Romanţă de iarnă

Ne întâlnisem
sub pomii scheletici şi negrii.
Ninsese, şi întreg peisajul devenise
alb,
alb halucinant.
Iar tu, blondă, viscolită, cu rochia ta albă
şi cu genele acoperite de zăpadă
parcă erai Crăiasa Zăpezilor.

Vroiam să te ating, să mă conving,
că eşti cea pe care o ştiam,
dar tu,
ca o nălucă dispăreai din faţa mea,
lăsând în urma ta – viiforul.

Apari, din nou, în faţa mea, te rog.
Lasă-mă să te văd, să te ating
să pot şi eu să urlu: - Este!!
Nu mă lăsa temător, în zăpadă
în albul halucinant, între copacii
negri şi scheletici, cu o făşie din rochia ta,
lângă mine.