Cat dureaza dragostea?

Da, dupa cum bine ati vazut la finalul titlului se afla semnul intrebarii. De ce? Pentru ca eu ma intreb daca dragostea dureaza chiar trei ani sau doar trei ani?

Am pornit sa ma intreb acest lucru cand am inchis definitiv cartea lui Frederic Beigbeder cu acelasi titlu...dar, fara semnul intrebarii!

In romanul "Dragostea dureaza trei ani" il observam pe Marc, un tanar de 30 de ani care da, isi serbeaza divortul. Sarbatoreste acet eveniment dupa ce a descoperit ca dragostea dureaza doar 3 ani. Tot Marc este cel care ne povesteste cum s-a indragostit nebuneste de Anne, cum nu se satura de ea, cum o iubea cu tot ce insemna fiinta lui si cum s-a casatorit. Apoi, a aparut plictiseala, iritarea si cum tot el, dupa trei ani nu o mai iubeste. Cum istoria familiei s-a repetat, iar el a divortat exact la trei ani, asa cum facusera si parintii lui!

Aici, in aceasta parte a cartii autorul reuseste sa faca o radiografie amanuntita a unui cuplu, prezentand detaliat aspectele cele mai importante pe care cei doi parteneri le traverseaza: procesul indragostirii, iubirea adolescentina, iubirea nebuna, iubirea matura, casatoria si apoi...divortul.

Firul epic al cartii continua cu ceea ce Marc traieste, simte, cu frustrarile si regretele lui. Personal, l-am perceput naiv si imatur pentru ca nu prea stie pe ce lume traieste, ce vrea si ce isi doreste si pentru ca tot el, brusc la finalul romanului schimba ideea si o lasa cumva in aer...

In prima parte a cartii am avut senzatia ca autorul, dar in acelasi timp si protagonistul nostru nu face decat sa se chinuie sa-mi puna pe hartie miile de concluzii care au dus la teoria conform careia dragostea dureaza trei ani.

Apoi, el se reidragosteste de Alice. O tanara care era casatorita. Tocmai, imposibilul acestei relatii ii face pe cei doi sa se iubeasca tot mai mult! Pe alocuri, am avut senzatia ca Marc face o obsesie din Alice, dar apoi mi s-a demonstrat a nu fi asa.

Pe final ni se relateaza viata trita in doi(Marc si Alice) si numaratoarea inversa pe care Marc o creeaza. Astepta cu indarjire, as putea spune, sa afle daca el si Alice depasesc trei ani...M-a amuzat teribil ideea, sa stai sa numeri: "mai am doua zile, si fac 3 ani!" ceva de genul:)).

Ajuns la trei ani de iubire cu Alice, Marc ne spune clar si raspicat ca dragostea NU dureaza trei ani:))

Incongruenta in idei mi s-a parut puerila. Daca la 3 ani si o zi ajungea la concluzia ca nu o mai iubeste pe Alice? Incepea un nou roman cu "Dragostea dureaza trei ani si o zi"?:))

Pe mine nu m-a dat pe spate. Am citit carti care mi-au ramas in suflet, de care as povesti ore in sir, care m-au marcat. Asta m-a delectat, m-a amuzat si, da mi-a placut modul transant al autorului de a spune unele lucruri, asta da, am apreciat!

Daca am facut o recenzie cumva critica a romanului, incerc sa ii fac pe cei care sunt romantici pana peste urechi, care cauta diverse raspunsuri in ceea ce priveste conceptul de iubire, care plang la drame cu soti si sotii inselati, care adora povestile de asa zisa iubire siropoasa, care sufera vesnic din iubire si uita ca au niste vise, doar pentru ca iubesc, etc. sa o citeasca . De ce vreau sa fac asta? Pentru ca stiulul autorului e simplu, e usor, ii este accesibil oricui, romanul e sub forma unei discutii intre barbati:D; nu este un roman sofisticat din punct de vedere literar, dar este un roman lucid, transant, dur pe alocuri. Dar, asa cum spuneam si la inceput autorul face o radiografie a vietii de cuplu, cuplu pe care il intalnim si astazi pe orice strada din orice oras...

Pe final - VREAU SA MA CONVING PE PIELEA MEA CA DRAGOSTEA NU DUREAZA DOAR TREI ANI, DAR SA MA CONVING FARA SA NUMAR ZILELE PRECUM MARC:)):))

Te intreb dar stiu raspunsul

Imi spune la un moment dat un om frumos o chestie care mi-a placut. O intrebare, de fapt: Tu ti-ai sarutat vreodata mainile?
Acum va intreb si eu: Voi va sarutati mainile? Propriile maini, sa fie clar. Prima reactie a fost "ha ha", apoi omul mi-a spus ca vorbeste serios. WTF?! Si dupa ce mi s-a explicat treaba am inteles. Acum va intreb eu pe voi, fara sa va explic. E usor de inteles dupa "socul" initial.
Incet incet incep sa-mi dau seama ca am pierdut multe. Nu am stiut multe pana acum. Fiecare zi e ca o lectie la scoala, bag ceva la cutie. Deja e inertie, nu mai e pic de efort. Si m-am hotarat sa trag de mine: ne trezim si invatam sa invatam. Punct si de la capat. Dar sa-ti saruti mainile cu prima ocazie... sa nu uiti. Trebuie sa fii singur...

De-a indragostitelea

De-a indragostitelea .Hai sa ne jucam.Dar hai sa fim sinceri, cine a spus ca e simplu si loooz a mancat...prajituri. Astea fiind spuse pornim: Hai sa ne jucam de-a indragostitelea. Era problema cu "ce te faci cand cauti scanteie si gasesti incendiu?". Eh, va spun eu: te arzi. Big time. Ceea ce nu e neaparat de rau, e si asta o demonstratie de ceva, sau o chestie de bagat la cutie pentru mai tarziu. Mai e si frumoasa treaba, uneori. Eu zic ca merita. Clar.
Uite, e cald in sfarsit (stiu, e cliseu, dar ce mama ma-sii de treaba, e frumos), infloresc copacii, deja visez marea, vreau si iarba proaspata.
Hai sa ne jucam de-a indragostitelea. Se joaca asa: se ia una bucata celalalt, se alege cu simturi nu cu ratiune. Se adauga putin timp,o scanteie sau un incendiu, dupa caz. Se adauga 2-3 chestii de-ale lor, tabieruri, ritualuri, o preferinta pentru corcodusele necoapte. Se amesteca bine, bine de tot. Se da prin sita si ce ramane e ceea ce suntem. Hai sa ne jucam. E posibil sa doara putin, e super fun, e foarte interesant, loveste in moaca eul mirobolant, ne trezim cu propriile limite in fata. Fooooooooarte tare, frate! Pe bune, e chiar foarte tare. Cine are curaj? Dar sa nu uiti ca nu exista reguli scrise si jocul asta nu e usor. Trebuie sa fii ori foarte egoist ori norocos, daca vrei o sansa. Sau incredibil de naiv. Mizez pe noroc.

It's no bad thing to celebrate a simple life.

E asa bine din cand in cand sa lasi toate prostiile acasa si sa te bucuri de lucrurile marunte, simple, necomplicate. Sa pui pauza si sa stai o zi cu picioarele in iarba. Si sa zambesti ca un prost. E asa bine...
Abia astept 1 mai, sa stau pe plaja si sa-mi ingrop picioarele in nisip, cu omul meu frumos langa mine si marea. Si sa stau facand nimic, sa stau intinsa pe nisip si sa vorbim despre chestii. Si sa ne contrazicem. O viata simpla, exact asa. Absolut nimic mai mult.M-am plictisit sa caut lucruri extraordinare, mi s-a luat. Si am descoperit ca le gasesti exact cand nu le cauti, cand ai nevoie de ele. Ca-n povesti. O viata simpla si nimic mai mult, un om al tau, un loc pe care sa-l numesti acasa, cateva realizari personale, filme bune, carti interesante, un pahar de vin din cand in cand, sau o bere. Destula liniste cat sa ajungi sa o simti si din cand in cand cate o cearta care sa te tina treaz si sa-ti arate ca va pasa. Nimic mai mult. Fara artificii, fara pretentii de oameni superiori, culti sau pfff...extra-mega-super-zuper-xyz. Oamenii astia care sunt super si mega si extra si wow si etc, sunt asa cum sunt si nu se chinuie sa arate. Am intalnit un astfel de om, si ghici ce: e super-mega-wow si etc fara sa vrea, e si atat. Fara demonstratii, fara pretentii. Oamenii astia nu au nevoie de artificii. Sunt frumosi si atat.
Nu e un lucru rau sa te bucuri de lucruri simple.

Viata mea s-a schimbat ! E extraordinara !!!

Dupa diferite discutii cu prietenii si cei apropiati mie, am facut o analiza a stilului meu de viata si am ajuns la concluzia ca viata mea s-a schimbat, este prefecta si tinde spre perfectiune in fiecare zi, adica e extraordinara.

Cei care mi-au urmat sfaturile inteleg foarte bine ceea ce scriu eu aici.

Mie toate imi merg perfect in viata mea, toate usile mi se deschid, chiar imi zicea cineva la un moment dat cand mergeam cu masina pe strada: " Tu ai observat ca parca toate se aliniaza ca sa poti ajunge cu bine" (eu conducand o masina cu franele slabite, si cautand pe strada un culoar pe unde sa ma strecor fara sa fiu nevoit sa franez). Gasesc loc de parcare in fiecare zi oriunde imi doresc, primesc de lucru oricand am nevoie de bani, termin intotdeauna lucrul la timp...

Dar la fel e si in viata mea de zi cu zi, toate mi se "astern" - daca pot spune asa - in fata, intr-o ordine perfecta, atata timp cat sunt in acea dispozitie. Daca ma las influentat negativ de vre-un eveniment, urgent incepe totul sa se strice, si parca lucrurile nu se mai aseaza perfect, dar revine totul la normal odata cu starea mea de buna dispozitie si bucurie.

Poate unii din voi se intreaba cum fac eu asta, si cum reusesc. E foarte simplu, am aflat ce trebuie sa fac ca sa imi mearga toate perfect, totul e sa crezi si sa traiesti ca si cand s-ar fi intamplat deja ceea ce iti doresti sa se intample, si parca deja traiesti consecintele "lucrurilor pe care ti le-ai dorit" - asta nu face decat sa grabeasca procesul de indeplinire a dorintelor voastre. Nu e nici un secret, totul se intampla in lumea asta dupa aceasta lege. Si orice va doriti, fie ca e bine sau rau se va intampla (in functie de cat de multa pasiune puneti in ceea ce va doriti).

Nu vreau sa ma lungesc prea mult, ca sa nu va plictisesc, daca v-am facut curiosi, oricat de putin, o sa incercam sa organizam aici un fel de seminar, online, pentru cei care doresc sa il urmeze. O sa discutam cu Feri, si vom vedea ce vom face si cum vom face.

Pana atunci, toate cele bune, si o un weekend cat mai frumos tuturor.

Punct si de la capat:: am gasit un incendiu intr-un om

Punct si de la capat.
Se spune ca partea cea mai frumoasa intr-o relatie e scanteia, minunata, mirobolanta, inegalabila scanteie care te tine treaz. Si noi toti cautam ca niste prosti asta. Si cand gasim chestia asta ne bucuram ca niste copii in noaptea de Ajun. WOOOOW, OMG, ce misto, ce tare, suuuuper,zuuuuper! Problema e ca nimeni nu ne spune ca eh... tre sa avem grija. Ce te faci cand scanteia asta nu e scanteie cat incendiu in toata puterea cuvantului? Ditamai focul care, nu numai ca te tine treaz, dar te tine treaz la modul cel mai propiu?!?! Nu, nu ma refer la prostii... :))
Ma intreb asa: cand doi oameni se cunosc si se plac, se uita x la z si bai, le place. E super ok, si se baga in treaba asta si e foarte bine. La inceput. E si scanteie, e si calm, e si o plimbare in parc si discutia in contradictoriu. Toate pana la un punct, de la punctul asta incepand partea "adevarata". Ce te faci cand omul asta, care-ti place si care te place, cu care-ti imparti timp si bani, nervi si bucati de fericire...eh, ce te faci daca omul asta e mai mult decat o scanteie? E exact ce vrei, ba mai mult, e mai mult decat vrei. Mai prezent, mai aprins, mai haotic si poate mai indragostit decat e cazul? Partea nasoala e ca si tu esti cam tot pe-acolo. Ba chiar exact la fel! Si ce te faci cand te trezesti in fata ta, fata in fata cu tine. Doua chestii cu principii diferite dar reactii asemanatoare, amandoua se distrug in acelasi ritm. La nervi tot atatea tigari fumeaza fiecare, tot atatea pahare de vodka, reactii tampite. Amuzant nu e, decat in jumatate din timp. Dar e fun din cand in cand si te prinde chestia asta ca un mic mare imens vartej. Stii ca nu e cazul sa te bagi in asta de la inceput, dar atunci e o chestie mica, spui: eh, lasa... nu e nimic grav. Asa spui si cand e ceva mai groasa gluma... Pana la urma ai sa spui: trebuia sa-mi fi dat seama. Dar nu iesi din situatia asta fiindca e deja prea tarziu si esti prins in treaba. Ca o dependenta. Asta e partea naspa, cand e wow da dependenta. Ca orice drog.
Da, e clar...Oamenii vor mai mult decat pot duce, vor mereu mai mult. Si nu se multumesc cu ok, vor absolutul...eh, ce te faci cand il gasesti? Atunci sa te tii... e de rau... e si de bine... Dar e obositor, fun, dar obositor. Spune pa-pa calmului si zi hello haos. Fun? Mai gandeste-te... lucrurile trainice au nevoie de timp si de ce nu, de calm. Un incendiu ca asta e mai dificil. Ori se termina cum a inceput: repede, fara sa-ti dai seama, haotic si uimitor, ori se intretine. Dar de intretinut e mai dificil, e nevoie de multa multa multa rabdare, mult tact si de ce nu: foarte multa iubire. Si intelegere si tot tacamul de rude de-ale altruismului.

Hai sa va spun o poveste, o poveste frumoasa

Hai sa va spun o poveste. E scurta, scurta de tot. Doar 5 minute. 15, in cel mai bun caz.
Imagineaza-ti, daca vrei, o camera de baiat. Cu tot tacamul de chestii tipice, o scrumiera pe parchet, o haltera daca vrei, intr-un colt. O masuta mica, un calculator etc etc...n-au importanta aici. Si un pat, ca o mlastina verde. Exact asa. Si acolo stau ei doi, zgribuliti desi nu e frig, si nu fac nimic, doar se tin in brate. Si tac, asculta muzica si putina liniste. Abia se misca, lenes si moale. Un brat se intinde dupa tigara, altul dupa foc. O mana mangaie o alta, un deget gadila un umar. Si din cand in cand, un sarut usor. Timid. Fara mare fas, fara nicio miscare grabita. Doar asa... totul e moale si calm. Nu e decat stare de bine si putin regret, fiindca se termina si o stiu. Asa spune el. Si cu un efort de imaginatie, incearca sa vezi celulele abia atingandu-se. Da, celulele. Bucatile astea mici din noi, mici de tot, imagineaza-ti ca abia se ating in lumina. Ca atunci cand nu focalizezi bine si vezi in ceata. Asa sa le vezi si acum. E o chestie frumoasa, fara nimic nimic urat. Fara pic de banalitate, fara nici cea mai mica urma de urat. E o stare frumoasa. Oamenii astia au invatat sa iubeasca "acum". Si cui ii pasa daca un "Te iubesc" e prea devreme, daca momentul spune ca e ok? Si partea cea mai frumoasa e ca oamenii astia chiar se iubesc, la modul cel mai simplu si mai frumos. Ca doi copii. Dar nu-s tocmai copii si nu se cunosc unul pe altul, dar in momentul asta se iubesc. Nu e frumos? Cu un ultim efort imagineaza-ti ca el ii acopera umarul si-l saruta un moment, atat, si ea nu spune nimic. Se misca doar putin mai aproape. Si respira adanc. E exact momentul in care, ca sa verifici daca celalalt mai e acolo, inspiri. Nu vrei sa iti crezi nici mainile, nici ochii, nici capul care se odihneste pe umarul lui. Oamenii astia au fost fericiti, fiindca stiau ca se au unul pe altul si nu se impart cu nimeni. Nu acum.
Si stau asa de 10 minute, aproape amortiti. Nu e nici noapte nici zi. Chiar n-are importanta. Am sa va spun, doar de dragul povestii, ca e amiaza. Amiaza fara soare, ca o amiaza atemporala daca se poate..
Scura poveste nu? Si fara rost, fara pic de actiune. Gresit! Ne-am obisnuit prea mult cu PAC-PAC-urile din filme. Trebuie sa ascultam mai multa liniste.

Cine esti CHIAR conteaza:)

Povestioara următoare deşi este un pic exagerata, o accept pentru că a făcut ceva în sufletul meu să vibreze atunci când o citeam! Mi-ar placea foarte mult sa placa si catorva dintre voi, dragii mei colegi!

Cine sunteti voi conteaza, face diferenta!

O profesoara din New York s-a hotarat sa-i onoreze pe toti absolventii liceului, spunandu-le insemnatatea pe care a avut-o fiecare dintre ei. Ea l-a chemat pe fiecare elev in fata clasei, pe rand. Intai, i-a spus fiecaruia ce insemnatate a avut pentru ea si pentru clasa. Apoi i-a dat fiecaruia o panglica albastra, imprimata cu litere aurii, pe care scria “Cine sunt eu conteaza (face diferenta)!” Dupa aceea, profesoara a decis sa realizeze un proiect al clasei, sa vada ce impact ar avea recunoasterea asupra unei comunitati. I-a dat fiecarui student inca trei panglici si i-a instruit sa mearga si sa continue aceasta ceremonie. Apoi trebuie ca ei sa urmareasca rezultatele, pentru a vedea cine a cinstit pe cine si sa comunice clasei peste o saptamana rezultatele. Unul dintre baietii din clasa s-a dus la un director junior dintr-o companie din apropiere si l-a “premiat” pentru ca l-a ajutat cu planificarea carierei. I-a dat o panglica si i-a pus-o pe camasa. Apoi i-a mai dat doua panglici si i-a spus: “Facem un proiect de clasa pe tema recunoasterii meritelor si ne-ar placea sa mergeti sa gasiti pe cineva pe care sa-l apreciati si sa-i dati o panglica albastra.” Mai tarzu in acea zi, directorul junior s-a dus la seful lui, care avea reputatia de a fi un tip morocanos. I-a spus ca il admira cu-adevarat pentru ca e un geniu creativ. Seful a parut foarte surprins. Directorul junior l-a intrebat daca ar accepta in dar panglica albastra si daca ii permite sa i-o puna in piept Seful lui a zis: “Ei bine, sigur.” Directorul junior a luat o panglica albastra si a pus-o chiar pe sacoul sefului sau, deasupra inimii. Apoi a intrebat, oferindu-i ultima panglica, “Vreti sa luati aceasta panglica si sa o dati altcuiva in semn de apreciere? Adolescentul care mi-a dat-o are un proiect la scoala si vrem sa ducem mai departe aceasta ceremonie a panglicilor albastre, sa vedem cum afecteaza ea oamenii.” In acea seara, seful a venit acasa si s-a asezat impreuna cu fiul sau de 14 ani. A spus: “Cel mai incredibil lucru mi s-a intamplat astazi.” “Eram in biroul meu si unul dintre angajatii mei a intrat si mi-a zis ca ma admira si mi-a dat o panglica albastra pentru ca sunt un geniu creativ. Imagineaza-ti! El crede ca sunt un geniu creativ! Apoi mi-a pus in piept o panglica albastra pe care scrie Cine sunt eu conteaza (face diferenta)! “Mi-a dat o alta panglica si mi-a cerut sa gasesc pe altcineva pe care il apreciez. In timp ce ma intorceam acasa, am inceput sa ma gandesc pe cine as putea aprecia si cui as putea oferi aceasta panglica si m-am gandit la tine. Vreau sa stii ca te apreciez pe tine. Zilele mele sunt confuze si cand vin acasa nu prea iti dau atentie. Tip la tine pentru ca nu iei note suficient de bune la scoala si pentru dormitorul tau dezordonat. In seara asta, am vrut doar sa ma asez aici si, ei bine, doar sa te fac sa stii ca tu chiar contezi pentru mine. Alaturi de mama ta, tu esti cea mai importanta persoana din viata mea. Esti un pusti minunat si te iubesc!” Emotionat, baiatul a izbucnit in hohote de plans si nu se mai putea opri. Intregul corp ii tremura. S-a uitat la tatal sau si i-a zis printre lacrimi: “Tata, asta-seara, mai devreme, stateam in camera mea si am scris o scrisoare pentru tine si mama, explicandu-va de ce a trebuit sa imi iau viata si va rugam sa ma iertati. Aveam de gand sa ma sinucid in noaptea asta, dupa ce voi veti fi adormit. Chiar am crezut ca nu iti pasa deloc, de nimic. Scrisoarea e sus. Nu cred ca voi mai avea nevoie de ea.” Tatal sau a urcat in camera baiatului si a gasit o scrisoare sincera plina de suferinta si durere. Seful s-a intors la lucru un om schimbat. Nu mai era un morocanos si s-a asigurat ca toti angajatii lui afla ca intr-adevar conteaza (fac diferenta). Directorul junior a ajutat multi alti oameni in planificarea carierei, unul fiind chiar fiul sefului sau si nu a uitat sa le spuna ca fac diferenta in viata lui. In plus, tanarul si colegii sai de clasa au invatat o lectie valoroasa: “Cine esti CHIAR conteaza (face diferenta).”
Te rog sa nu uiti ca te consider o persoana importanta pentru mine, altfel nu ai fi primit acest mesaj in primul rand.

Cine esti chiar conteaza (face diferenta) si am vrut sa stii asta. Iti predau panglica albastra.Sa ai o zi minunata si sa sti ca cineva s-a gandit la tine astazi!
Nu ai nici o obligatie sa trimiti acaest mesaj la nimeni. Nu la doua si nici la doua sute. In ceea ce ma priveste, poti sa il stergi sau sa treci la urmatorul mesaj. Dar daca ai pe cineva care inseamna mult pentru tine, te incurajez sa ii trimiti acest mesaj si sa-i dai de stire. Nu stii niciodata cat poate conta o apreciere pentru o persoana.

CINE ESTI FACE DIFERENTA! :)

Stereotipurile au consecinte dure. Uitam cine suntem!

Stereotipurile continua sa fie boala sociala in cresterea cea mai rapida din toate timpurile. De fapt, se raspandeste asa de repede incat poate fi clasificat ca o epidemie. Stereotipurile nu sunt numai promovate, dar si incurajate de societatea noastra si sunt folosite de guvern, mas-media, de angajati, de politie, mai exact de toti membri comunitatii. Fiecare, prin propria experienta si prejudecati, creeaza categorii de oameni. De fapt, experienta sau parerile personale ale unora despre diferite lucruri devin un mod de a judeca pentru tot grupul.

Cele mai cunoscute stereotipuri sunt cele cu referire la rasa, (culoarea pielii), religie, varsta, gen, orientare sexuala, aspectul fizic, cultura, statutul financiar, deficiente mentale sau fizice, gradul de inteligenta, limba, starea sociala, regiune, tara, cartier, tentatii criminale, comportament.
Din nefericire, exista mult mai multe astfel de stereotipuri, dar acestea par a fi cele mai folosite. Stereotipurile se gasesc in mai toate mediile de viata. Se pare ca noi le folosim ca model pentru aproape orice. Bazandu-ne pe aceste stereotipuri, decidem cine merita respect, drepturi, minimul necesar pentru a duce o viata normala si chiar dreptul de a trai. Oare e corect sa facem asta?


Cel mai trist lucru despre stereotipuri este acela ca din cauza lor, noi ne departam de persoanele care sunt considerate diferite. Ar fi mai usor daca am accepta efectele negative ale stereotipurilor, decat sa-i criticam pe cei din jur. Cat timp, noi excludem faptului ca suntem influentati de efectele negative ale stereotipurilor, tot noi excludem faptul ca am putea fi mai toleranti si mai prietenosi. Deci, persoanele complexate isi fac rau fara a-si da seama de acest lucru. In primul rand, se exclud prieteniile si relatiile sentimentale cu persoane dintr-un alt grup, adapostind un sentiment de insecuritate. Cel mai grav este ca acuzam unele persoane fara a le cunoaste macar. Se poate spune ca cei care “sufera de complexe” ar fi din cauza insecuritatii emotionale. Mai poate insemna ca noi nu gandim liber, deoarece ceilalti ne spun ce sa gandim si cum sa ne comportam cu persoanele din diferite grupuri. Din nefericire, suntem atat de obisnuiti cu faptul ca ni se spune cum sa gandim incat efectiv nu stim cum sa identificam propriile noastre procese de gandire. Daca esti fericit si sigur pe tine, atunci poti accepta si intelege diferentele dintre oameni.

In timpul vietii, suntem victimile atitudinilor negative ale unor grupuri de oameni. Suntem astfel de victime fiecare dintre noi. tot asa suntem la un moment dat, coluntar sau nu calaii acesto victime.
Aceste atitudini cladesc in timp sentimentul de ura intre oameni. Folosind aceste calitati superficiale, unii isi permit sa-i judece pe ceilalti. Este periculos atunci cand cei cu sentimente similare despre ceilalti se intalnesc si se hotarasc sa se ghideze dupa sentimentele lor de ura. Oricine are prejudecati, are tendinta de a depasi limita dintre sentimentul de ura si de a deveni violent.
Acelasi ciclu de ignoranta si antipatie se intalnesc si la efectele negative ale stereotipurilor. Aceste atitudini incurajeaza ura rasiala si din cauza acestor atitudini s-a ajuns la evenimente rusinoase si genocid cum ar fi Holocaustul.

Unii percep categorisirea oamenilor dupa stereotipuri ca un lucru folositor. Din pacate si cei cu un handicap au parte de stereotipuri. Din aceasta cauza, ei nu-si gasesc un servici si de aceea nici viata lor nu este prea usoara. Nici macar nu le dam sansa de a face ceva, atat cat pot, deoarece ii marginalizam. Nu numai pe plan profesional si social, dar si in familie, parinti procedeaza asa.

Multi oameni accepta stereotipurile ca realitati. In unele timpuri, realitatea era combinata cu stereotipuri, totul devenind confuz. De exemplu, in Statele Unite, un traficant de droguri in opinia politistilor, ar fi un tanar afro-american care conduce o masina de ultima ora. Nu numai ca aceasta este rezultantul ignorantei, dar presupunerea nu are fundamente.

Un tanar alb conducand o masina ultimul model nu va fi verificat de droguri la fel de des ca un tanar negru. Atat timp cat este posibil ca un tanar de culoare sa fie traficant, este un efect negativ al stereotipurilor de a-i clasifica pe toti ca fiind traficanti. Este pacat ca nu putem avea incredere in autoritatile care sunt platite sa ne protejeze.


Solutia acestor probleme este simpla. Trateaza fiecare persoana cu respect si compasiune, deoarece nu se stie niciodata cand viata ta va depinde de acea persoana.

“Un geniu isi ia ramas bun”

Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata.

Va recomand s-o cititi, intrucat acest scurt text scris de catre unul dintre cei mai stralucitori latinoamericani din ultimii ani este mai mult decat miscator.


“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.

As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.

As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor...

Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.

Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.

Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.

Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”

Merge layers. Femei cu principii solide si libertate

Am sa incep nu printr-o scuza cat printr-o explicatie. De ce englezisme. De ce? Fiindca sunt un om tasta, asa cum se exprima prietenii mei. Am devenit om tasta in ultimul an. Lucrez mult pe calculator, jumatate din lucrurile pe care le citesc sunt in engleza, nu fiindca asa vreau eu ci fiindca originalele sunt in engleza si intotdeauna e mai bine sa inveti cat mai aproape de original.  Ca o gravura.
Acum sa incep ce vroiam sa spun. Facand o paralela  intre ce era atunci si ce e acum. In muzica de exemplu. Azi am tinut-o pe Nancy Sinatra, la TV e Beyonce (dau cu banul aici).
I'm kind of a woman...
Atat de clare, frumoase si fara nici cea mai mica urma de vulgaritate. Teoretic mesajul e acelasi si acum. Ambalajul....cu totul altfel.
Imaginea femeii puternice s-a schimbat. Imaginea Femeii s-a schimbat, la modul general.
Sa fim sinceri, orice femeie injura din cand in cand. Dar de la "Fir-ar mama ei de treaba" pana la "Sa-mi bag...." e cale lunga. Aici depinde si cantitate. Sa-ti arati frustrarea cand o patesti cumva e ok. Dar sa te trezesti cu o injurtura in gura si sa o ti asa toata ziua, e altceva.
Stil. Fiecare  femeie vrea sa fie atragatoare. O bluza cu decolteu sau o fusta scurta bine aleasa, sunt ok. Dar combina aceste doua lucruri si  o sa fie putin cam mult. Nu ma uit la TV, fiindca atunci cand o fac ma apuca greturile. Femeile de azi au impresia ca trebuie sa arate cat mai mult, cat mai sclipicios,  cat mai mare (deh, aici e vina voastra, a barbatiilor). Unde sunt femeile cu stil? Dragi barbati, femeile pot si atragatoare si in blugi si tricou. Nu, nu tricou ud. Pot fi feminine si fara tocuri sau push up. O femeie poate sa fie frumoasa chiar daca nu e blonda.
Nu e o crima ca din cand in cand sa fim blonde, pe tocuri, imbracare chiar si-n sclipici. Din cap pana-n picioare. Da, daca faci asta cu gust e ok. Da, daca te duci la o super petrecere. Dar nu e ok pentru scoala, piata sau job. (Aici depinde si de job :P)
Pot sa fiu femeie si sa arat ce vreau fara sa-mi arat si partea dorsala. Nu sunt o marfa, sa fiu incercata mai intai.
Suntem femei. Puternice chiar. In unele cazuri, mai puternice decat voi, dragi barbati. Aratati-ne respectul pe care il meritam. Si ele, ele care se tarasc pe scena in 3 petice de sclipici...ele nu-s femei de-ale noastre. Daca vreti, luati-le. Ele da... ele sunt marfuri.
Partea buna e ca acum avem libertate.  Nu absoluta, dar cat de cat. Hai sa o folosim cum trebuie. Sunt libera sa ma imbat injurand ca un crasmar, sunt libera sa-mi scot lengeria fiindca o bucata mascul mi-o cere. Dar n-am s-o fac. Sunt destul de libera cat sa spun Nu. Prefer demnitatea. Prefer sa realizez ce realizez prin forta, prefer sa arat ce pot intr-o discutie sau in fata unui proiect, nu in spatele unui bloc sau intr-o toaleta de club. Suntem libere sa ne imbracam cum vrem, sa dansam pe mese si sa bem cot la cot cu barbatii. Dar suntem destul de libere incat nimeni nu trebuie sa ne ceara mai mult decat vrem.
Si dragi barbati, invatati ca o femeie nu se imbraca pentru voi. Vorbesc despre Femei, nu despre marfuri. Faceti, va rog, diferenta. O femeie e asa cum vrea sa fie, pentru ea insasi.
Merge layers. De ce? Fiindca Photoshop-ul ar fi atat de util in viata. Merge intre principii solide si libertate.

Azi am chef de o bere pe plaja in Vama. Si o tigara mentolata si un om frumos

Azi iar sunt pornita, doar ca nu stiu exact pe ce. Am ascultat REM de cand am facut ochi, am vazut o stire monstruoasa, nu ca am avea noi altfel de stiri. Ba da, mai sunt si cele neimportante, plicticoase, mondene sau despre politica. Dar pe alea le stiu doar teoretic. Si cum m-am pornit eu azi, m-am pornit pe nu stiu cine, fara un motiv anume, doar asa. Si am azi un chef sa plec de-acasa, chef sa-mi bag picioarele si sa ma duc in lume, sa ma duc sa colind muntii si sa ma intorc la primavara. Mi s-a luat de tot si toate. Nu mai vad nimic care sa-mi paca. Unde e orasul ala frumos pe care-l iubeam, unde-a zilele alea atat de misto, oamenii aia in care crezi? Unde e moralitatea si adevarul ala de care nu te indoiesti? Unde-s toate lucrurile cunoscute, unde-s prietenii pe care ii iubesti? Unde s-au bagat si zilele perfecte cu 2-3 oameni pe care ii iubesti sincer si care stau acolo, langa tine, pana nu mai pot? Unde s-au pierdut toate lucrurile alea bune? Am asa o stare de nervi, de agitatie. M-am trezit cu fata la podele, clar. Iar or sa-mi spuna astia de azi ca vorbesc mult. Si critic. Pff, asta e. Chiar, unde sunt oamenii aia care critica? Deschis. Nu ma refer la a vorbi despre un Z care nu e prezent, nu ma refer la a vorbi de rau sau de bine, ma refer la critica. Partea aia de critica constructiva. Unde v-ati ascuns bai, oameni frumosi si critici? Va caut de ceva timp si nu gasesc nimic. Doar vreo 2-3 lucruri pe care le stiam si in care inca mai cred. In rest, nimic. Pietre si nisip de mare si niciunele nu-mi spun nimic de data asta. E asa o liniste stupida si rece. Bai, va vreau inapoi pe voi! Zilele alea care-au contat, care au facut o schimbare.

Unde v-ati ascuns, bai oameni frumosi?!

I am I and nothing less, remember that. Noi am uitat, luati de val...am uitat ce inseamna sa apreciezi un om pentru ceea ce este. Am uitat sa ne uitam la oameni cu mai multa atentie. Mie mi s-a pus pata acum ceva timp si m-a izbit chestia asta ca o ditamai piatra in ceafa. Bai oameni buni, bai, unde s-a ascuns adevarul? Nu chestia aia de la TV, nu adevarul ala dezbatul stupid in talk show-uri si reviste "serioase". Ci adevarul ala gol, al lui Botticelli si al filosofilor, psihologilor, al lui Puric, al meu, al oamenilor alora carora le pasa putin mai mult. Al lui Schicht. Unde e? Unde s-au ascuns si toate lucrurile alea adevarate. Oamenii care sunt ceea ce sunt, prietenii care sunt acolo indiferent de zi sau vreme, indiferent de circumstante. Unde s-au ascuns si toate lucrurile simple? Toate se invart ca intr-un mixer cu super mega viteza si nimeni nu mai alege nimic. Totul e un terci. E naspa. It sucks. Vreau sa nu stiu cele 20 000 de chestii pe care le stiu, vreau sa nu inteleg cele 10 000 de lucruri pe care le inteleg. Sau macar, daca tot prind cate ceva din zbor, macar sa fie pana la capat.
Ori geniu ori nimic, dar asa, intre doua extreme life sucks. De ce? Fiindca de prins, prinzi cateva lucruri, dar nu poti sa le intelegi. Si ce mai vroiam la un moment dat sa inteleg atatea... M-am lasat, n-am cum sa intru in MENSA, n-am cum sa ma intrec cu Puric, ca sa nu mai spun ca n-am cum sa fac mai nimic wow. E naspa.
Dar sa revin. Unde s-au ascuns toate lucrurile simple si curate, fara prostii, fara praf, fara subaintelesuri inutile. Vreau sa ma pot uita iar in ochii unui om si sa nu mai vad cele 100 de situatii imbecile, sa ma uit in ochii unui om si sa vad ce vedeam acum ceva timp. Un om frumos, si atat. Si stiu ca fiecare vrea asta, fiecare vrea o reintoarcere la ceva. Eu nu vreau sa ma intorc la nimic, oricum nimic concret. Eu vreau doar oameni frumosi. Lucruri simple. A hug la nevoie, un prieten cand am nevoie de un prieten, un sprijin pe care sa il stiu acolo dar de care sa nu profit. Vreau doar oameni. Oameni frumosi.
Unde v-ati ascuns, bai oameni frumosi?!?!

Copilarie cu cheia de gat

Cand ma aplecam pe banca sa scriu, imi impungea capul pieptului. Era o cheie banala de bloc, auriu coclit, cu gust metalic si sarat. Nu i se vedea decat snurul din elastic subtire, care evada de sub gulerul uniformei pepite.
Cheile erau ascunse pe sub haine, lipite de piele si de respiratiile noastre nauce. Din cand in cand, sufocati de panica, ne pipaiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu spaima ca "am pierdut cheia". Se intampla..., urmau ore intregi de stat pe betonul din fata blocului, nemancati, in asteptarea parintilor care aveau sa ne pedepseasca pentru efortul de a schimba yala de la intrarea in casa.
Cheile erau cea mai de pret avutie a noastra. Si nimeni nu trebuia sa afle ca le purtam legate de gat. Eram speriati cu scenarii apocaliptice, in care hotii de apartamente ii urmareau pe cei vorbareti si-i atacau chiar in fata usii. Intre noi nu ne mai feream. Cand ne schimbam pentru ora de sport, cheile varate sub maiourile tetra ne asezau sub acelasi poloboc crestetele chiluge. Pe atunci era normal sa ai la gat "medalia de la casa", asa cum azi e normal sa-ti atarne de grumaz un mobil...
ADUSI DE BARZA. N-am trait mai bine sau mai rau decat copiii de azi. Am trait. Pe noi ne-a adus barza si ne-a asezat, ca pe niste coconi, in vatra cuminteniei si a asteptarii. Am crescut infasati ca sarmalutele, printre gamelele de tabla si olitele de care eram legati la cresa. Eram frumosi, aveam pampoane rosii prinse-n crestete, sub barbie, de carucioare. Am supravietuit deochiului si timpului blestemat in care ne-a fost dat sa ne nastem. Visele noastre, pazite de ochiul pestelui de sticla de pe televizor, erau bantuite de miros de portocala si de baloane de guma "Tipi-Tip". Citeam pe ascuns "Elevul Dima dintr-a saptea" si "Boccaccio", iar la vedere "Ciresarii" si Jules Verne. Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram sa iesim afara. "Mama lu’ Cutaaaare... Il lasati pe Cutare afara?"
Baietii isi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbalistului preferat. Jucau fotbal pe terenuri decupate din cartoane, iar fiecare nasture avea un nume. Cei care "driblau" erau la fel de pretiosi ca si o minge "Artex". Jucam "Tara, tara, vrem ostasi" si "Flori, fete sau baieti", de-a "v-ati-a" si "arimjimjim, aramjamjam"... Saream elasticul si sotronul desenat cu un ciob de caramida pe asfaltul din fata blocului.
RATIA DE FERICIRE. Singurii nostri roboti erau cei construiti din pachete de tigari lipite. Aveam papusi fara sex, ca ingerii, si bara de batut covoare de langa bloc, unde fetele faceau "exercitii la paralele", imitand-o pe Nadia. Pocneam cu bolovanul capsele adunate in staniolul de la ciocolata chinezeasca si suflam cornete de hartie prin tevi. Nu aveam Playstation, Nintendo, X box, jocuri video, 99 de canale de televiziune prin cablu, dolby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe internet. Dar aveam prieteni... Verile noastre aveau miros de brifcor si gust de susan. Ne smulgeam matricolele cusute de pe bratul uniformei si alergam bezmetici, ca fluturii in sticla. Ne balaceam cu picioarele intr-o apa nesfarsita, de pe pontonul nici unei sperante.
Luam "Pepsi" pe sub mana de la cantina partidului si mergeam in fiecare vara in cate o tabara de pionieri. Stateam la cozi, "inaintasii" care tin randul, stateam in frig, stateam pe intuneric si aveam cartele. Dar nu stiu cum de s-a intamplat, am reusit, asa copii cum eram, sa ne luam ratia de fericire. Cate-o portie mica de fiecare, sa ajunga la toata lumea...
DESENE. Noi n-am avut DVD player, ne uitam la diafilme proiectate pe perete. Acelasi ecran fara plasma, unde, in serile in care se oprea curentul, umbrele mainilor inchipuiau animale la lumina lampii cu gaz. Jucam "fazanul" si construiam masini si palate din placutele metalice de la "Mecano". Doar cinci minute pe zi, inainte de telejurnal, ne uitam la "Mihaela si Azorel", alb-negru, si stiam doar ca Donald arata ca ratoiul-jucarie din cauciuc, cu bluza de marinar. Am supravietuit serialului "Dallas" si-am inventat un joc in care numaram in engleza: "Uan, ciu, sfri/Pamela vrea copii/ Si Bobby nu o lasa/ca este prea frumoasa". Aveam clasoare cu timbre si colectie de surprize cu fotbalisti de la "Turbo".
Ne jucam de-a printesele (un fel de "real life role play game"), beam apa minerala "Aurora" (un fel de MD de-acum) si mancam inghetata "Polar" (fara inlocuitori). Ne coloram guma de mestecat cu varfuri de creioane, ca sa creada lumea ca-i straina, si ne umpleam pauzele de scoala cu biscuiti "Voinicel"... Aveam sugativa si pic cu care ne stergeam singuri greselile. Nu luam niciodata "foarte bine" la scoala, dar eram incoronati la fiecare serbare cu coronite uriase din garofite roz.
MAJORATE. N-aveam sali de cinema cu sunet dolby, dar faceam cozi la filme ca sa vedem "Liceeni" sau "Declaratie de dragoste". Ascultam muzica la maguri si casuri aduse de la rusi si inregistram melodii straine de la "Vocea Americii". Noi, unbelievable, n-am avut manele... Si nu ne faceam dedicatii muzicale in direct, primeam/trimiteam bilete in care ni se cerea/ceream prietenia. Noi n-aveam bloguri pe net, completam oracole pline de poze decupate din almanahul "Cinema" si scriam in loc de mail-uri lungi scrisori de dragoste. Adidasii "originali" aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadari, miros de tigara de la polonezi si de nechezol. Singura casa de moda renumita era solarul de la mare, unde veneau bisnitarii. Noi nu ne-am dat niciodata beep-uri, aveam la colt de strada telefoane cu fise, cu receptoare prinse-n furca. Ne faceam majoratele si mixam Depeche Mode si CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking. Eram imperbi si trimbulinzi, fara sa stim prea bine ce inseamna asta. Eram misto si faini, niciodata cool.
RITUAL. Parintii nostri lucrau in schimburi, unul venea, altul pleca. Pranzul de duminica era o sarbatoare sfanta, pentru ca atunci ne strangeam cu totii in jurul mesei. N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri si nici internet-cafe-uri. In fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala, inghiteam stoici dumicatii de paine integrala unsa cu unt sarat, din care tasneau broboane de apa.
Ne puneam ghiozdanele de carton in spate, bentita elastica pe cap si apoi, ultimul ritual inainte de a iesi pe usa, cheia agatata de gat. Pentru cateva secunde, metalul rece ne anchiloza miscarile. Noi n-am trait mai bine sau mai rau. Am trait.
DULCE"Marmelada. Scovergi si checuri fara oua. Glucoza cu textura de sapun si pufarine. Lipiciul «Pelikan», dulce la gust, in cutii de plastic cu lopetica. Pasta de dinti «Optima» cu aroma de banane. Buchetele de ghiocei"
SI AMAR"La depanusat porumb (gramezi sub care se ascundeau soricei orbi, abia fatati), scos sfecla de zahar (exclus datul cu spitul), cules de struguri (maini negre si lipicioase). Pranz cu sandvisuri din parizer prajit, branza si mere"

Nu este cazul meu.... dar multi se vor recunaste. Am fost o norocoasa. Am crescut la curte - nu pe betonul din fata blocului - am fost crescuta de bunica, apoi mama si-a intrerupt munca pentru a ne creste (pe mine si pe sora mea).

O TIN PE REPLICIi: Felicitari Mita!!!!!!!!!

Buuun, n-am sa fac un plagiat...dar am sa duc ideea mai departe. Nu postul furat ci postul despre cel ce fura.
Serios, care e problema astora cu copy paste? Nu numai bloguri, dar si in viata noastra, asta de zi cu zi. Nu vreau sa sune ca o chestie gen: aaaaa, invidiata si copiata. Pfff, departe de mine..
Dar totusi, cred ca fiecare a patit-o cel putin odata. Am descoperit o chestie noua, o frizura total abstracta, o combinatie de culori, un film-imn, o carte pe care s-o idealizez. Si apoi...potopul. Si ce e cel mai nasol in treaba asta? Astia care dau copy paste habar n-au cum s-a ajuns acolo. Habar n-au de ce inseamna cartea aia, de ce o ridici tu in slavi...si se multumesc cu turma. Pai...nu-i ok. Fiindca asta devalorizeaza intr-un fel (aparent). Daca 20 000 de oameni vad un film si filmul e bun, dar astia vad doar efecte...filmul e din start catalogat ca ...eh. Nu e intotdeauna cazul. Hai sa gandim mai mult, ok?
Daca ne place o chestie, daca vedem ceva ce ne-ar placea la noi, hai sa insusim acel ceva. Dar hai s-o facem frumos, prin sita, si sita sa fim noi. Nu copy paste. Copy paste e ca un examen la care duci un referat de pe referate.ro. E doar o chestie de umplutura, si unele lucruri chiar merita mai mult.
Si ce e aiurea e ca se vede. Se citeste pe fata daca un lucru e spus si atat. Daca nu e gandit si inteles. Se citeste pe fata, pe fiecare caracter in parte cand scrii, pe fiecare amarata de tusa pe care o tragi pe foaie, pe fiecare punct in parte.
Si e frustrant, chiar e. Tu ai descoperit o chestie de care esti mandru ca un copil de gradinita dupa prima aparitie la serbarea de Craciun. Tu ai gasit chestia asta si a fost o munca. Uneori chiar e. Munca. Si e un intreg drum de parcurs, cu baltoace si ocolisuri si cu intelepciunea aia pe care-o gasesti in pasi si timp. Si apoi, dupa ce-ai ajuns la destinatie, ai trecut si de leul ala cu ditamai dintii la semnul de FINISH, ai apucat sa-ti tragi rasuflarea tinandu-te cu o mana de piept si alta proptita in genunchi, de echilibru. Eh, aici e naspa... vine hopa Mitica, unu' repede repejor si ti-a furam acadeaua. Ce faci?
Nu e o revolta copilareasca, e o chestie normala: BAI OMULE, E AL MEU. AL MEU! Ce nu intelegi? Si ideile sunt propietate, propietate intelectuala. Invata sa ma respect. Si invata sa respecti intelectul.

Azi imi vars nervii (partea a doua)

Sa te vad acum cum te descurci...HA HA HA
Veeeezi, it sucks! Sa te trezesti asa de-odata singur singurel, fara nici un om caruia sa-i pese daca esti down. Suuure, your bro e inca acolo, dar pana cand? O sa plece si el si-atunci ce-o sa faci.
I'm the boogie monster! Iti spun ce nu vrei sa auzi.
O sa plece si el, si o sa-si vada de-ale lui, si tu....in loc sa te bucuri ca-si realizeze un vis, tu te gandesti ca o sa-i simti lipsa." Asta e!" nu asa ai zis tu de atatea ori?
Nu-i nimic, inca le ai pe toate... si te gandesti ca nu-i asa grava situatia, ti-ai demonstrat atunci ca poti, ai fost mandru de tine... ghici ce? Nu te-am iertat niciodata si nici n-am s-o fac. Si stii ce? Nici nu meriti! Nu pentru faza aia in sine, ci pentru toate fazele ca aia.
Si mai stii ce? Lor nu le pasa... ca ai mamaliga aia pe roti zgariata, ca n-ai platit chiria, ca ai facut ultima poza acum 2 luni. Ma refer la astia ai tai....ei macar stiu ce se intampla? Nu cred. Si asta care stie e ok, cred ii pasa. Dar sa nu uiti ca nu el te intreaba "ai mai facut ceva? "sau "esti ok?need a hug?".
Si ghici ce?! Nici "U know I'm here...always" nu mai e... Tzepino!
Asta e, bro, bro-ing pana la capat! Sa nu uiti totusi ca aia doi, aia care raman dupa ce R pleaca, tin la tine. Serios. Si poate le-ar pasa daca ti-ar pasa si tie. Vinache si a little coca, dar nu-s oameni rai. Nu-ti bate joc si de ei.
Si revin la tine: cum e sa fi singur? Sau sa te intreb peste cateva zile, cand ai sa simti? E naspa rau, stiu... Dar vezi tu...eu am trecut de etapa aia, am avut the reboud g, unul chiar foarte misto de altfel. Eu ramasesem aici doar pentru tine. Si putin pentru mine...urma sa ma ajuti sa realizez ce nu pot singura. Pfff, ce copil mai sunt si eu cateodata... Tz tz tz ... Trebuia sa-mi dau seama ca n-am cu cine. Omule, esti mult prea egoist pentru noi toti!

Te-am iubit, fraiere...

Azi mi-am dat seama ca trebuia sa spun PA-ul asta de mult. Chiar nu merita sa-mi bat capul cu asta, sa-mi pese in vreun fel. E deja absurd ce sa intampla. Mie-mi pasa, tie pfff. Eu imi bag picioarele de mult dar totusi n-am renuntat, tu spui "nu" si ma stresezi cu fiecare ocazie.
A zis moldoveanca mea, daca te-ai fi obosit sa te uiti, a zis ca e timpul sa-si ia asta al ei, hainele de la ea. Are o cutie. Stii de ce mi-am adus aminte acum? Ai si tu una, fa bine si vino s-o iei, n-o sa aibe viata lunga. Asta nu e cutia cu lucruri materiale, pe-aia ti-am dat-o de mult, aia-l ascunde si pe Mishuka. Nu-l mai vreau inapoi nici pe el, chiar n-am nevoie de Mishuka. Am sa scriu povestea aia cu alt personaj. Sa revin la cutie, e una simbolica. Dar sa vii sa o iei. Si-ti dau si rolele pe care nu m-ai invatat niciodata sa merg, prajitura cu Android-ul din bomboane oranje, pe care ti-am facut-o cand tu ai fost o jigodie. Sa-ti iei si toate pozele de pe desktop, din folderul ala cu noi, si toate resturile de amintiri pe care le-ai lasat printre lucrurile mele, sa-ti iei si iarba din fiola si cartea cu vampiri. Nici n-am avut nevoie vreodata de cartea aia sau de vreun rand din ea, am citit-o pentru tine. Si tu ce-ai facut? Un mare nimic. Azi chiar am renuntat la tine si la noi, ca prieteni sau ca ce am fost. Mi-a ajuns, m-am plictisit sa ma invart in jocul asta stupid. Te-am iubit fraiere, chiar te-am iubit. Si cel mai probabil n-o sa te mai iubeasca absolut nimeni la fel, stii de ce? Fiindca eu te-am cunoscut inainte sa devi ce esti acum... si ce esti acum stii deja, nu e nevoie sa-ti mai spun.
Te-am iubit fraiere, si la un moment dat chiar mi-a parut frumoasa treaba asta. Mi-a parut.
Buuun, si stiu ca te scoate din minti ca fac asta dar stii ce? Chiar nu-mi mai pasa de ce crezi tu. HA HA HA Chiar nu mai am nicio intentie sa te multumesc.
M-am saturat sa-ti fiu alaturi cand ai nevoie de a hug, sa-ti spun bravo cand ai nevoie de incurajari. M-am saturat si sa-ti acopar spatele cand dormi, sa nu-ti fie frig, si m-am saturat si sa-ti acopar spatele cand nu dormi si faci de-ale tale si astia toti te critica. La ce bun sa-ti iau apararea daca tu esti asa slab si nu faci nimic, la ce bun sa te ajut daca esti atat de egoist incat nu vezi cat te ajut.
Ah,. si mersi pentru ajutor. Chiar m-ai ajutat, nu eram ironica. Doar ca nu pana la capat...asa ca mersi pentru ajutor...da, sunt ironica acum. Daca nu duci o treaba pana la capat mai bine nu te bagi deloc.
Si mai vroiam sa-ti spun ca te-am mintit. Cu 1000 de chestii. Si te-am mintit tot pentru tine, sa nu te doara, sa-ti fie bine. Dar ghici ce? NO MORE !
No more I love u's...no more Mikemello, no more nimic...Mikemello a murit de mult si de asta de-acum nici nu-mi pasa. Ah, si sorry ca nu ti-am spus mai devreme ca I'M OUT!
...for guuud de data asta

Asteptandu-ma sa ajung aici mult mai tarziu...

Asteptandu-ma sa ajung aici mult mai tarziu ma incearca o stare de neliniste. Stiu ca aproape tot ce am vrut vreodata e aici, la o aruncatura de bat. Imi pare ca e suficient sa intind o mana si am ajuns. Asta uneori. Tot ce am vrut sa am pana la un punct e deja aici, mult mai devreme decat m-as fi asteptat. Si asta imi creeaza o stare de neliniste, parca nesiguranta, parca frica... Imi dau seama acum ca nu m-am asteptat niciodata sa ajung aici si e oarecum amuzant daca aleg sa vad lucrurile asa. Ma mai incearca si o totala lipsa de entuziasm, desi stiu ca ar trebui sa fiu pe pereti, sa rad, sa dau de baut, sa imi fac griji macar daca nu sa ma bucur. Problema e nu ca s-a intamplat, ci ca s-a intamplat acum. Si m-am trezit asa pe intuneric, fiindca eu credeam ca mai e timp. Ca in fata unul examen la care stii dar parca ai mai arunca un ochi pe carte, nu te ajuta cu nimic concret dar vrei tu sa arunci un ochi pe carte.
Oamenii sunt ciudati. Cauta mereu nod in papura, unde ceva nu merge perfect nu spun ca e bine spun ca nu e perfect, daca ceva e aproape perfect se poate si mai bine, daca e atat de perfect incat nu mai e nimic de criticat inventam defecte. Si e pacat ca nu ne mai multumim cu chestii marunte sau lucruri usoare. Trebuie sa complicam totul, mereu. Acum ceva timp un "ube" era suficient, acum vrem mai mult, ne imbacsim in propiile cerinte si sufocam ce e adevarat si frumos asa cum e, pur, simplu, direct. Acum ceva timp era suficient sa citim o carte si sa traim in cartea asta, acum trebuie sa-i furam farmecul dezbatand-o la nesfarsit. Ne bucuram la cea mai mica urma de succes, acum e atat de mult praf, atat de multa munca fara chef incat a disparut starea asta de fericire in care razi si razi si parca nimic nu te-ar putea aduce jos.
Oamenii uita sa mai fie ei insisi, sa se bucure de reusite, cat de mici. Sa rada cu gura pana la urechi de lucruri stupide. Oamenii au uitat sa fie copii si sa viseze, au uitat incet incet, si inca uita, sa fie ei insisi. Au mai ramas cativa care par a-si pastra din farmec, sunt aceia care stiu ca timpul trece si praful se asterne dar au ales sa faca ceva din asta. De ce sa accepti un lucru asa cum e si sa nu faci nimic cand e atat de bine si doar putin mai greu sa constientizezi un lucru si sa il schimbi dupa plac?
Postare mai veche, de pe blogul personal. M-am regasit oarecum in ce am scris atunci. Aveam dreptate, totul era aproape perfect. Martie 2009

Areta Sandru-Valiza cu zapezi

"Venea maica-mea de la fantana incoace cu sortul strans si parca era beata asa cum venea ea,oare ce-o fi patit maica-mea,ma-ntrebam,oare ce-o fi patit, si maica-mea venea pe drum strangandu-si sortul cu mainile, si numai mainile ei mari si negre ca doua radacini,ca nu le mai deosebeai una de alta,numai mainile acelea mestecau sortul.(...) Si cum stateam asa si-o asteptam pe mama sa vina pe drum mai repede,ca nu stiu ce facea, si mi se paruse mie ca se oprise langa fantana, si-o tot rugam in gand,hai mama (...) si mama iar o pornise la drum,da nu stiu cum venea cu sortul ei strans in maini de parca era beata,si nu stiu cum dar n-am mai putut sa rad,si doar ma uitam la ea cum vine,atat,cum vine,si venea spre mine,da nu stiu ce ma apucase de ma gandeam,uite cum vine mama asa pe drum,parca se duce,(...) venea mama,venea si pleca in acelasi timp...
Ion,mama,i-am strigat eu ,si mama-si strangea sortul ei negru pe langa trupul ei ,si parca trupul ei se aduna langa drum(...)si numai o aud pe mama ca-mi spune,hai fata mai repede,ca s-au luat boii la sfada (...) si m-a luat in coarne si m-a-nvartit de trei ori.Si-au intrat coarnele in mine,si mi-e trupul strivit si doar m-am aplecat sa m-adun cat mai ramasesem de pe jos,ca poate-am lasat ceva din mine pe camp,ca poate m-am uitat pe-acolo,dar n-are nimic,fata,ca ce mai sint,sint in sortul asta,si m-aduc acasa (...)
Si-atat a mai zis mama in seara aia , si doar si-a strans sortul pe langa ea,si parca-si mai tinea din viata acolo,in sortul ala, si parca-i era frica sa nu se deznoade(...) si s-a rupt ata pe mijlocul mamaligii si s-a deznodat sortul mamei si doar atat a mai apucat mama, sa se uite la foc,si focul ardea mai departe(...)si doar focul aprins de mama ardea mai departe..."

Fragment

E cartea asta ca o culegere de trairi personale

E cartea asta, "Valiza cu zapezi", ca o culegere de trairi personale. Si am citit-o din scoarta in scoarta de mai multe ori si sunt pasaje pe care le stiu fara sa trag cu ochiul la randuri. Imi pare ca au asa o frumusete aparte, tigara care se fumeaza singura in intuneric, mama care vine si se duce, caii care se iarta de pacate, un tren si o gara, melodia care se asculta mereu in doi... Putin trista si parca boema si mohorata atmosfera de ploaie marunta sau soare uscat.Si e trist si totodata e viata, asa cum e ea. Si parca citind intoarcerea mamei vad ulita din sat si copacii si gardul de care ma sprijin si fantana si praful si boii de pe camp. Si totul nu mai pare o poveste in carte si parca ma mint si imi pare ca am fost eu acolo.