Am crezut că pot să cresc om

Cineva vorbeşte in casă. E doar televizorul. L-a aprins până la urmă doar ca să se audă ceva şi să nu mai fie atâta linişte. Ultima oară a vrut să-l aprindă..cu benzină. Dar nu a făcut asta pentru că nu era al ei. Telefonul mobil s-a descărcat de mult şi nu a mai vrut să-l incarce, iar fixul nu mai sună oricum. A renunţat de mult să mai credă că o mai poate salva cineva sau ceva. A lucrat o vreme la un ziar. Era ceea ce işi dorea. Scria totul din suflet, dar asta insemna că scria doar adevărul. A mers o vreme bine, la inceput era criticată, apoi aplaudată, apoi mulţi au inceput să o vorbească doar de rău şi să o privească incruntaţi. A fost concediată. Oamenii deranjaţi de adevărul din articolele ei au dat publicaţiei două variante: ori renunţă la ea, ori vor primi o amendă de o să-i usture şi in fund până o vor plăti sau vor fi inchişi. Bineinţeles că ea a rămas fără un loc de muncă. Povestea a fost, desigur publictă altfel. S-a cerut publicarea unui articol mincinos in care se spunea despre ea că este o falsă persoană, care obţinea informaţii din surse ilegale şi că tot ceea ce publica ea erau doar minciuni. Şi nimeni nu a mai căutat-o pentru angajare. Nimeni nu mai voia să audă adevăruri dureroase. Toţi au ales să trăiască astfel şi ea a fost dată uitării. Iar ei mint frumos in continuare şi naivii, oamenii, ii cred. Nu mai are nici oameni care să o susţină. Toţi prietenii ei s-au evaporat după acest incident. Câtă vreme a fost totul bine şi ea era apreciată şi prietenii işi aminteau de ea. Dar acum nu. Nişte ipocriţi. Iar ceilalţi nişte căcaţi. O vreme la uşa ei mai bătea câte un rătăcit ce işi amintea brusc de ea. La un moment dat s-a săturat de pretinsa lor inţelegere. Nu mai deschidea nimănui uşa. Acum parcă işi dorea să mai audă pe cineva. Dar nu mai avea ea ce să spună. Renunţase să mai gândească. Ultima carte incepută, zăcea deschisă pe masă. Nu mai citise nici măcar un cuvânt. Stătea toată ziua in faţa televizorului, se uita la filme proaste şi fuma...uneori mai bea apă, dar cel mai adesea cafea. Ţigara şi cafeaua ii erau nelipsite. Insă nu mai avea mulţi bani. In curând nici d-astea nu va mai putea să-şi cumpere. Se gândea să se ducă la ţară, la părinţi. Dar nu voia să se intoarcă la ei spunând că marea lor fetiţă luptătoare a eşuat şi a renunţat, a fost invinsă. Nu putea să facă asta, mai bine aştepta in tăcere. Peste două zile trebuie să plătească şi chiria, dar nu are cu ce. Probabil că va fi dată afară. Facturile nu le-a plătit de două luni. Se miră că mai are curent, gaze, apă. Se aude soneria. Ea priveşte prin televizor. Soneria sună strident. Plictisită şi cu ţigara intre degete se ridică. Deschide simplu uşa. In faţa ei il vede pe un fost prieten. Il recunoaşte, dar nu spune nimic. El stă ca prostul acolo şi zâmbeşte. Până să deschidă el gura să scoată vreun porumbel, ea ii trânteşte uşa in nas şi răsuceşte cheia in broască. Nu mai sună nimeni. E din nou linişte. Nu se mai aude nici televizorul. Se uită la el. E stins. Incearcă intrerupătorul. Becul nu se aprinde. Da, i-au oprit in sfârşit şi curentul. Dă drumul robinetului in cadă. Nimic. Descuie uşa de la intrare. Plictisită şi invăluită de un nor gros de fum şi un amurg intârziat, se aşează pe covorul din dormitor, in faţa oglinzii mari. Priveşte cu ochi goi imaginea. Se vede şi recunoaşte că nu mai e nimic in ea. Ii spune imaginii ei: Iartă-mă că am vrut să te fac om! şi adoarme cu capul pe covorul aspru.




       Am sunat-o pe Melania de aproape douăzeci de ori luna trecută, dar ea nu a răspuns. Acum nu mai o pot suna, are telefonul inchis. Am urcat in maşină şi am mers pâna la ea. Sun la uşă. Nu răspunde nimeni. Incerc uşa. E deschisă. Intru strigând-o. Credeam că poate doarme. Sau poate nu e acasă şi a uitat uşa descuiată. I se intâmplă adesea asemenea lucruri. E complet aiurită, adâncită mereu in gânduri prea grele pentru ea. Când intru in dormitor, dau cu ochii de imaginea ei in oglindă, stând in picoare şi privind ceva jos. Iar in faţa oglinzii, ghemuită pe covor, e Melania, trupul ei. Respiră incet si pare atât de odihnită şi mulţumită incât mi-e teamă să-i tulbur liniştea. Iau oglinda din locul său şi ies incet. Imaginea ei rămâne cu ochii plecaţi şi fără să spună un cuvânt. Mă mai uit o dată spre locul unde e Melania. Pe perete, de unde am luat oglinda stă scris apăsat: "Iertaţi-mă, am crezut că pot să cresc om!".