Chiar dacă în ziua de Bobotează, în Tulcea nu se auzea nici șoaptă de
clopot, aceste fiind interzise de osmanlâii care stăpâneau orașul și
întreaga Dobroge, oamenii coborau încă din zori, de pe dealurile din
jurul Dunării, ieșind cu mic și mare din mahalalele creștine.
Cu o zi înainte, preoții umblaseră prin acestea și stropiseră cu
agheasmă casele și restul acareturilor, semn că Ziua cea Sfântă a
Botezului Domnului Isus urma să vină. Tot acest puhoi de oameni, se
oprea mai întâi la cele trei biserici, Buna Vestire (Grecească), Sf.
Gheorghe (Bulgărească) și Sf. Nicolae (încă neterminată, serviciul
religios ținându-se în bisericuța veche din lemn) unde participau la
slujbă și de unde porneau apoi cu mare alai către Dunăre, scoțând din
biserici prapurii și icoanele cele mai frumoase. Gerul cumplit și bătaia
Crivățului nu era nici o piedică pentru tulcenii creștini, pătrunși de
credința și de importanța zilei de Bobotează. Aproape în fiecare iarnă,
Dunărea îi aștepta înghețată bocnă, transformată în cel mai lat și neted
drum din această parte a Imperiului Otoman, motiv de a călători pe
oglinda de gheață, cu sănii și căruțe, în locul corăbiilor și
piroscafurilor pufăitoare.
Cu 2-3 zile înainte, adevărate echipe de oameni aleseseră locurile cele
mai bune pentru sfințirea apei, locuri aflate în dreptul Stâncii
Tulcei, Vadul Sacagiilor, Portul vechi și alte locuri mai puțin
importante, pe care și le alegeau lipovenii, ucrainenii, armenii, cu
bisericile lor mai mici. Înarmați cu topoare și fierăstraie tăiaseră în
gheața groasă cruci mari de gheață, ajungând până la apa limpede din
care ieșeau fuiori de aburi. Apoi căraseră cu căruțele pământ pe care îl
așternuseră peste gheață și peste care urmau să se facă focuri. Cei mai
gălăgioși dintre toți erau bulgarii cu adevărate orchestre de cimpoaie
și darabane, la care cântau cu patimă, acompaniindu-și preoții și
cântăreți de strană. Alaiurile se încheiau cu sute de căruțe și cai duși
de căpăstru, ce urmau să ajungă pe malul Dunării, pentru a fi sfințiți
de preoți, astfel încât tot anul să fie feriți de boală și să aibă spor
la muncă. La urmă de tot, veneau turcii și tătarii, cu caii lor, știind
că sărbătoarea ghiaurilor făcea bine la toți caii, neținând cont că
stăpânii lor se închinau la Allah sau alt Dumnezeu. După slujba de
sfințire a apelor și a cailor, urmau petrecerile în jurul focurilor iuți
de stuf și salcie, pe jarul cărora se frigea pește și carne de porc. Se
fierbea țuică și Somoveancă, un vin alb și bun de Niculițel. Se bea
îndulcit cu miere și câteva boabe de piper, dar puține că erau piperat
de scumpe. Printre oameni începeau să se amestece și copii de evrei care
vindeau mere murate, sau turci cu sugiuc, șerbet și bragă. În acest
timp, lăutarii se preumblau de la un grup la altul, încercând să-i
înduplece pe creștini să le accepte repertoriul, știind că după prima
cântare, distracția avea să țină până dimineață. Cel mai straniu
spectacol îl ofereau fetele tinere, de măritat, care purtând încălțări
ușoare făceau tot posibilul să alunece și să cadă pe gheață, semn că
aveau să se mărite negreșit până în iarna viitoare. Duduia gheața sub
bușiturile tinerelor tulcene, care își înmuiau oasele pe gheața tare ca
piatra, plecând apoi spre case ținându-se de șale și visând la feți
frumoși în bărci din lemn de abanos. Cam așa își petreceau tulcenii
sărbătoarea de Bobotează, pe la 1870, în timp ce de la Palatul Pașei,
mutesariful și cadiul pândeau din spatele geamurilor înalte ca totul să
se desfășoare în liniște și pace, invidioși că ghiaurii erau în stare să
se bucure pe un frig atât de năprasnic.
Fotografii culese din timp și pretutindeni, mai noi sau mai vechi, acum și de demult…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu