Midnight Sun (VIII) (traducerea si adaptarea:Felixuca (felixuca@gmail.com))

8 . Fantoma

Nu i-am văzut prea des pe oaspeţii lui Jasper în cele două zile însorite cât au stat în Forks. Am trecut pe acasă doar pentru ca Esme să nu îşi facă griji. Altfel, existenţa mea semăna mai mult cu cea a unui spectru decât cu a unui vampir. Pluteam, invizibil în umbre, de unde puteam urmări obiectul iubirii şi al obsesiei mele - de unde o puteam vedea şi auzi în minţile oamenilor norocoşi care puteau păşi sub razele soarelui alături de ea, uneori atingându-i întâmplător mâna cu a lor. Niciodată nu reacţiona la o astfel de atingere; mâinile lor erau la fel de calde ca ale ei.
Absenţa silită de la şcoală nu mai fusese niciodată o încercare atât de grea. Dar soarele părea să o facă fericită, aşa că nu avea cum să-mi displacă prea mult. Orice îi făcea ei plăcere era şi pe placul meu.
Luni dimineaţă, am surprins o conversaţie care avea potenţialul de a-mi distruge încrederea în mine însumi şi de a transforma timpul petrecut departe de ea într-o tortură. Dar, până la urmă, a sfârşit prin a-mi lumina ziua.
Trebuia să simt un oarecare respect pentru Mike Newton; nu renunţase pur şi simplu, ştergând-o pe nesimţite pentru a-şi linge rănile. Avea mai mult curaj decât îl crezusem eu în stare. Avea de gând să încerce din nou.
Bella ajunsese la şcoală destul de devreme şi, părând să-şi dorească să se bucure de soare atât cât acesta avea să strălucească pe cer, se aşezase pe una dintre rar folositele bănci pentru picnic în timp ce aştepta primul sunet al clopoţelului. Părul ei reflecta razele astrului în mod neobişnuit, dobândind o strălucire roşiatică pe care nu o anticipasem.
Mike o găsise acolo, mâzgălind din nou, şi era încântat de norocul său.
Mă chinuiam, fiind în stare doar să privesc, neputincios, transformat în prizonier printre umbrele pădurii de lumina strălucitoare a soarelui.
Ea îl întâmpinase cu suficient entuziasm încât el să se simtă în extaz, iar eu în agonie.
"Vezi, mă place. Nu ar zâmbi aşa dacă nu m-ar plăcea. Pun pariu că voia să meargă la banchet cu mine. Mă întreb ce-i aşa de important în Seattle..."
Percepu schimbarea culorii părului ei.
- Nu am mai observat până acum. Părul tău are nuanţe roşiatice.
Din greşeală smulsei din rădăcini lăstarul de molid pe care mi se odihnea mâna atunci când el îi prinse o şuviţă de păr între degete.
- Doar în soare, spuse ea. Spre satisfacţia mea adâncă, se îndepărtă uşor de el când acesta îi dădu şuviţa pe după ureche.
Dură câteva clipe ca Mike să-şi facă din nou curaj, irosind o parte din timp pe banalităţi.
Ea îi reaminti de referatul pe care trebuia să îl predăm cu toţii miercuri. După zâmbetul imperceptibil care îi lumină chipul, însemna că al ei era deja gata. El uitase cu totul de temă, iar aceasta îi diminua drastic timpul liber.
"La naiba - referatul ăla idiot".
În sfârşit ajunse la subiect - dinţii mi-erau atât de tare încleştaţi încât ar fi putut pulveriza granitul - şi chiar şi-atunci, nu reuşea să îi pună direct întrebarea.
- Voiam să te întreb dacă vrei să ieşim undeva.
- Oh, spuse ea.
Urmă un scurt moment de tăcere.
"Oh? Ce înseamnă asta? Tinde să răspundă "Da"? Stai - cred că nu am invitat-o aşa cum trebuie."
Înghiţi zgomotos în sec.
- Am putea ieşi la cină... şi aş putea să lucrez la referat mai încolo.
"Ce prostie - nici asta nu era o întrebare".
- Mike...
Agonia şi furia izvorâte din gelozia mea erau la fel de puternice precum fuseseră cu o săptămână în urmă. Am rupt încă un copac încercând să rămân pe loc. Îmi doream atât de mult să traversez în fugă campusul, prea rapid pentru ochii omeneşti, şi să o iau în braţe - să o fur din faţa băiatului pe care îl uram atât de mult în acea clipă încât l-aş fi putut ucide cu plăcere.
Oare i-ar fi spus lui "da"?
- Nu cred că ar fi cea mai bună idee.
Am respirat din nou. Trupul meu ţeapăn se relaxa.
"Deci Seattle era, până la urmă, o scuză. Nu trebuia să o invit. Ce era în mintea mea? Sigur de vină e ciudatul ăla, Cullen...".
- De ce? întrebă el, posac.
- Cred... ezită ea. …Şi dacă vei repeta cuiva ce îţi voi spune acum, cu plăcere o să te bat până o să mori...
Am izbucnit în hohote de râs auzind cuvântul "moarte" rostit de buzele ei. O gaiţă scoase un ţipăt, speriată, şi se avântă în zbor, îndepărtându-se de mine.
- Dar cred că aş răni-o pe Jessica.
- Jessica? "Ce? Dar... Oh. Bine. Cred... Deci... Huh.”
Gândurile lui nu mai aveau coerenţă.
- Serios, Mike, eşti orb?
Sentimentul ei îşi regăsea ecoul în mine. Nu trebuia să se aştepte ca toţi să fie la fel de perspicace, însă de acea dată era destul de evident. La câte eforturi depusese Mike pentru a-şi face curaj să o invite pe Bella în oraş, îşi imaginase vreo clipă că nu i-ar fi fost la fel de greu cu Jessica? Probabil egoismul îl făcea orb la cei din jur. Şi Bella era atât de altruistă, încât vedea totul.
"Jessica. Huh. Oau. Huh".
- Oh, reuşi el să îngaime.
Bella se folosi de zăpăceala lui pentru a-şi face ieşirea din scenă.
- Încep orele şi nu pot întârzia din nou.
Mike deveni o perspectivă pe care nu mă mai puteam bizui din acea clipă. Descoperi, pe când învârtea gândul la Jessica pe toate părţile în mintea sa, că îi plăcea destul de mult ideea că aceasta l-ar găsi atrăgător. Venea pe locul doi, imediat după posibilitatea ca Bella să aibă aceleași sentimente.
"E drăguţă, totuşi, cred. E bine făcută. Nu da pasărea din mână..."
Gândurile lui începură să zboare către fantezii la fel de vulgare ca acelea având-o ca obiect pe Bella, însă acum erau mai degrabă iritate decât furioase. Cât de puţin o merita pe oricare dintre fete; pentru el, oricând una i-ar fi putut lua locul celeilalte. După acestea m-am ţinut departe de mintea lui.
Când îmi dispăru din raza vizuală, m-am ghemuit lângă trunchiul rece al unui arbutus enorm, liber în dansul scrutării minţilor, ţinând-o sub ochi, întotdeauna bucurându-mă când o puteam privi prin ochii Angelei Weber. Mi-aş fi dorit să fi existat vreo cale de a-i mulţumi tinerei Weber pur şi simplu pentru că era o fată drăguţă. Mă simţeam mai bine ştiind că Bella avea o prietenă care să merite.
Urmăream chipul Bellei din fiecare unghi care mi se oferea, şi puteam vedea că era din nou tristă. Mă simțeam surprins - credeam că soarele va fi suficient pentru a-i păstra zâmbetul pe buze. La prânz, am văzut-o aruncând din când în când câte o privire către masa neocupată a familiei Cullen şi mă simţii încântat. Îmi dădu speranţă. Poate că şi ea îmi simţea lipsa.
Îşi făcuse planuri să iasă în oraş cu celelalte fete - automat am pus la cale propria supraveghere - însă aceste planuri fură amânate când Mike o invită pe Jessica la întâlnirea pe care o pregătise pentru Bella.
Aşa că m-am dus direct la ea acasă, inspectând scurt pădurea pentru a mă asigura că nimeni periculos nu se aventurase prea aproape. Ştiam că Jasper îşi avertizase fratele de suflet să evite oraşul - dând vina pe nebunia mea în chip de explicaţie dar şi de avertisment - însă nu aveam de gând să-mi asum vreun risc. Peter şi Charlotte nu intenționau să producă animozităţi între ei şi familia mea, însă intenţiile sunt atât de schimbătoare...
Bine, exageram. Ştiam bine.
De parcă ar fi ghicit că o urmăream, de parc-ar fi fost cuprinsă de milă pentru agonia pe care o simţeam atunci când nu o puteam vedea, Bella ieşi în curte după multe ore petrecute în casă. Ţinea o carte în mână şi o pătură la subraţ.
Fără vreun zgomot, m-am căţărat pe ramurile de sus ale celui mai apropiat copac înălţându-se deasupra curţii sale.
Ea întinse pătura pe iarba umedă şi apoi se întinse pe burtă, începând să dea paginile cărţii uzate, de parcă încerca să îşi găsească locul. Îi citii peste umăr.
Ah - alţi clasici. Era pasionată de Jane Austen.
Citea în grabă, încrucişându-şi gleznele în aer. Contemplam jocul razelor de soare şi al vântului în părul ei, când dintr-o dată trupul ei înţepeni şi mâna îi îngheţă pe pagină. Tot ce reuşii să văd era că ajunsese la capitolul trei când apucă un şir gros de pagini şi le împinse peste cea pe care o citea.
Reuşii să citesc, dintr-o privire, titlul cărţii: "Mansfield Park". Începea o nouă povestire - cartea era o compilaţie de romane. Mă întrebam de ce schimbase atât de repede poveştile.
Câteva momente mai târziu, o închise cu furie. Încruntată, o împinse în lături şi se lăsă pe spate. Respiră adânc, de parcă ar fi încercat să se calmeze, îşi ridică mânecile cămăşii şi închise ochii. Îmi aminteam romanul, însă nu mă puteam gândi la nimic suficient de supărător încât să o deranjeze. Alt mister. Am oftat.
Stătea aproape neclintită, schițând un gest o singură dată, pentru a-şi da părul din ochi. Acesta i se răsfira peste cap, ca un râu castaniu. Apoi rămase din nou nemişcată.
Respiraţia îi deveni mai lentă. După câteva minute lungi, buzele ei începură să tremure. Murmura în somn.
Imposibil să rezist. Am încercat să ascult lucruri cât mai îndepărtate, concentrându-mă asupra vocilor de prin casele din apropiere.
"Două linguri de făină... o cană de lapte..."
"Haide! Înscrie! Hai!"
"Roşu sau albastru... poate ar trebui să mă îmbrac cu ceva mai lejer..."
Nu era nimeni prin apropiere. Am sărit la pământ, aterizând zgomotos pe vârfuri.
Era foarte greşit şi foarte riscant. Cu câtă superioritate îi judecam odată pe Emmett pentru nesăbuinţa lui şi pe Jasper pentru lipsa disciplinei - şi în chiar acea clipă încălcam toate regulile cu un abandon nebunesc care făcea să pălească gravitatea abaterilor lor. Eu fusesem odinioară cel responsabil.
Am oftat, însă m-am strecurat în pofida oricărui risc în soare.
Evitam să mă privesc sub lumina orbitoare a razelor. Era suficient de rău că pielea mea era tare ca piatra şi lipsită de însuşiri umane în umbră; nu voiam să mă privesc pe mine alături de Bella în strălucirea astrului zilei. Diferenţa dintre noi era oricum insurmontabilă, îndeajuns de dureroasă şi fără existenţa acestei imagini în mintea mea.
Însă nu puteam ignora scânteierile în culorile curcubeului care se reflectau pe pielea ei când m-am apropiat mai mult. Îmi încleștai dinţii, văzându-le. Puteam fi şi mai monstruos de atât? Îmi imaginam groaza ei dacă şi-ar fi deschis ochii în acea clipă...
Am început să mă retrag, însă ea murmură din nou, pironindu-mă pe loc.
- Mm... Mm.
Nimic inteligibil. Atunci, să aştept puţin.
Cu grijă, i-am furat cartea, întinzând braţul şi ţinându-mi răsuflarea cât mă aflam aproape de ea, pentru orice eventualitate. Am început să respir din nou când m-am aflat la distanţă de câţiva metri, delectându-mă cu gustul aromei sale, preschimbat de razele soarelui şi de aerul curat. Căldura părea să îndulcească mirosul. Gâtul îmi ardea de dorinţă, cu văpăi proaspete şi aprige pentru că mă aflasem prea mult timp departe de ea.
O clipă mi-am petrecut-o stăpânind acea reacţie, apoi - silindu-mă să respir pe nas - am lăsat cartea ei să mi se deschidă în mâini. Începuse cu primul roman... Am dat paginile în grabă până la capitolul al treilea din "Raţiune şi simţire", căutând un element posibil jignitor în proza exagerat de politicoasă a lui Austen.
Când ochii mi se opriră automat la vederea numelui meu - personajul Edward Ferras fiind prezentat pentru întâia oară - Bella murmură din nou.
- Mm. Edward… Oftă.
De acea dată nu mă mai temeam că s-ar fi putut trezi. Vocea ei era doar un susur grav şi melancolic. Departe de urletul de groază în care s-ar fi transformat de m-ar fi văzut în acea clipă.
Mă luptam, între bucurie şi dezgust de mine însumi. Măcar încă mă visa.
- Edmund… Ah. Prea... aproape.
Edmund?
Ha! Nici nu mă visa pe mine, mi-am dat seama cu amărăciune. Dezgustul reveni în forţă. Visa nişte personaje ficţionale. Vanitatea mea era spulberată.
I-am înapoiat cartea şi m-am întors la adăpostul umbrelor - acolo unde mi-era locul.
După-amiaza trecu şi eu am urmărit, simţindu-mă din nou neputincios, cum soarele se scufundă încet pe cer şi întunericul începu să se strecoare pe iarbă, către ea. Voiam să le împing înapoi, însă întunericul era inevitabil; umbrele o învăluiseră deja. În absenţa luminii, pielea ei părea prea pală - fantomatică. Părul îi era din nou întunecat, aproape negru prin contrast cu chipul ei palid.
Era înspăimântător să o privesc - de parcă aş fi fost martor la împlinirea viziunilor lui Alice. Bătăile constante şi puternice ale inimii lui Bella erau singurele care mă linişteau, sunetele care împiedicau acea clipă să devină un coşmar.
M-am simţit uşurat când sosi tatăl ei.
Auzeam puţine lucruri dinspre el pe când conducea pe drumul către casă. O supărare vagă... în trecut, ceva legat de ziua sa de muncă. Aşteptare îngemănată cu foame - am ghicit că abia aştepta cina. Dar gândurile lui erau atât de tăcute şi de reţinute încât nu puteam fi sigur că nu mă înşelam; le simţeam doar miezul.
Mă întrebam ce sunet avea glasul mamei ei - care fusese combinaţia genetică din care rezultase ea, atât de neasemuită.
Bella începu să se trezească, ridicându-se când auzi cauciucurile maşinii tatălui ei pe aleea din cărămidă. Privi în jurul său, părând descumpănită de întunericul neaşteptat. Pentru un moment fugar, privirea ei atinse umbrele în care mă ascunsesem eu, dar la fel de repede se îndepărtă de ele.
- Charlie? întrebă ea cu vocea înceată, încă cercetând atentă copacii care înconjurau micuţa curte.
Portiera maşinii se trânti, iar ea privi în direcţia sunetului. Se ridică repede în picioare şi îşi strânse lucrurile, aruncând o ultimă căutătură către pădure.
M-am mutat într-un copac mai apropiat de fereastra din spate a bucătăriei strâmte şi le-am ascultat conversaţia de seară. Era interesant să compar cuvintele lui Charlie cu gândurile lui răsunând în surdină. Dragostea şi grija faţă de unică lui fiică erau aproape copleşitoare şi totuşi cuvintele lui erau mereu succinte şi nepăsătoare. Cel mai adesea, stăteau amândoi într-o tăcere prietenoasă.
Am auzit-o discutând despre planurile făcute pentru seara următoare în Port Angeles, perfecţionându-le pe ale mele în timp ce o ascultam. Jasper nu-i avertizase pe Peter şi pe Charlotte să nu se apropie de Port Angeles. Deşi ştiam că se hrăniseră recent şi că nu aveau intenţia să vâneze în apropierea casei noastre, aveam de gând să o veghez, pentru orice eventualitate. Oricum, existau şi alţii de felul meu pe lume. Şi mai erau şi acele pericole omeneşti la care nu mă gândisem prea mult până în acea clipă.
Am auzit-o dând glas îngrijorării de a-şi lăsa tatăl să-şi pregătească singur cina, şi am zâmbit primind această dovadă a teoriei mele - da, îi plăcea să aibă grijă de ceilalţi.
Şi apoi am plecat, ştiind că mă voi întoarce atunci când ea va fi adormit.
Nu aveam să-i încalc intimitatea, cum ar fi făcut-o un hărţuitor. Mă aflam acolo pentru a o apăra, nu pentru a-i arunca priviri pofticioase cum fără îndoială ar fi făcut Mike Newton, daca ar fi putut sări la fel de agil ca mine între vârfurile copacilor. Nu aveam de gând să o tratez cu atâta grosolănie.
Casa mea era goală când m-am întors, ceea ce nu mă deranja. Nu-mi lipseau gândurile confuze sau lipsite de apreciere, care îmi puneau sănătatea mintală la îndoială. Emmett lăsase un bilet lipit de pilastrul scării în spirală.
"Fotbal la terenul din Rainier - haide! Te rog?"
Am găsit un creion şi am mâzgălit cuvintele: "Îmi pare rău" sub rugămintea sa. Echipele erau oricum egale, fără mine.
Am plecat într-o expediţie scurtă de vânătoare, mulţumindu-mă cu creaturile mai mici şi mai blânde care nu aveau un gust la fel de bun ca prădătorii, apoi mi-am schimbat hainele înainte să fug înapoi către Forks.
Bella nu dormea prea bine în acea seară. Se zvârcolea printre pături, cu chipul uneori îngrijorat, alteori trist. Mă întrebam ce coşmar o bântuia... şi apoi mi-am dat seama că probabil nu-mi doream cu adevărat să ştiu.
Când vorbea, murmura mai ales lucruri neplăcute despre Forks cu o voce sumbră. O singură dată, când suspină: "Întoarce-te" şi îşi desfăcu degetele - o implorare tacită - avui ocazia să sper că poate mă visa pe mine.
Următoarea zi la şcoală, ultima din cele cât soarele avea să mă ţină prizonier, fu asemănătoare celei precedente. Bella părea şi mai mohorâtă decât în ziua precedentă şi mă întrebam dacă nu cumva ar fi renunţat la planuri - nu părea să aibă dispoziţia potrivită.
Dar, fiind Bella, probabil că punea bucuria prietenilor săi mai presus de a ei.
În ziua aceea purta o bluză albastră, iar culoarea îi scotea pielea perfectă în evidenţă, făcând-o să pară de culoarea smântânii.
Şcoala se sfârşi iar Jessica fu de acord să o însoţească şi celelalte fete - mergea şi Angela, lucru pentru care mă simţeam recunoscător.
M-am dus acasă să îmi iau maşina. Când am descoperit că Peter şi Charlotte se aflau acolo, am decis că-mi putem permite să le las fetelor un avans de vreo oră. Nu aş fi putut îndura niciodată să le urmăresc din spate, conducând în limitele legale de viteză - ce gând odios.
Am intrat prin bucătărie, înclinându-mi vag capul la salutările lui Emmett şi Esme pe când am trecut pe lângă toți cei din camera de zi şi m-am dus ţintă la pian.
"S-a întors". Rosalie, desigur.
"Ah, Edward. Nu-mi place deloc să-l văd suferind atât de mult". Bucuria lui Esme era tulburată de îngrijorare. Şi avea de ce să fie îngrijorată. Povestea de dragoste pe care o visase pentru mine înclina către o tragedie tot mai perceptibilă cu fiecare clipă.
"Distracţie plăcută diseară, în Port Angeles", gândi Alice cu veselie. "Anunţă-mă când o să am voie să vorbesc cu Bella".
"Eşti jalnic. Nu pot să cred că ai lipsit de la meciul de aseară ca să priveşti pe cineva cum doarme", bombănea Emmett.
Jasper nu-mi dădu atenţie, nici când melodia pe care o interpretam ieşi puţin mai furtunoasă decât intenţionasem. Era un cântec vechi, cu o temă familiară: nerăbdarea. Jasper îşi lua rămas bun de la prietenii săi, care mă priveau curioşi.
"Ce creatură ciudată", gândea Charlotte, blonda platinată de înălţimea lui Alice. "Şi era atât de normal şi de agreabil ultima oară când ne-am întâlnit".
Gândurile lui Peter se potriveau cu ale ei, cum se întâmpla de obicei.
"Probabil e din cauza animalelor. Privarea de sânge uman până la urmă îi face să-şi piardă minţile", trăsese el concluzia. Părul lui era la fel de bălai ca al ei şi aproape la fel de lung. Erau foarte asemănători şi la chip şi în gândire - cu excepţia dimensiunilor, de vreme ce el era aproape la fel de înalt ca Jasper. Îmi păruseră dintotdeauna un cuplu care se potrivea.
Cu toţii, în afară de Esme, încetară după o clipă să se gândească la mine, şi am cântat în tonalităţi mai domoale pentru a nu le atrage atenţia.
I-am ignorat o bună bucată de vreme, lăsând muzica să îmi ia gândul de la neliniştea mea. Era greu să nu o am pe fată sub ochi şi în minte. Am redevenit interesat de conversaţia lor doar când salutările de despărţire deveniră ceva mai ferme.
- Dacă o mai vezi pe Maria, spunea Jasper, precaut, spuneţi-i că-i urez numai bine.
Maria era vampirul care îi crease atât de Jasper cât şi pe Peter - pe Jasper în jumătatea finală a secolului al nouăsprezecelea, pe Peter mai recent, în anii '40. Îl căutase pe Jasper o dată pe când ne aflam în Calgary. Fusese o vizită însoţită de incidente - obligându-ne să ne mutăm imediat. Jasper îi ceruse politicos să păstreze distanţa pe viitor.
- Nu cred că se va întâmpla prea curând, spuse Peter, râzând - Maria era incontestabil periculoasă şi nici nu exista prea multă iubire între ea şi Peter. Acesta, până la urmă, fusese doar util după "dezertarea" lui Jasper, care fusese mereu preferatul Mariei; ea considera un detaliu minor faptul că odată plănuise să îl ucidă. …Dar, dacă totuşi ne întâlnim, cu siguranţă că o voi face.
Apoi îşi strânseră mâinile, pregătindu-se de plecare. Am lăsat cântecul interpretat să fie curmat de un final nesatisfăcător şi m-am ridicat grabnic în picioare.
- Charlotte, Peter, am spus eu, plecând fruntea.
- Mi-a făcut plăcere să te revăd, Edward, spuse Charlotte cu un glas ezitant. Peter se rezumă la un gest de salut.
"Dementule", îmi azvârli Emmett în urmă.
"Idiotule", gândi Rosalie în acelaşi timp.
"Bietul băiat". Esme.
Şi Alice, pe un ton de mustrare. "Se duc către est, spre Seattle. Nu-i deloc în apropiere de Port Angeles". Îmi arătă dovada în viziunile ei.
M-am prefăcut că nu am auzit-o. Scuzele mele erau şi aşa suficient de subţiri.
Odată urcat în maşină, m-am simţit mai relaxat; torsul robust al motorului pe care Rosalie îl modificase pentru mine - anul trecut, când era în toane mai bune - mă liniştea. Era o uşurare să mă aflu în mişcare, să ştiu că mă apropiam tot mai mult de Bella, cu fiecare milă care zbura sub cauciucurile maşinii mele.