut asa ceva. Sau poate ca eu, copil fiind, am fost marcata pentru ca era un soc si pentru mine. In zilele ce au urmat, il astepta la poarta scolii cu cate o poezioara. De fiecare data isi exprima dragostea si admiratia fata de el. O mangaia pe umar, ii zambea scurt si… cam atat.
Dar mirarea mea nu avea sa se opreasca aici. La ora de germana, dupa cateva zile, am avut "lucrare de control". "sa imi scrieti fiecare cate o poezie despre ploaie. In limba romana, nu in germana"… era cerinta. Profesoara (o tinerica frumusica si eleganta foc) s-a oprit langa Violeta si i s-a adresat oarecum rautacios: "hai, de ce nu scrii? E despre ploaie, daca era vorba de o poezie de dragoste ai fi avut inspiratie, nu?" Am inteles ca secretul nu mai era nici al Violetei, nici al meu si nici al profesorului. Secretul nu mai era secret.
Spre sfarsitul anului scolar, dupa tezele trimestriale, Violeta aprimit un telefon acasa – era dumnealui, profesorul de matematica – se afla in sesiune si nu avea timp sa ajunga cu tezele pe care le luase acasa. O ruga sa mearga pana la el sa le ia. S-a dus. Singura. Inconstienta. Din fericire, si-a dat seama ca tipul nu era un nemernic si ca nu avea porniri "dubioase". Dar riscase. Cand diriginta a aflat de la alti profesori despre "aventura" Violetei au inceput si intrebarile stanjenitoare.
Nu s-a mai prezentat la cursuri. Nici macar pentru a incheia mediile Apoi a venit vacanta mare. Violeta a plans. L-a cautat chiar si acasa – nu l-a mai gasit – nu era din oras – statea acolo cu chirie.
L-a revazut dupa multi ani – ii verifica un dosar de creditare. El nu a recunoscut-o. I-a multumit insa. Si au ramas amici. Ea a ramas in adolescenta cu un gust amar care i s-a indulcit insa matura fiind.
--
Visitor Ip: 95.76.228.242
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu