Despre nuditate in arta

© Picasso – Domnisoarele din Avignon

Voi scrie cateva randuri despre nuditatea din arta, ca urmare a unor discutii de pe blog (foarte interesante).

Reprezentari ale nudului in istoria artei apar inca din preistorie. Initial in pictura si sculptura, apoi in toate artele vizuale. Nudul feminin fie incarcat simbolurile fecunditatii si fertilitatii, fie pur si simplu din considerente estetice nu dispare din reprezentari nici in cele mai conservatoare perioade ale istoriei. Privit strict din perspectiva estetica, fara valente pornografice, nudul exprima puritate (cu referire directa la mitul biblic). De-a lungul secolelor viziunea asupra goliciunii corpului uman trece prin nenumarate schimbari. Puritanii sunt ingroziti de goliciune, hippiotii o ridica la rangul libertatii supreme. Niciodata insa corpul uman fara haine nu a fost privit ca o normalitate. Indiferent de context, simbolistica etc. nuditatea revolta. Pudoarea si asocierea dintre nuditate si pornografie vine ca o forma de protest decelabila din contrangerile impuse de societate de-a lungul secolelor. Nuditatea- simbulul pacatului originar- este rusinoasa, imorala, vulgara etc. Raportarile privitorului la nud au fost intotdeauna diferite si adesea conditionate de o serie de valori care dupa parerea mea nu trebuie aplicate artei. Arta se judeca dupa criterii estetice, nu etice.
N-am sa neg ca revolutia sexuala din anii '60, aparitia Playboy si a pornografiei au distrus orice urma de estetism cand vorbim perceptia corpului uman. Astazi oriunde intoarcem capul vedem nuduri, in cele mai odioase ipostaze. Retina omului contemporan, poluata de aceste imagini nu mai poate sa distiga intre estetic si vulgar. S-a ajuns probabil la o supra-saturare care aduce cu sine repulsie si respingere.

Imi mentin rezerve in a critica nuditatea integrata actului artistic. Pentru ca exploatarea corpului uman nu poate ajunge din centrul artei la periferie. Sunt nuante, simboluri, analize, apropieri pe care nu le poti evita sau exprima in alt mod. Un cenzura in acest sens ar impune o limita peste care artistul contemporan nu poate trece. Pentru ca artistul traieste integrat unei mentalitati, unei societati din care se inspira. O societate care trebuie sa-i lase liber dreptul la exprimare...