Imi amintesc cum au reactionat ai mei parinti cand au aflat ca vreau sa fac facultatea in Bucuresti!!! Nelamuriri, intrebari, curiozitati, de ce-uri si multe, multe altele.
Dupa ce luasem aceasta hotarare eram multumita si mi se parea un vis, desi ei au acceptat greu decizia mea, cel putin mama mereu se gandea ce fac eu acolo singura, nu am pe nimeni...si multe, multe astfel de fraze patetice.
Totul bine, pana in ziua cand trebuia sa plec la Bucuresti pentru a-mi sustine examenul de admitere. Atunci am inceput sa ma tem. A inceput sa-mi fie frica, frica de necunoascut. Pana atunci nu mersesem niciodata in viata mea cu trenul...mi-a placut la nebunie si acum imi place asta, dar despre asta o sa va povestesc in alt post. Am dat examenul de admitere, am intrat la facultate. Riscul era imens deoarece eu nu am depus niciun alt dosar la vreo alta facultate. Daca nu intram la Universitate ramaneam pe dinafara si ramaneam o proasta exact asa cum zicea mama. Dar am intrat. Eram bucurosi toti. A urmat vacanta....
Pe 24 septembrie 2007 am plecat definitiv spre Bucuresti impreuna cu tata. A fost ziua cand am pierdut trenul...
Am plecat...cu lacrimi in ochi, plina de frici si ganduri. Nu mai aveam acel curaj sa-mi incep viata inr-un oras iemns singura si fara nimeni din imensa mea familie langa mine. Ce m-a impresionat cel mai mult atunci a fost sarutul dat pe frunte de catre bunica mea, care m-a strans cald in brate si m-a pupat pe frunte cum nimeni nu m-a mai pupat pana atunci. A fost cel mai greu moment. Cel mai emotionant! Vroiam sa ma intorc din drum. Sa raman acasa. Imi dadea curaj gandul ca tata vine cu mine si refuzam complet gandul ca tata exact in aceiasi zi ma lasa singura la Bucuresti.
Asa...a inceput viata mea in orasul asta mare si gri, aglomerat si galagios dar care-mi place la nebunie. Am inceput viata asta aici cu sarutari si imbratisari date de bunica si mama mea, pe care le simteam mult mai fricoase decat mine...desi pana la mine le plecase multi copii de acasa! Eram un copil, atunci. Nici vorba de femeie. Nu stiam ce inseamna asta atunci. Dar acele sarutari si imbratisari si vorbe calde ale bunicii mele m-au facut femeia de azi...femeia ce-si va aminti mereu de unde a plecat si cine o astepta mereu acasa...
Timpul m-a facut sa-mi dau seama ca insasi viata reprezinta o tipologie succinta asupra evolutiei vietii, a insasi existentei...timpul e o insiruire de stari, trairi, gesturi si fapte...dar si multe, multe nemultumiri.
Nu am fost copilul care le scriam alor mei scrisori, dar vorbeam cu ei constant la telefon. Imi era dor de ei. Imi era dor de acasa. Imi blestemam zilele deoarece daca mergeam de la Universitate pana la Cismigiu mi se parea ca merg jumatatea din Bucuresti:))...Plangeam. Vroiam acasa si mi-am cumparat bilete de trei ori spre Piatra-Neamt, pentru a pleca din Bucuresti, orasul ce ma speria si care ma facea sa plang cand ieseam din casa...dar orgoliul meu ma facea sa ma gandesc...ca daca as abandona lupta miseleste ar fi mai rusinos desi acum sufar...
In acele clipe de inceput de Bucuresti, ma simteam singura...aveam o nevoie nebuna sa invat sa plang ca sa ma descarc...
sa invat sa-mi omor singuratatea desi totul imi era necunoscut...
imi doream sa fie atunci cineva langa mine si sa-mi sarute obrajii biciuiti de lacrimi
sa-mi mangaie pleoapele prea obosite pentru a se putea odihni...
sa-mi vegheze noptile lungi in care dormeam doar fizic, dar sufleteste imi era greu...
de cineva care sa-mi impartaseasca iubire...
A trecut timpul...
Acel cineva a plecat definitiv...si nici nu am mai avut nevoie sa se intoarca vreodata...suferinta m-a facut femeia de azi...femeia naiva de azi...dar mult prea sincera cu dorintele sale ca sa se poata lasa calcata in picioare...
A urmat asumarea hotaririi pe care am luat-o. Aceea de a ma muta in Bucuresti, de a pune capat unei relatii ce ducea spre nicaieri...Mi-am asumat suferinta si am suferit...A trecut timpul. Am iesit afara. Am cunoscut Bucuresti-ul...a inceput sa-mi placa. Am cunoscut noi oameni, cu toate ale lor...
Cuvintele sunt prea goale pentru a exprima ce a urmat. Dragoste, libertate, nebunie, prietenie si multe lucruri noi pe plan inetelcutal.
Unele dintre acestea luau sfarsit si pentru ca ma implicam imi era greu sa nu sufar...Dar fiecare clipa de suferinta era de fapt o cersire si o mana intinsa spre maturitate. Copilul din mine, prea naiv si sensibil de atunci cerea maturitate, isi cerea maturitatea, era constient ca are nevoie de asta, ca e nevoie de asta pentru a se dezvolta...ca a ramane copil mereu nu e tocmai bine. Copilul trebuie pastrat si scos cand exista context pentru asa ceva; a fi copil mereu insemna sa-mi ratez viata si sansa de a lua hotariri doar pentru mine...
Timpul a trecut...copilul-femie devine treptat femeia-copil...
Fiecare zor de zi ma maturiza, dar in acelasi timp nu uita sa-mi largeasca zambetul de copil...Femeia din mine a inceput sa invete sa aiba incredere. Femeia din mine a invatat sa accepte oamenii asa cum sunt. Femeia din mine a inceput sa planga doar pentru ceea ce cu adevarat merita sa planga. Femeia din mine a invatat sa se abandoneze in bratele unui barbat si nu neaparat sa aiba incredere deplina in acel barbat...Femeia din mine care a invatat ca fiecare zambet are un mesaj...si care a ales sa zambeasca mereu cand simte...pentru ca sinceritatea se vede in orice mic gest pe care trupul il schiteaza...
Maturizarea, dragostea, libertatea si vointa ma dezgoleau de obiceiuri proaste, de moravuri puerile, de obiceiuri ce nu aveau nicio legatura cu existenta femeii de acum...
Femeia de acum, copilul de atunci este inca naiv si ii palce sa fie asa pentru ca poate pastra un farmec ce nu o lasa sa treaca timpul pe langa ea intr-un mod dureros si obsesiv...timpul lasa mesaje mereu in femeia de acum si copilul de atunci...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu