Milionarii și Balcul

Nu vreau să răpesc mai mult timp decât este necesar, pentru a încerca să insuflu oricărei ființe de bine din acest spațiu sentimentul de milă.

Eram mică și adunam pisici de pe stradă, erau pui drăgălași, care plângeau după o mămică de care se rătăciseră. Nu o dată m-a găsit mama cu albiuța în baie făcută culcuș pentru o asemenea drăgălășenie. Le drăgăleam, le dădeam lapte, pentru ca, după aceea, să mi se rupă sufletul pentru că nu puteam să fac nimic să le alin plânsetul când le dădeam afară de unde le luasem. Mama mă punea să le duc afară.

Când Pizza, puiul Codiței s-a născut, nu o dată, o întrebam din ochi și glas: „Tu ești?”, purtând în suflet și în minte acel mic mototol de blăniță albă și neagră, pe care l-am dat afară fără să pot face nimic pentru el, cel după care m-am necăjit. Știu că la 30 de ani eram penibilă să mai gust idei din filme și romane cum că ceea ce pierdem într-o „viață” vine să ne caute, găsească și împlinească mai târziu, dar asta o întrebam.

Am trăit lângă animale, le-am hrănit, continui să trăiesc, domnilor pălărăgii milionari, animalele suferă, se simt încolțite, se simt trădate, sunt geloase și, mai mult decât orice, iubesc. V-ar iubi și pe dumneavoastră, nu mă faceți să cad în păcat cu un blestem furat din filmul „Sex and the City”: „I curse the day you were born!”, unde o dulce ființă își apăra, cum putea, prietena dragă blestemând pe cel care o rănise. Lăsați animalele în viață, luați-vă puștile și, dacă aveți chef de hăituială, hăituiți-vă între voi, hăituiți-vă familiile și copiii, lăsați niște biete animale fără de apărare să trăiască, pentru că, oricum, ne-am întins ca o plăcintă soioasă forțând specii din natură și natura să se schimonosească de prea multul nostru talent și avânt. Lăsați Pământul să respire!