Cararea Imparatiei- Arsenie Boca

Cararea Imparatiei- Arsenie Boca

Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în curvie e mai întâi o cădere în spirit. în spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-1 munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic rară consimţirea spiritului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţa sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeşte şi se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului. Slava deşartă, mân­dria, orgoliu], viclenia, părerea de sine şi altele asemenea, se văd de departe în ţinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimţirii cu patimile iscate de vrăjmaş contra firii, printr-un chin de nedescris.

Deci, în cazul când trupul şi-a robit stăpânul [sufletul], când petele animalităţii s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorinţele trupului, aceste pofte, toate, însoţesc sufletul, şi-1'aprind mereu, zorindu-1 [în viaţa de diincolo] să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viaţa pămân­tească. Sufletul, în viaţa pământească, nu avea o corvoadă aşa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor şi deci, mulţumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, stârnesc în sufletul desfăcut de trup, o văpaie de pofte, care-1 muncesc cel puţin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.

Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinu­iască în felul fiecărei patimi, care 1-a ros în viaţa pământească.

Orice întoarcere a voinţei, deci orice faptă, dincolo e cu nepu­tinţă. Deci uşor putem pricepe că fiecare patimă pe care a iubit-o sufletul, nemaîavând cum să se împlinească, se stârneşte mereu, creşte mereu şi-1 chinuieşte pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Su­fletul, deşi chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinţei de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc - şi, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea - nu are nici o izbăvire, de vreme ce sufletul e nemu­ritor şi nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-1 arde cu o iuţime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un curvar, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute - lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zădărnicia suferinţei sale. Invidiosul, trufaşul, iubitorul de sine, sunt roşi de ură asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc şi asupra lui Dumnezeu. Ura creşte mereu şi le macină mintea, zvârlindu-i într-o nebunie furioasă, dar desăvârşit neputincioasă. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se în deşert şi zvârcolindu-se, în neputinţa de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conştiinţa îi vesteşte neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepţilor în Rai - ceea ce îi măreşte suferinţele - dar nu vede pe cei ce se muncesc ca şi el în văpaia aceloraşi pofte; vede însă chipurile fioroase ale demonilor, care înteţesc văpaia care-i arde.

Precum în viaţa pământeană, lucra Harul asupra celor ce se sfin­ţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrea­ză demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputinţei furioase, ura demoni­lor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic. Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii1, înşelate de iubirea de sine care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. în această împărăţie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.

Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei ce n-au scos cu desă­vârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la minte şi necurăţiţi la inimă.



Eu sunt de acord cu cele scrise aici, si recunosc ca aceste ganduri m-au facut sa-mi revizuiesc anumite convingeri...ce ziceti voi acum?