Pentru cîţiva scriitori justificaţi de un talent, de o dibăcie sau pornire, zac sute pe caldarîmul artei, întinşi ca nişte cîini ce-şi caută-n blană puricii la soare. Lenea lor se mişcă lent, într-o zi, cu umbra lor culcată, din stînga la dreapta. Lumina le răsare pe sprîncene, şi pînă seara le ajunge-n spinare. Aceşti ţigani ai artei visează, se scarpină, oftează, sînt amorezaţi şi cîntă...
Scrisul lor e ciunt. Fraza lor fără desen, fără ritm, fără asprimi şi rotunjimi, tînjeşte se-ntinde, zemoasă, sau se risipeşte ca praful. Niciodată nu s-a scris mai mult şi totodată mai puţin. Povestitorul trece prin povestea lui cu căruţa: nimic nu se vede, din ce atinge, că s-a strecurat prin mîna lui, care nu ştie să apuce; totul curge ca să curgă. Poetul, beteag, se tîrăşte din stih în stih pe burtă şi oftează cu nasul în parfume pe care nu-i în stare să le evoce. Ei nu cunosc, bieţii scriitori, o artă înnăscută, înnafară de literatură, o vigoare ce vine din pămînt, din aer, din cer, din sînge. Ei au citit şi citesc, şi după ce citesc se pun să scrie şi ei – şi iată de ce sunt scriitori. Sceptici din nerozie şi orientalism, ei nu pot să priceapă viaţa, n-au pentru ea niciun sentiment, nu se pasionează, nu izbucnesc, nu se revoltă, nu urăsc, nu iubesc, nu vor, nu văd, nu ştiu. E o emasculare profundă, şi de aceea scriitorii noştrii şi îmbătrînesc atît de iute.
Scriitorii aceştia, majoritatea, apreciază lucrurile cu toţii într-un singur fel. Ei n-au nemulţumiri cerebrale. Citind şi tocind aceeaşi autori, mulţumită cărora viază ca intelecţi, ei şi-au fabricat un calîp. Tot ce nu pot ei vîrî în forma lor, îi derutează, îi irită, îi jigneşte, îi ucide. Natura cu aceleaşi degete imaculate frămîntă şi excrementul, deschide şi buzele impalpabile ale florilor, desface şi genele de argint ale stelelor albe. Scriitorul are mintea calică şi strînsă ca o găleată. Scriitorii şi-au ales ca specialitate natura superficială: ei pasc iarba, florile. Îndată ce inspiraţia vine dintr-altă parte decît olfactivul lor, scriitorii sunt înspăimîntaţi. Ei bine, şi florile culese de ei, cîntate de ei, se spurcă, se trivializează: o bună parte din frumuseţea cea trandafirie a naturii au compromis-o nu reclamele comerciale împotriva cărora artiştii streini luptă în Societăţi şi Ligi, dar scriitorii, scriitorii mediocri, tîrla, imbecilii cei mai mulţi ai peniţei.
Literatura trebuie întinerită. Bineînţeles că fără individualităţi primenirea ei e cu neputinţă. Orişicum, o disciplină care să înceapă cu apa şi săpunul şi să termine cu munca pămîntului şi cu meşteşugul, poate să perfecţioneze aceste organisme, elementare şi proaste.
Trebuieşte întinerită mintea scăzută şi ramolită a epocii noastre literare. Trebuiesc înjugaţi la viaţă domnii scriitori, şi purtaţi energic, în numele artei care-i ignoră, pe brazdele mari ale lumii. Pînă ce nu-şi vor rupe genunchii, nu-şi vor beli fruntea de pămînt şi piatră, pînă ce nu-şi vor îngropa picioarele în ţărînă, ei nu vor putea înţelege, din cafenea şi berărie, unde se confundă cu chelnerii adormiţi pe picioare, nici viaţa şi nici arta.
Cu încetul sufletul lor se va lărgi, se va face încăpător şi luminos. Ei vor şti să preţuiască amănunţit darurile de cuvinte şi de idei pe care ajung să le merite, aruncate înnaintea lor, gratuit, ca nişte mărgăritare. Ei vor înţelege idealismul veşnic şi universal al naturii, pe care un gîndac ciugulitor în umezeală îl simte şi-l trăieşte mai bine ca un scriitor.
Şi dacă nu vor putea realiza arta şi literatura pentru care nimeni nu se alege singur, ei vor merita strîngerea de mînă, francă şi omenească, a aceluia care o înfăptuieşte împotriva tuturor, cu pasiunea, iubirea şi idealismul lui...
Apărut în Seara, 13 mai 1913 şi este conţinut
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu