Noua mea carte de povesti

Intr-o perioada trista a vietii mele, am mers la un curs d escriere creativa. Am inceput sa ma vindec si am descoperit ca pot scrie povesti.

Astfel, a luat nastere Tobias, un elefantel puternic, curajos, prietenos, care si-a implinit visul. Este o poveste impresionanta, cu lacrimi, bucurie, reusita... pentru copii mici, dar si pentru copii mari.

O puteti comanda de pe site-ul editurii EDITURA ARAMIS.


O saptamana in care sa descoperiti placerea de a fi copii, d ea avea puterea sa va jucati cu visele voastre.

Zambete si bucurii!

Claudia

Impresii despre poveste aici: claudia_groza@yahoo.com

Lectie de Craciun

Decembrie isi scutura filele din calendar si isi intra in drepturi, primind in dar mantia de stelute argintii si magheta magica pentru sarbatorile de iarna.

*

barbatul brunet, imbracat cu un palton elegant, dintr-o stofa de culoarea cafelei, se opreste in dreptul felinarului. cauta ingrijorat in geanta de piele, destul de incapatoare. priveste spre lumina felinarului, dar gandul ii este mult mai departe. degetele invelite in manusi fine, ii prind obrajii ca intr-un cleste.

in timp ce fulgii veseli se aseaza pe umerii sai, barbatul scoate o exclamatie aproape dureroasa:

- am uitat cu desavarsire! ma intreb unde mi-o fi fost capul. fara o jucarie noua, voi fi descalificat ca parinte.

trist, cu umerii coborati de probleme, barbatul se indrepta spre casa, pasind agale, fara energie pe strazile imbracate in haine luminoase, traditionale perioadei ce se apropie: sarbatoarea Nasterii Domnului, Craciunul mult asteptat de mici si mari. neaua argintie se asternuse pe crengile dezgolite ale copacilor, invelise bancile si scarile din parcul ce se afla in preajma casei.

- ce scuza, ce explicatie sa ii dau fiului meu pentru a nu fi dezamagit, era gandul soptit cu glas tare de omul abatut.

o casa impozanta (mareata) apare dintre brazii impodobiti cu ghirlande transparente, tesute cu maiestrie de Regina Iarna si Talentatul Ger. beculetele colorate ce imconjurau casa palpaiau in ritmul lor, bine cunoscut. o singura fereastra era luminata. cand usa a fost deschisa, perdeaua de la fereastra a fost data la o parte de un baietel grasun. nasul i s-a lipit cateva secunde de geam, iar aburii respiratiei au desenat rapid ceva.

- a venit tata. ma duc sa vad ce jucarie noua mi-a adus, spuse cu voce plictisita baiatul.

scarile trosneau sub pasii apasati ai copilului.

- mi-ai adus o jucarie noua?

- intai de toate, buna seara. nu primesc o imbratisare de bun venit?

- mai tarziu. acum spune-mi ce mi-ai cumparat? insista baiatul.

- dragul meu, programul prelungit de la servici, grijile, faptul ca a inceput sa ninga ca in povesti, m-au facut sa ma grabesc spre casa si asta seara sa ne jucam impreuna, sa construim un om de zapada.

- nuuuu, eu vreau o jucarie noua. mi-ai promis!

- te rog sa ma ierti, dar nu am nimic nou pentru tine, replica tatal, in timp ce se dezbraca si isi punea papucii de casa.

baiatul porni plangand spre camera lui, unde s-a razbunat pe toate jucariile, distrugandu-le.

- poate astfel, nemaiexistand voi, tata se va invrednici sa-mi cumpere altele noi.

tatal a auzit razvratirea asupra jucariilor si in acel moment a hotarat:

- vei primi o lectie despre ce inseamna munca, dragul meu!

noaptea a calmat spiritele. baietelul a adormit suspinand, agitat, posibil chiar sa fi visat urat. tatal sau, s-a gandit la modalitatea in care sa ii arate importanta muncii. "am gasit, striga entuziamat barbatul! o forma mai eleganta de atat nici ca se putea."

cum s-au ivit zorii, tatal si-a luat rapid micul dejun, a scris un bilet fiului: "sa fii cuminte, caci la intoarcere iti voi oferi o surpriza adevarata" si porni spre locul de munca.

timpul parca era fabricat din eleastic. trecea atat de lent, incat nerabdarea tatalui a atins un nivel ridicat de agitatie. cand ceasul a indicat ora mult asteptata, barbatul si-a insfacat haina, manusile si sapca si grabit, s-a oprit in cea mai apropiata librarie.

- o cutie de platilina va rog si o planseta, comanda, zambind politicos vanzatoarei.

cu obiectul magic in sacosa, aproape zbura spre casa.

- fiule, dragul meu, vino sa iti primesti jucaria.

baietelul cobora treptele din doi in doi, si intreba fericit:

- ce mi-ai adus?

- poftim, si tatal ii intinse plastilina.

- dar asta nu este jucarie!

- copilul meu, asta e mai mult decat o jucarie. este munca, creativitate si iar munca. astfel, iti vei face cate jucarii doresti, nu te vei mai plictisi de ele si vei aprecia si valoarea muncii.

baiatul a realizat cat de mult gresise.

- multumesc enorm de mult pentru lectia de viata pe care mi-ai daruit-o astazi, si modul placut in care mi-ai impartasit-o. te iubesc si te apreciez! esti cel mai minunat tata de pe Pamant.

tatal si fiul s-au imbratisat si au stabilit o relatie constructiva si armonioasa.

se aud colinde si in casa miroase a cozonaci. zeci de jucarii - din plastilina - stau asezate sub bradul frumos impodobit, asteptandu-l pe Mos Craciun.

*

de acolo de Sus, ingerul mamei ii veghea si ii proteja.

Micul Print - Antoine de Saint Exupery

Micul Print - Antoine de Saint Exupery

Opera "Micul print" de Antoine de Saint-Exupery poate fi considerata o capodopera a literaturii universale, si poate fi destinata atat copiilor cat si adultilor deopotriva, avand ca teme principale prietenia, dragostea si frumosul. Povestitorul este inca un copil cand se hotaraste sa deseneze un sarpe boa care inghite un elefant. Mergand la "cei mari" si intrebandu-i daca le este frica de desenul lui , acestia raspund cu nonsalanta ca nu ar putea sa le fie frica de o palarie. "Le-am aratat oamenilor mari capodopera mea si i-am intrebat daca desenul acesta ii sperie." Baiatul dezamagit , deseneaza un sarpe boa despicat penttru a face mai inteligibil desenul. Atunci adultii ii spun ca ar fi mai bine sa lase deoparte serpii boa in favoarea altor lucruri mai importante . Povestitorul alege prin urmare alta meserie decat aceea de pictor : cea de pilot .

O defectiune la motor il obliga pe baiatul devenit acum barbat, sa aterizeze fortat in desertul african, in una din calatoriile sale. In timp ce incearca sa-si repare motorul, este surprins de un baietel fermecator care ii cere un desen cu o oaie. Povestitorul se straduieste sa afle de la baietel de unde vine si cum a ajuns acolo. Dar acesta nu da nici un raspuns. Singura lui dorinta este sa primeasca desenul cu oaia. "Bine , dar ... ce cauti aici ?" Iar el rosti atunci din nou incetisor , cerandu-mi parca un lucru din cale-afara de insemnat :" - Te rog ... deseneaza-mi o oaie !"

Continuarea va las sa o descoperiti singuri in lectura de mai jos.

Lectura placuta !

Saint-Exupery - Micul Print

ipohondra

Dimineaţa îşi întinde mantie argintie peste case, peste arbori şi străzi, peste oameni şi gândurile lor. Aerul este, încă de la primele ore, irespirabil. Insectele de-abia îşi găsesc cheful şi puterea de a zbura. Frunzele nu se mişcă, au intrat în grevă, că tot este la metodă în aceste timpuri pe care le trăim.
Un geam, din blocul de vis-à-vis se deschide larg de către două mâini bronzate. O tânără superbă îşi face exerciţiile sumare de gimnastică. O privesc cu admiraţie, chiar dacă sunt femeie. Admir femeile care se respectă, care se îngrijesc – atât timp cât nu se ajunge la falsitate -, care au grijă de sănătatea lor. Tânăra se îndreaptă spre frigider, de unde scoate un vas transparent cu suc de fructe, bănuiesc. Lichidul, de o culoare veselă, atinge pereţii paharului, uşor în cascadă. Femeia se opreşte.
Ce o mai fi având nevoie? mă întreb. De ce nu soarbe din lichidul ce ar face pe oricine să îi lase gura apă?
Persoana urmarită - oare ce m-o fi apucând? nu am avut niciodată talent şi chemare spre spionaj -, a deschis un dulap fixat în perete. Zeci de sticluţe şi folii cu medicamente se zaresc. Tânara înghite vreo 2-3 şi apoi bea încet, privind cerul, paharul aburind cu sucul de fructe.
Oare o fi bolnavă? E atât de frumoasă, de graţioasă, pare atât de puternică! Dacă e ipohondră?! La această idée, mă gândesc de mult. Ar fi un articol interesant pentru revista dedicată femeilor, la care sunt redactor colaborator de curând. Cum ar suna o “scrisoare către o ipohondră”? În opinia mea, cam aşa:
“Draga mea admiratoare,
Sunt eu pastila salvatoare. Ce te doare azi? Numai capul? Îi venim imediat de hac migrenei ticăloase ce îmi chinuie cu neobrăzare cea mai minunată fiinţă. Eu, pastila alungită, şi frumos împărţită, cu un pahar cu apă plată, alung durerea îndată de la o fată aşa minunată.
Tânăra îşi duce uşor mâna la cap, îşi masează tâmplele ce zvâcnesc puternic, ca şi cum cineva s-ar afla acolo. Nu ştia dacă un gând prea puternic, o idée ce e necesar să fie scoasă la iveală sau vreo presimţire rea exista înăuntru. Se pregătea de o zi de muncă importantă se pare, căci şi-a ales o ţinută office şi şi-a scos pantofii cu tocuri. Este atât de agitată!
-Parcă aş mai înghiţi o bulină ceva! Se auzi vocea tinerei.
Din sertar se pregăti veselă şi sprintenă ca un spiriduş, o bulină verde, micuţă.
-Parcă ai fi un Extraveral. Cred că mi-ai linişti puţin sufletul şi ai alunga temerile. O prinde ca şi cum ar fi ultima ei salvare, o aruncă repede în cavitatea bucală, înghite, pentru a fi sigură că ajunge la destinaţie. Caută cu privirea un pahar cu apă. Îl găseşte, dar era gol. Se repede la sticla cu apă plată şi toarnă cu sete. Bea cu înghiţituri mari şi se opreşte extenuantă.
-Biata de ea, spune o altă bulină. E aşa neajutorată! Nu are deloc încredere în ea!
Tânăra cochetă, aproape gata să părăsească încăperea, simţi cum îi scade tensiunea.
-Ah, fir-ar să fie, nu mi-am pastila pentru tensiune. Doar va fi nevoie să fiu în formă de zile mari azi. Grăbită, se indreaptă spre dulapul cu medicamente. Mâinile îi tremură, pastilele se răstoarnă, ea începe să plângă. Într-un final, pastilei pentru tensiune i se face milă de ea şi de machiajul ce va fi nevoie să fie retuşat, şi i se aşează în palmă, de bună voie.
Cu chiu cu vai, tânăra femeie ajunge la slujbă. Medicamentele incurgitate îi asigură stăpânirea de sine şi într-un final, succesul. Ea este o femeie minunată, care are ce demonstra, dar nu posedă suficientă încredere în sine. De s-ar inventa o pastilă şi pentru aşa ceva ar fi ideal.
-Felicitări colega! îi spune colegul ce o plăcea cu ardoare. Ne vedem la o cafea la teresa din colţul străzii, peste o jumătate de ceas?
-Da, cu mare drag, mi-ar făcea plăcere.
-Aşa rămâne atunci. Pe curând.
Ei formează un cuplu de ceva vreme, dar nu vor să se ştie. Ea este o carieristă sadică, el un şef de departament respectabil.
La ora fixată, se întâlnesc la o cafea. Discută despre reuşita expunerii de articole pentru revistă, despre ce au mai făcut de când nu s-au mai întâlnit şi stabilesc să se vadă la ea, în acea seară. Bun. Planificat.
Secundele se grăbeau să prindă minuntele. Minutele fugeau după ore, şi astfel timpul a trecut. Seara s-a istalat cu drepturi depline.
Lumânările erau pregătite, şampania trona în paharele speciale.
Într-un final, se aude clinchetul melodios, şi mult aşteptat al soneriei.
Îmbrăţişări, sărutări pătimaşe, mângăieri, şoapte şi cuvinte de dragoste, i-au purtat pe aripile iubirii până în dormitor.
O noapte romantic şi clipe de neuitat. Dimineaţă răvăşită, fiecare se grabeşte să îşi faca rutina matinală. Un sărut rapid, o îmbrăţişare stângace şi domnul pleacă grăbit.
Tânăra se panichează. A uitat de metoda de contracepţie.
-ah, nu se poate, cum am făcut aşa ceva!
Îşi face repede un duş, se îmbracă cu o pereche de blugi găsiţi la întâmplare în dulap - a uitat că a slăbit şi are nevoie de curea -, şi pleacă spre prima farmacie cu program non-stop.
-Pilula de a doua zi vă rog!
Famacista îşi face senina datoria, îi dă pastila, încasează banii, iar tânăra noastră porneşte ca un trăsnet spre casă. Trânteşte uşa, desface cu furie ambalajul medicamentului şi înghite pilula salvatoare. Citeşte apoi – de-abia apoi – prospectul şi observă ca are interdicţie la anumite medicamente.
Din senin, o durere de măsea îi dă târcoale.
-Aşa ceva nu se poate! Clar sufera de ipohondrie! Cred că este una bine mascată.”
Ce înseamnă ipohondria? Să “suferi” de o boală pe care nu o ai, şi să fii convins că ai leaca pentru toate. Ar fi ideal dacă toate problemele s-ar rezolva cu o bulină.
Mă gândesc dacă şi suferinţa din dragoste rănită intră şi ea in categoria ipohondriilor.

din fire de iarba si dor...

Ma plimb. Imi tarasc picioarele printre firele de iarba. Roua ma gadila. Zambesc.
Ma las pe genunchi. Mangai firele de iarba. Aleg doua fire de iarba mari si frumoase. Le rup. Le lustruiesc. Pun doua gargarite la capatul fiecarui fir. Le transform in andrele.
Prind un fir de paianjen si tricotez. Imi fac ciorapi. Sunt atat de fini -aproximativ 6 den. :) Apoi, imi fac o rochita lunga, cu maneci largi. Adaug un sirag din ghinde si trifoi. Iau trei fire de iarba si impletesc un inel. Sa fie inelul de logodna asteptat. Unic, simplu, dar cu multa dragoste si sensibilitate si energie pozitiva.
Simt ca sunt asa de usoara. Ma inalt spre cer. Impart pupicei celor dragi ramasi pe Pamant. Pasarile imi tin companie. Canta si danseaza hore in jurul meu.
Mangai norii. Torc unul dintre nori. Pe cel mai alb, mai pur si mai pufos. Imi voi face o alta pereche de ciorapi, o alta rochie frumoasa. Am sa o vopsesc in culoarea petalelor de trandafiri.
Impletesc dragostea cu natura.

Povestea Oricui

Bună ziua, Oricui!
Fiecare dintre noi îi cunoaşte pe Oricine şi pe Oricum. De fapt, fiecare este Oricui.
Oricui e vesel şi optimist. Şi ce dacă nu prea a avut noroc? Se întoarce roata şi într-o zi va fi norocos. Oricui, crede că, dacă nu are bani, va avea parte de iubire. Se pare ca ea nu apare. Dar nu disperă şi nu îşi pierde speranţa. În fiecare dimineaţă, Oricui deschide larg fereastra şi zâmbeşte, poate iubirea îl vede şi se îndrăgosteşte de zâmbetul său blând.
Oricui îi ajunge o secundă să se îndrăgostească. Dar ştie că nu-i vor ajunge anii pe care îi mai are de trăit pentru a iubi cu adevărat.
Oricui i se întâmplă să frângă inimi. Nu-şi dă seama. Oricui se întoarce şi şterge lacrimi, îmbrăţişează suflete pufoase, calde, blânde şi sensibile.
Oricui a întâlnit într-o zi iubirea. S-a fâstâcit, şi-a pierdut uzul raţiunii şi a omorât-o. Se supărase s-o aştepte. Oricui a decis că singurătatea i se potriveşte mai bine de unul singur decât o singurătate apăsătoare în doi. Oricui a spus adio iubirii şi a înjunghiat-o. (Noroc că iubirea are mai multe inimi şi mai multe feţe şi nu a pierit).
Oricui a fost puţin trist, până a înţeles că acesta e drumul vieţii sale.
Oricui i se întâmplă să găsească zilnic alte hobby-uri şi lucruri frumoase care îl înalţă spiritual.
E bine că zâmbetul Oricui e plăcut de către Oricine şi Oricum.
Zâmbetele aduc bucuria şi încrederea în Oricine!
Zâmbiţi Oricui şi Oricine se poate îndragosti Oricum de fiecare zâmbet, trist sau vesel!

Invitatie la film

De curand am vazut She's the man. Foarte tare!:)


Filmul este lansat in 2006 in regia lui Andy Fickman bazat pe piesa lui Shakespeare, “A douasprezecea noapte”. De fapt este o comedie romantica. Filmul are ca tema substitutia de persoane.
Viola, suparata ca scoala ei nu mai are echipa de fotbal, se da drept fratele ei geaman, Sebastian. Colegul ei de camera, Duke, este indragostit de Olivia, care se indragosteste de Viola, crezand ca e baiat, iar aceasta, la randul ei, se indragosteste de Duke. Lucrurile se complica definitiv cand Sebastian apare in peisaj.




Filmul are actiune, poveste, suspans, ironie.

VIZIONARE PLACUTA!

Somnul si oboseala

Somnul pierde teren in fata oboselii. Nu isi mai gaseste traseul spre mintea oammenilor, nu isi mai poate lua linistit perna si sticluta de parfum imbietor. Oboseala ii pune piedici, ii ascunde totul, ii joaca feste.
In copilarie somnul era vesel si pufos si lin si mirosea a iasomie si vanilie. Copiii il asteapta pentru a patrunde in lumea magica a povestilor, pentru a calatori pe nori, oriunde si peste tot, penru a intalni zmei si Ilene Cosanzene, animale cu puteri magice.
Pentru indragostiti, somnul e bun prieten, sa stea cat mai mult – in vis sau chiar dormnind – in bratele persoanei dragi.
Cu timpul, in viata somnului apare oboseala, rea si invidioasa. Ii acapareaza teritoriul si obiectele (perne, parfum imbietor). Oboseala strange inima ca intr-o menghina si da dureri insuportabile oamenilor. Acestia ajung la medic intr-un final, si le este recomandat somnul. OAmenii seaseaza in pat si vor sa primeasca somnul in bartele si viata lor. Oboseala il prinde si il tortuzeaza, il face sa isi piarda echilibrul si sa uite ca trebuie sa ajunga la oameni, sa ii ajute.
Traim intr-o lume obosita si trista si nervoasa. Ar fi momentul sa ne unim fortele sis a alungam oboseala. Sa avem mai multa grija de noi, de corpul si sufletul nostru.
Acest post a fost scris in umra aflarii vestii ca un prieten, la numai 30 de ani, a cazut pe strada rapus de oboseala.

Meseriile mele

Azi scriu despre meseriile ce mi-au placut.
Nu, nu am vrut sa fiu nici doctorita, nici stewardesa, nici politista. Am vrut sa fiu invatatoare – sa trag baietii de perciuni – sa invat copiii sa scrie si sa citeasca. Credeam pe atunci ca e util. Am devenit profesoara. Baietii nu i-am tras nicodata de perciuni – nu stiu daca nu se mai poarta sau nu am avut curaj -, dar am urecheat cativa, sa fiu sincera. Multi, imi spuneau ca am simt ironic si pot lucra in presa. Mi-ar fi placut, dar, ma uit inspaimantata ca sunt atatia jurnalisti scoliti, care nu mai au locuri de munca, ce sa caut eu acolo, mot, ca cireasa pe tort. Nu, mai bine in satul meu fruntas, decat la oras, codas. Imi vad de educatia pe care imi doresc sa o las mostenire elevilor mei frumosi, cu ochi mari si sinceri si cuminti. Mi-a placut o perioada, sa lucrez la o editura, sa scriu multe pentru copii si oameni mari, lumea sa citeasca si sa se veseleasca, sa fie mai buna si mai darnica (in zambete, imbratisari si sarutari). Am inteles ca, pot face asta ramanand la scoala. In pauza pot nota o idee, ba chiar pot induce placerea de a scrie si copiilor (ceea ce aplic déjà).
In ultima vreme, cand ma pun in pat sa dorm, atunci gandurile, cuvintele se invalmasesc si vor sa fie puse in propozitii si versuri si povesti. Parca inebunesc… iar eu visez, visez atatea si imi place, si ma trezesc tot mai obosita si abramburita, si nu mai stiu ce e vis ce e realitate. Care e printul meu care e al prietenelor, dovleacul e dovleac sau caleasca, pantoful de lac sau de cristal, Cenusareasa este prietena mea sau nu…
Am inteles ca… gata, o data pentru totdeauna voi da educatie… cum pot, cui pot, si voi scrie... povesti si poezii (desi nu prea imi iese)… romane psihologice (cica piata cere), si voi iubi… copii si oameni mari, si voi zambi (ce meserie frumoasa ar fi: zambitor, impart zambete si bucurii) si voi creste copii si ma voi juca cu ei… si ii voi face frumosi, atat de frumosi incat sa radieze frumusetea in jurul lor.
Mi-ar fi placut sa calatoresc in jurul lumii, in fiecare zi sa fiu in alt loc, sa cunosc alti oameni, sa plantez flori, sa daruiesc imbratisari si zambete… un fel de “Lidia in jurul lumii” – desene animate, difuzate acum cativa ani la televizor.

Calatorie

Vreau să călătoresc. Nu ştiu încotro, dar sunt nevoită să pornesc la drum. Plec în călătoria vieţii mele, alături de sufletul meu. Dau să mă încalţ, dar cizmele nu vor cu niciun chip să mă lase să intru in ele. Se contorsionează la maxim, aşa că, renunţ. Adidaşii sar sprinteni din raft şi se oferă să mă însoţească. Dragii de ei, nici nu ştiu ce îi aşteaptă.
Primăvara a învins în lupta cu iarna. Soarele a topit şi ultima pată de zăpadă, plictisită şi deprimată.
Şi merg cu gândurile departe, cu harta sufletului în palmă, cu el şi ea şi ei şi ele în mintea mea, cu zâmbetul pe buze şi buzele rujate. De braţ, mă ţine invizibilă, soarta. Îi mai trag câte un ghiont din când în când. Nu o plac, nu cred în ea. Norocul mă invită la un dans. Accept... chiar dacă nu ştiu paşii, sunt dispusă să învăţ.
Ajung în vârful degetului mic de la mâna dreaptă. Îl gâdil şi strănută, iar nasul râde ţinându-se de nări. Urechile se acoperă cu pavilioanele, pentru că este prea multă gălăgie, iar neuronii sunt obosiţi. Buricul îşi face un masaj de relaxare şi coboară spre oasele coxale. Bicepsul şi tricepsul se contractă, se relaxează, se contractă... iau o pauză, au adormit. Păşesc încet spre coapse, ajung la rotulă care e tristă şi bandajată - tocmai ce am căzut pe gheaţă şi este plină de contuzii. Călcâiul lui Ahile îmi face semn să trec şi pe la el. Vrea să-mi arate urma elasticului puternic, ce l-a marcat vizibil.
Îmi însoţesc urma, aşternută la vârful picioarelor mele, care se lungesc din ce în ce mai mult... şi mai mult... par un uriaş.
Călătorie plăcută în continuare...

Povestea creionului

Gerul pusese stăpânire peste tot. Copacii plângeau sub greutatea zăpezii argintii. Totul îngheţase, ca şi cum avusese loc o magie. Undeva, mai departe se zărea o cabană de lemn, parcă era decupată din vederi. Ferestrele erau laminate, pe coş ieşea fum gros şi alb ca laptele, care se pierdea printer norii pufoşi, care cerneau cu îndemânare neaua.
Înot cu greu prin zăpada ce-mi atinge genunchii, suflul îmi este din ce în ce mai greu, dar vreau să ajung la cabană, să văd ce se întâmplă acolo. Privesc spre cer, deşi crengile brazilor nu îmi fac această muncă prea uşoară, şi vă cum norii îmi fac semne încurajatoare, să mă îndrept spre cabană. Cu chiu, cu vai am ajuns. Cabana este atât de frumoasă şi primitoare.
Cioc cioc cioc. Numărul trei, magic pentru deschiderea uşilor şi a sufletelor, uneori.
Scârţâitul uşii îmi dă fiori şi emoţii.
- Bună ziua, sunt reporter la un ziar local, şi aş dori să realizez un interviu cu dvs., pădurarul.
- Cu plăcere, poftiţi, iarna aceasta nu a fost prea prietenoasă, spuse amabil pădurarul.
Am intrat într-un loc de basm. Parcă era casa lui Moş Crăciun: luminată, călduroasă, ordonată şi mirosea a dulce şi a bun.
- Îmi puteţi povesti despre dvs. şi familia dvs.? am întrebat, timid.
- Sigur. Sunt pădurar din tată-n fiu. Am iubit lemnul şi i-am învăţat toate secretele. Acum, tai lemne şi-l pregătesc pentru fabricarea creioanelor. Dărâm copacii cu toporul, le spun o poveste sau le cânt ceva pentru a le alina suferinţa, deşi ei îşi cunosc rostul. Îi despic şi îi aşez în stive, apoi îi pun într-un camion şi pornesc spre fabrică.
….
Facem un salt şi ajungem la fabrica de creioane. Aici sunt două secţii: una pentru creioane clasice din lemn şi alta pentru creioanele cu mine de 0,5 mm.
Creioane colorate, creioane gri… o armată de creioane. Aliniate… merg în coloană. Două câte două, aranjate pe nuanţe, sunt aşezate frumos în cutii. Apoi iau drumul librăriilor şi ajung pe rafturi. Îşi pândesc clienţii. Au momente de dorinţă arzătoare de a sări în coşurile de cumpărături ale oamenilor.
Creioanele râd. Le tot ascuţim, devin cioturi şi îşi iau rămas bun. Desenează şi scriu până la ultima suflare. Câte secrete ştiu creioanele, câte cuvinte de dor, de iubire, de suferinţă şi dezamăgire.
Creioanele mecanice sunt mai trainice… sunt practice, dar cele din lemn au mai mult suflet.
Scrieţi şi iubiţi creioanele… doar ele vă ştiu secretele şi dorinţele şi iubirile.

Un Cupidon amabil

Cupidon devine nelinistit. Are mult de lucru.Pentru el nu este criza. Are tolba plina cu sageti, sacul indesat cu dragoste, buzunurale sunt doldora de inimioare. Chiar acum o inimioara scoate varful unui ventricul la aer. Dragostea poate deveni sufocanta uneori.

Nu am crezut niciodata in el. Mereu am ras pana la epuizare de efortul lui de a sageta inimilor partenerilor, cu arcul sau fermecat si sageti inmuiate in elixirul dragostei. M-a amuzat ca e asa copilaros, mic si grasun.

Ce stie Cupidon despre iubire, sentimente? Teoria e usoara, se poate citi peste tot. Inimioarele au invidat magazinele, textul “I love you” e impersonal, fara suflet, fara traire, fara emotie.

Zilele acestea, citindu-mi blogul, Cupidon a inceput sa ma urmareasca. La inceput m-a facut sa zambesc,dar a devenit obositoare si, chiar plictisitoare joaca de-a prinselea.

-Nu ma mai urmari, ii spun suparata. Nu cred in tine.

-Te rog sa imi accepti invitatia la un cappucino. Avem de discutat, la modul cel mai serios, raspunde timid, de-abia respirand de la atata alergatura.

-Imi pare rau, ma grabesc. Am atatea de facut… nu am timp de pierdut. Sau, chiar daca am timp, prefer sa citesc, sau sa dorm, spun nepasatoare.

-Iti citesc blogul si stiu ca iti doresti sa fii iubita, am hotarat ca a venit timpul sa te ajut.

-Crezi ca doar eu (culmea… numele blogului meu) scriu despre iubire? Crezi ca doar eu vreau sa fiu iubita? Nu vreau nimic gratis. Am promis ca in schimbul dragostei primite, voi darui imbratisari, speranta, voie buna, sarutari si zambete. Stiu ca pot face omul de langa mine fericit. M-am obisnuit cu relatiile pasagere…nu mai cred in iubire, iar in puterea ta, nici atat.

Furios, Cupidon lua o sageata si o indrepta spre mine. Am fugit cat m-au tinut picioarele si plamanii. La un moment dat, imi ating coapsa. Sangeram.

-Fir-ar sa fie. Nu se poate! M-a atins. Sper sa nu ma indragostesc. Nu e momentul prielnic acum… poate nu sunt pregatita… sau poate mi-e teama de esecul sentimental, la care sunt artista internationala nu gluma.

In urma acestei sagetari, nu m-am indragostit, dar privesc cu alti ochi sansa unei iubiri adevarate, sincere, curate, vesele, frumoase… de basm ancorat in realitate.

De atunci, in fiecare seara, inainte ca Mos Ene sa imi inchida usor pleoapele… scriu in gand poezii. Zambesc. Pana a doua zi, le uit… sau nu am curajul sa le scriu… poate acele versuri imi vor fi dedicate intr-o zi…imi vor fi recitate prin viu grai…

Cand aripile iubirii imi vor atinge corpul si sufletul, cand bucuria sarutului o voi simti pana in maduva dorului de sarut, atunci il voi ridica pe Cupidon la rang de Sef al Iubirii, atunci voi sarbatori cu fast Dragobetele si Valentine’s Day in fiecare zi din cate imi vor fi date sa traiesc…

Atunci si numai atunci,voi acorda primul Vals Iubirii Eterne, “pana la adanci batraneti”…

A fost odată ca niciodată...

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti şi nimeni nu ar mai citi... A fost o ţară în care oamenii uitaseră să râdă. Mai mult, verbul a râde fusese eliminat din dicţionar. Ce rost ar fi avut păstrarea acestei părţi de vorbire caracterizată prin proprie flexiune din moment ce nimeni nu ştia să schiţeze nici măcar un surâs? În Ţara Tristă, până şi decorul era cenuşiu. Cerul prezenta cotidian un gri sumbru, locuinţele nu aveau pic de veselie a culorilor vii care bucură ochiul, drumurile erau pline de praful tristeţii, iar tristeţea... da, doamnelor şi domnilor, tristeţea era totală. Nici chiar cei mai bătrâni dintre bătrânii Ţării Triste nu-şi mai aduceau aminte când se petrecuse... Marea Transformare. Iar cei mai mici se năşteau şi creşteau fără să fie învăţaţi de nimeni să zâmbească.

Într-o zi, nu se ştie cum, nu se ştie de unde şi nici cu ce mijloc de transport, în capitala Ţării Triste poposiră doi adolescenţi. Ea, subţire ca o păpădie, cu păr de grâu până la mijloc şi ochi albaştri ca cerul de vară, el – tras prin inel, ca Feţi-Frumoşii poveştilor, cu părul cărbune şi ochi de tăciune... Se ţineau de mână şi priveau cuprinşi de mirare cum trecea tristeţea la braţ cu fiecare locuitor. Fata se zgribuli şi se lipi la pieptul băiatului, fiindcă în Ţara Tristă nici chiar soarele nu oferea zâmbet de raze. Era din ce în ce mai frig în case şi suflete, ca şi cum, într-un final, o iarnă cruntă avea să se instaleze acolo pentru totdeauna... Vreau să plecăm de-aici, murmură fata, privind în ochii băiatului... E frig şi miroase a tristeţe... În clipa aceea, băiatul cu ochi de tăciune cuprinse fata de mijloc şi o sărută lung...

Sărutul lor nu dură o veşnicie... Însă, pe măsură ce îşi sorbeau iubirea de pe buze, casele începură să prindă culoare, pictându-se în feerie cromatică, frunzele copacilor prinseră verde de viaţă, cerul mohorât lăsă primele raze ale soarelui să pătrundă printre norii împrăştiaţi, iar în ochii trecătorilor care îi observară pe cei doi îndrăgostiţi sclipi... bucuria aducerii aminte. Nimeni nu mai ştie azi încotro au plecat fata cu părul de grâu şi iubitul ei. Poate trec şi astăzi din loc în loc, sărutându-se lung în lumi care au uitat să râdă. Din acea zi, Ţara Tristă a redevenit o Ţară Veselă. Un simplu sărut fusese de ajuns pentru ca oamenii să-şi reamintească sentimentul demult uitat, despre care nici bătrânii nu mai vorbeau – IUBIREA... Învăţând din nou să dăruiască şi să primească iubire, locuitorii ţării au reintrodus şi verbul a râde în dicţionar...

Minciuna are picioare...

Primavara este prietenoasa. Parcul cheama toata suflarea la plimbare. Copii mici si mari, animale si plante se bucura de razele jucause si caldute ale soarelui.
Un tufis se misca si se tot misca. Toate privirile sunt indreptate intr-acolo. Nimeni nu indrazneste sa se apropie. Dupa cateva minute bune, din tufis se iveste o fiinta mica, urata, grasa si spune ragusit:
- Ce ma priviti asa? Nu ati sarit niciunul sa-mi dati o mana de ajutor. Ma prinsesem in ramurile astea nenorocite. Tufis nemernic!
-De ce vorbesti asa urat? intreba un domn elegant, putin incruntat.
-Pentru ca eu ajut mereu oamenii sa iasa din dificultate, dar pe mine nu ma ajuta nimeni, niciodata. Nu este corect, a raspuns intrigata fiinta urata.
-Dar cine esti tu? au intrebat in cor oamenii adunati.
-Ha ha ha. Ce caraghiosi sunteti. Aveti niste fete asa nevinovate. Eu va cunosc pe fiecare dintre voi. Toti ati apelat, pe rand, la mine. Sunt Minciuna. Multumiti de raspuns?
-Ooooo...
-Cum?
-De-asta e asa urata.
-N-as fi recunoscut-o in veci.
Exclamatiile acestea au curs neincetat. Minciuna, se uita cand la unul cand la altul, se invartea ca un titirez.
-Incetati. Sunteti cumpliti. Niciunul nu este mai breaz. Nu exista om in lumea asta care sa nu ma fi cunoscut, care sa nu-mi ceara ajutorul.
Undeva, pe alee, apare o silueta inalta, frumoasa, zambitoare, ce radia bucurie si incredere. Auzind discutia, se apropie de grupul galagios.
-Buna ziua! Imi cer scuze, dar am inteles ca esti cunoscut de toata lumea. Cine esti? Eu nu am avut placerea de a te intalni, zise silueta.
Oamenii o priveau uimiti, dar fascinati de frumusetea si candoarea ce o emana.
-Ihhh... nu ma cunosti, caci esti dusmanul meu de moarte. Esti Adevarul. Dispare diin jurul meu. Mereu ma discreditezi, mereu apari dupa mine, mai devreme sau mai tarziu. Nu te suport.
Minciuna a inceput sa tremure de suparare, si a luat-o la fuga.
Adevarul, privind uimit, spuse celor stransi inca la locul cu pricina.
-Oameni buni... nu uitati: Minciuna are picioare scurte si Adevarul iese mereu la suprafata. Fiti sinceri cu voi in primul rand, apoi cu cei din jurul vostru. Va parasesc acum, trebuie sa ajung sa fac dreptate intr-o relatie. Zi senine si adevarate va doresc!
-Oauuuu.... ce intalnire de zile mari am avut... spusera oamenii, privind admirativ silueta gratioasa ce se indeparta incet, dar sigura pe ea.

Ceşcuţa de Arsenie Boca

O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.
Amandurura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.
Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat: "Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos."
In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca:
"Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: "Nu face asta!","Nu-mi place!" "Lasa-ma in pace," dar el a zambit doar si a spus cu blandete:"Inca nu!"
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. "Opreste!" Ametesc! O sa-mi fie rau!" am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit:"Inca nu."
M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .. "Ajutor! Scoate-ma de aici!" Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:"Inca nu."
Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!" Ei, asa este mult mai bine" m-am gandit.. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. "O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!" EL doar a dat din cap si a spus: "Inca nu!"
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:"Oare ce are de gand sa-mi mai faca?"
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus:"Uita-te la tine." Si m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!
El a vorbit bland: " Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine."
Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.
"Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri – desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain."
Pr. Arsenie Boca

O poveste... cu o fetita si un caine

Creola a plecat suparata de la scoala. A luat nota mica la testul de aritmetica. E atat de neatenta. Din nou va fi pedepsita. Ei nu-i place sa stea inchisa in casa. Iubeste soarele si are o multime de prietene.
-Nu trebuie sa fii trista, se aude o voce. Totul are o solutie. Invatatoare va intelege ca ai avut o zi proasta si nu iti va trece testul in catalog.
-Da? Dar cine esti? Unde esti? a intrebat, mirata, Creola.
-Sunt aici langa tine, a raspuns cainele.
Creola priveste acum in dreapta ei si observa un caine husky, frumos si calm. Statea intins si o privea cu ochii sai de un albastru senin.
-Stiu foarte bine cum este sa fii trist. Pe mine m-a parasit stapanul. M-a adus din alt oras cu masina, si m-a lasat aici. Am incercat sa ma orientez, dar e foarte greu. Sunt infometat.
-Iti dau eu un corn. Sper sa iti placa, spuse rapid, Creola.
-Acum, e bun orice. Nu mai e timp de mofturi.
Fetita intinse cornul, iar catelul il lua, dand bucuros din coada.
-Si, deci, crezi ca, doamna invatatoare nu-mi va trece nota in catalog? intreba, timid, Creola.
Cainele, educat nu gluma, a terminat de mestecat si a raspuns:
-Da, asa va fi. Insa, ar fi indicat sa mergi maine dimineata si sa-i povestesti ca ai avut o noapte agitate inaintea testului, ca ti-a fost teama sa nu gresesti si din neatentie ai incurcat ordinea operatiilor.
-Cred ca esti cel mai destept caine pe care l-am vazut in viata mea. Multumesc pentru sfat! Te iau acasa si de azi, te numesc consilierul meu personal. Ha ha ha… rasuna rasetul cristalin al Creolei.
Cainele da fericit din coada si o insoteste pe frumoasa copila, scapata de tristetea unei note proaste.
Cat de mult conteaza o vorba buna, o incurajare, un support din partea cuiva! Fiti alaturi de oamenii dragi – si nu numai – din jurul vostru.

O poveste de iubire vieneza...

Ieri dupa masa am avut parte de o vizita placuta,m-a vizitat bucuresteanca cu care m-am intors de la Viena  si care a facut revelionul cu noi....este trainer national si a venit la  Satu Mare pentru un training.De cum s-a instalat la hotel m-a si sunat"Buna Olga ...am ajuns  in Satu Mare de cateva minute,am multe sa-ti povestesc,pot sa vin in vizita la tine?"..."Ma bucur,abia astept sa te revad..." i-am raspuns eu chiar bucuroasa de vizita ei...parca banuiam ca ceva bun avea sa-mi povesteasca,mai ales ca am tot glumit despre asta pe drumul de intoarcere in tara..:)
Eheee,pai tocmai despre asta vreau sa vorbesc,Madalina era fericita,la revelion fusese cu noi si prietenul gazdei noastre,consilierul financiar a lui Karl,baiat simtit,dragutel si la locul lui,un tip divortat  cu care Madalina vorbea in  engleza pentru ca nemteste nu ne descurcam niciuna.
S-a facut schimburi de numere de telefon si ce credeti? de atunci vorbesc intr-una...Madalina stapineste perfect limba engleza,el mai putin dar cica se perfectioneaza,a inceput sa ia lectii ...mi se pare normal...s-a indragostit de romanca noastra.
Luna viitoare este ziua lui asa ca Mada va zbura la Viena...nu stiti ce ma bucur,mai ales ca uite se confirma legea atractiei.Ea imi povestea inainte de revelion ca si-ar dori sa se casatoreasca cu un strain ..trebuie sa va spun ca este  o femeie frumoasa,ingrijita, care s-a implinit profesional,dar asta n-o sperie s-o ia de la capat intr-o tara straina...si uite! visul se pare ca ia contur...
Nu degeaba se spune n-aduce anu' ce aduce ceasul...uite ca in cazul ei asa s-a intamplat!

“Un geniu isi ia ramas bun”

Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata.

Va recomand s-o cititi, intrucat acest scurt text scris de catre unul dintre cei mai stralucitori latinoamericani din ultimii ani este mai mult decat miscator.


“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.

As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.

As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor...

Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.

Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.

Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.

Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”