Fiori

Foarte mult timp am desconsiderat reprezentaţiile live, chiar şi pe cele ale artiştilor pe care îi ascultam zi de zi. Apreciam că turneele şi concertele sunt mai mult o modalitate de promovare a muzicii pentru o creştere a vânzărilor de albume decât o legătură între performer şi public. În afară de asta, îmi displăcea cum într-un act live apăreau diverse modificări ale piesei originale.

Prima palmă am primit-o de la Robbie Williams în concertul din 2001 de la Koln, televizat de HBO. Am rămas prost. Acest (supra)om cred că a alergat kilometrii întregi dintr-un capăt al scenei la celălalt, ciudat a fost faptul că şi eu am făcut acelaşi kilometraj între 2 fotolii şi o canapea. A fost electrizant.

A doua palmă am primit-o de la Santana şi al său concert Supernatural televizat tot de HBO într-o seară de Crăciun a nu ştiu cărui an. Asta a fost şi palma care m-a trezit la realitate.

Cum prima mea experienţă live a fost un concert 3 Sud Est în Severin la care au apărut cică vreo 50.000 de oameni (de unde habar nu am) şi unde mi s-a făcut rău din cauza înghesuielii, am rămas traumatizat. Motiv pentru care nu am mai fost la un concert oficial câţiva ani buni, doar la adunări de astea cu ocazii speciale (ex. târg la Muzeul Satului). Ca să clarific discrepanţa dintre Severin şi Muzeul Satului, am început la Severin şi am terminat la Bucureşti.

Acest "hiatus" în experienţele mele live a luat sfârşit o dată cu decizia Metallica de a concerta în România, la Bucureşti. Am stat 4 ore în ploaie, înghesuială mai ceva ca la 3SE, dar magia...ei, magia am încercat s-o definesc aici.

Urmează Eric Clapton, Elton John, Rammstein şi iar Metallica. De unde o să scot bani pentru bilete, nu ştiu, dar nici că mai contează. Am învăţat că prestaţia live a unui artist chiar crează o legătură personală între acesta şi spectator, iar abilitatea acestuia (sau acestora ca trupă) de a egala sunetul produs într-un studio şi de a şi interacţiona cu publicul nu face decât să îi confirme statutul de monstru sacru al muzicii. Bineînţeles că în timp ce scriu aceste rânduri, în minte deja îmi joacă nişte scene şi acorduri. În funcţie de furnicăturile de pe şira spinării, acestea ar fi:

 1. Tot concertul S&M mi se pare o capodoperă, dar această "partitură" mi-a atras atenţia (puţin spus) datorită duelului perfect dintre simfonie şi metal.


2. Am ascultat foarte, foarte, foarte mult Dire Straits. M-am gândit şi mai mult la cine aş alege să merg dintre Mark Knopfler şi Eric Clapton. Răspunsul meu este primul. Îmi place foarte mult în acest video calmul de care dă dovadă şi uşurinţa cu care pare că prestează, deşi sunt convins că el ştie de ceea ce crează.


Accept orice alte sugestii de reprezentaţii live care fac să ţi se zburlească părul şi să-ţi stea inima-n loc. Cheers!