:: Giurgiu a intrat in zodia balamucului

Titlu*:	Giurgiu a intrat in zodia balamucului
Autor:*:	http://sictireli.wordpress.com/
Poza:
Articol*:	Cu circa două săptămâni înainte de marea sărbătoare creştină Sfânta Marie, la Giurgiu soseşte bâlciul, cu tot soiul de panarame (şi la propriu şi la figurat), tarabe, lanţuri, circ, trenulete electrice, comedii, roata norocului, comercianţi de suveniruri din judeţ şi din ţară, pepeni, oale, ulcele…mici, bere, zgomot cât cuprinde, praf, mizerie şi lumeeeee. Anul acesta bâlcicarii au venit ceva mai devreme de parcă le-ar fi fost teamă că le ia cineva locul. Zona a fost şi de această dată stabilită la marginea oraşului, acolo unde de ani şi ani se organizează această tradiţie. O tradiţie venită dintr-o altă lume, incompatibilă cu a mea. Un balamuc pe care nu l-am putut niciodată înţelege pe deplin. Nu mi-au plăcut înghesuiala, hărmălaia, praful, speculanţii, ţiganii gata oricând să te facă la buzunare, scandalagii, beţivii, înfumuraţii, şmecherii oraşului care veneau la bâlci doar să arate ce tari sunt ei şi cum agaţă gâsculiţe… Deşi locuiam la circa 15 minute de mers lejer până la locul unde se organiza bâlciul, nu-mi amintesc să mă fi dus pe fiecare an de mai mult de două sau trei ori în bâlci. În schimb ceilalţi copii (mai apoi ca adolescenti) se duceau seară de seară în bâlci. N-am priceput niciodată ce găseau aşa de fascinant încât să-şi piardă timpul în balamucul ăla seară de seară. 15 seri la rând. N-am înţeles disperarea soră cu nebunia care-i cuprindea. Dacă lipseau o seară din bâlci picau în depresie. Spre deosebire de vremurile de azi, în timpul copilăriei mele bâlciul avea totuşi farmecul său. Aşa aş putea justifica succesul. Era un spectacol de sunet şi lumină. Veneau la bâlci 4 sau 5 companii cu circari ambulanţi, cu pitici, jongleri, iluzionişti. Sau animale diverse, de la şerpi, la tigri, lei sau maimuţe. Tot soiul de panarame te ameţeau cu jocul de lumini şi îndemnul să joci la ruletă, să tragi la ţintă cu puşca, să cumperi pistoale cu capse, vată pe băţ sau turcafese… Să dai la baros, să vizionezi show-ul de la zidul morţii, să te dai cu căluşeii, cu bărcile, cu lanţurile… Restaurante şi terasele erau pline de muştirii. Micii sfârâiau, bere şi vinul curgeau din belşug. Avea bâlciul acela un fel de magnetism, căruia îi rezistai cu greu. Pe mine agitaţia, aglomeraţia, haosul, praful şi ţigănia mă scoteau din răbdări după circa două ore. Nu suportam mai mult. După câteva ture îmi terminam puţinii bani de buzunar după care îmi luam tălpăşiţa şi mă refugiam în liniştea şi răcoarea oraşului peste care seara se aşternea ca o mantie, la adăpostul căreia mă scuturam de zgura din bâlci. Abia aşteptam spartul bâlciului, să-i văd pe comedianţi că-şi văd de drum şi urbea ieşind din starea de fibrilaţie, de vertij în care fusese aruncată de drogul numit bâlci. Adică balamuc. An de an prezenţa comedianţilor de "meserie" la bâlci s-a tot rărit. Din ce a fost cândva, astăzi bâlciul s-a transformat într-o ţigănie de-ţi verşi maţele. De fapt, orice săbătoare la românii de dincoace de Carpaţi se transformă în ţigănie. Anul acesta bâlciul pare să nu mai aibă succesul de altădată. Asta nu înseamnă automat că balamucul este mai mic. Nici vorbă. Nebunia a cuprins oraşul. Diferenţa majoră dintre bâlciul copilăriei mele şi cel de azi constă în faptul că sunt din ce în ce mai puţini "meseriaşi" ai bâlciului şi din ce în ce mai mulţi speculanţi. Criza a lovit şi în această tradiţie populară. Sincer vă mărturisesc, chiar nu-mi pare rău că se stinge. Asistăm la apusul unei epoci. Să-i fie ţărâna uşoară. http://sictireli.wordpress.com/