Azi e soare, suntem iar visatori

Si daca maine pierd totul si nu mai ramane nimic, tot a meritat. Cand te pierd pe tine, cu tot ce ai, cu ultima cusatura din ultimul amarat de tricou, cand nu mai raman decat eu cu mine si un rucsac in care imi tin casa, adica tot o parte din mine, chiar nu mai am de ce sa ma tem. De fapt, pe tine sa nu te pierzi de tot niciodata, in rest, toate pot fi recladite.
Mi s-a pus pata pe-o chestie si ma uit la oamenii astia cum imi zic, cu ochii mari si maxilare incordate, ca nu e ok. Bai, dar ce sa-i fac daca asa e? Cum sa incerc sa ma multumesc cu atat cand stiu ca nu e suficient?
Bai, omul moare cand uita sa se mai joace. Cand nu mai rade doar asa, ca e soare. Si moare cand nu mai viseaza la nimic.
Visele nu mor niciodata, noi le omoram. Eh, in coma sau nu, ale mele se incapataneaza sa reziste. Legume. Pana la toamna cand ies precum cartofii din pamant. Inca putin. Mai e putin.
Am auzit o chestie interesanta, de fapt am citit... era un forum... in fine.
"Sunt prieteni care ma intraba, cum e pe motor ? Sa-mi iau ?
Nu pot explica cum e pe motor. Adica e ca diferenta dintre timp si eternitate. As avea poate timp sa iti explic, dar ti-ar trebui o eternitate sa intelegi. Trebuie sa te urci ca sa intelegi. Iar eu nu sfatuiesc pe nimeni sa faca acest pas." Un tip cu 30 de ani de experienta. Norocos, poate.
Daca nu intelegi de ce vreau sa urc azi pe traseul asta pe care l-am mai facut de 10 ori, inseamna ca n-ai vazut ca ploua. Si daca ai sa crezi ca asta o sa ma faca sa ma intorc acasa, inseamna ca nu stii cine sunt.
Daca ne-am multumi cu ce e usor, comod, la indemana, ar fi mai bine? Mai usor, da. Dar unde e satisfactia unei realizari. Nu spun ca trebuie sa-ti rupi gatul ca sa-ti dai seama ca palaria nu pluteste, dar parca e alta stare cand transpiri putin. Poti sa spui: UITE, asta am facut EU. Si n-a fost usor, dar am facut-o. Si parca iti vine sa zambesti mai des.
Si daca ajung pe un drum mai greoi unde as fi ajuns cu pasi moi, tot am sa ma bucur, fiindca drumul in sine, a meritat. Daca e greu nu e neaparat urat, daca e simplu nu inseamna ca e mai bine. Nici daca te dai cu capul de pereti nu inseamna ca iese ok, dar e si asta un drum. Pentru incapatanati, masochisti si oameni care nu vor din a in b printr-o linie.
Viata e un drum, nu o destinatie. Si e prea scurta, mult prea scurta ca sa nu fii ceea ce vrei sa fii.

Contextul conteaza

Tu ce ai vrut sa te faci cand eram mica?   
Macara!
Sa moriii tuuuu?
Discutie intre doi oameni care nu au ce sa-si spuna. E periculos sa deschizi subiecte banale cand nu stii langa cine te-ai asezat.
Contextul conteaza. Eram acum cateva saptamani pe strada, nu singura ci cu un tip cu infatisare de om dur. Omul asta, ras in cap, inalt si bine facut imi povestea ceva amuzant cu aerul unui om nervos. Eu aveam zambetul pana la ceafa, trecuse de urechi, si il tineam de mana. Pe el, nu pe zambet, sa fie clar. Am trecut la un moment dat printr-o parcare, pe langa un ins de vreo 50 de ani. Omul asta, cu fata lui de "le-am vazut pe toate" a ramas blocat... s-a uitat lung la noi, ne-a studiat pe fiecare in parte si apoi mi-a aruncat o privire total nelamurita, indignata chiar. Ce a auzit omul asta din discutia noastra? L-a auzit pe tipul asta cum imi spune: Dupa ce ca esti proasta si stii ca esti proasta de ce dreacu' iti mai iei si o ditamai masina? Sa plangi mai mult ca nu esti in stare s-o conduci?
Acum, orice om normal si-ar pune intrebarea: cum de-i permiti sa-ti vorbeasca asa? Iar eu spun, contextul conteaza. Omul asta, de a carui mana ma tineam, imi povestea indignat cum o vedeta blonda de la noi a reusit sa-si ia masina scumpa, a busit-o si in prima zi dupa ce a scos-o din service a busit-o iar. Aaaaaaa...( Asta se intampla cand vorbesti la persoana a doua... )
Ne-am dat seama la 10 pasi dupa, de ce s-a uitat omuletul ala asa urat la noi. Si am ras. Contextul conteaza. Uite cum un om m-a luat pe mine drept o slabiciune de femeie si pe el o bruta.
Eu zic sa nu ne mai dam cu parerea despre orice frantura de poveste auzim, decat la modul  "poate ca..." Nu e bine sa fim categorici, cand nu suntem 100% stapani pe situatie.

Imagineaza-ti un om zvarcolindu-se

Uite cum complicam inutil o situatie. Imagineaza-ti un om zvarcolindu-se,bezmetic,haotic,agitat,derutat, etc etc etc... In capul lui numai tarate. Si nu orice fel de tarate, tarate care se zvarcolesc. Omul asta sta si isi roade unghiile, si-a smuls parul, e chel saracul... si-a tocit si dintii,si-a distrus maselele. E terminat. La pamant. De ce?  Omul asta si-a petrecut orele gandindu-se iar si iar si iar: de ce? De ce nu a mers/ de ce nu rezista/ de ce nu-mi iese nimic/ de ce stau vrabiile pe gard/ de ce Gocu prostu' are noroc si eu nu/ de ce de ce? Si dupa ce-si distruge omul asta fiinta, fiiinta, nimic altceva...dupa ce se distruge sau se porneste pe drumul asta... ceva se schimba. Subit. POC! Cineva/ceva cumva l-a facut sa inteleaga: Nu-i nimic, stai calm. Inca te mai ai pe tine.  Chill. Sa-ti faci probleme dupa ce te pierzi, nu inainte.
Suntem slabi.

Cand am nervi telecomanda zboara in perete

Stii cum e cand te enervezi si ti se pune pata pe ceva? Baaaaai si ce-ai mai face ceva ce n-ai mai facut, sau macar ce n-ai mai facut de mult. Eh, cand te enervezi si te uiti la monitor si-ti vine sa-l faci bucati bucati, e bine sa inspiri adanc, de parca asta te-ar ajuta. Apoi te uiti in jur si cauti ceva mai ieftin de distrus, pana la punctul asta e bine ca telefonul sa fie ascuns intre perne. Pui mana pe telecomanda, te razgandesti si apuci ce vine la mana. Nasol. Eh, si ca sa te calmezi te minti singur ca tu aaaai ce sa faci. Baaaaai,cate planuri! Pffff, timp sa fie. Si toate planurile astea au ceva mai..eeehh, in ele. Da da da da da...Ai avut o zi de ciocolata?Tranteste usa,zgaltaie peretii,cine mai are nevoie de calculator??? N-ai reusit nici azi sa-ti gasesti job?! Iar te-a scos din minti tipa asta pe care o iubesti? Toti ai tai sunt niste oratanii insuportabile? Booon,ce-i de facut? Punct si de la capat. Varsa-ti nervii intr-un mod mai util...Nu util e cuvantul...Aaaa...Trebuie sa te prefaci ca nu esti nervos: esti agitat!Daaaa, subit esti agitat! Absolu deloc nervos. Tuuuu, de faaaapt, mereu ai vrut sa inveti parasutism, doar ca n-ai avut ocazia. Have fuuuuun!!! Uite cateva idei,nu-s cine stie ce. Dar de un punct de pornire tot ai nevoie.



http://www.the-amazing.com/stupid-things-i-really-want-to-do-but-would-probably-kill-me/

Te intreb dar stiu raspunsul

Imi spune la un moment dat un om frumos o chestie care mi-a placut. O intrebare, de fapt: Tu ti-ai sarutat vreodata mainile?
Acum va intreb si eu: Voi va sarutati mainile? Propriile maini, sa fie clar. Prima reactie a fost "ha ha", apoi omul mi-a spus ca vorbeste serios. WTF?! Si dupa ce mi s-a explicat treaba am inteles. Acum va intreb eu pe voi, fara sa va explic. E usor de inteles dupa "socul" initial.
Incet incet incep sa-mi dau seama ca am pierdut multe. Nu am stiut multe pana acum. Fiecare zi e ca o lectie la scoala, bag ceva la cutie. Deja e inertie, nu mai e pic de efort. Si m-am hotarat sa trag de mine: ne trezim si invatam sa invatam. Punct si de la capat. Dar sa-ti saruti mainile cu prima ocazie... sa nu uiti. Trebuie sa fii singur...

De-a indragostitelea

De-a indragostitelea .Hai sa ne jucam.Dar hai sa fim sinceri, cine a spus ca e simplu si loooz a mancat...prajituri. Astea fiind spuse pornim: Hai sa ne jucam de-a indragostitelea. Era problema cu "ce te faci cand cauti scanteie si gasesti incendiu?". Eh, va spun eu: te arzi. Big time. Ceea ce nu e neaparat de rau, e si asta o demonstratie de ceva, sau o chestie de bagat la cutie pentru mai tarziu. Mai e si frumoasa treaba, uneori. Eu zic ca merita. Clar.
Uite, e cald in sfarsit (stiu, e cliseu, dar ce mama ma-sii de treaba, e frumos), infloresc copacii, deja visez marea, vreau si iarba proaspata.
Hai sa ne jucam de-a indragostitelea. Se joaca asa: se ia una bucata celalalt, se alege cu simturi nu cu ratiune. Se adauga putin timp,o scanteie sau un incendiu, dupa caz. Se adauga 2-3 chestii de-ale lor, tabieruri, ritualuri, o preferinta pentru corcodusele necoapte. Se amesteca bine, bine de tot. Se da prin sita si ce ramane e ceea ce suntem. Hai sa ne jucam. E posibil sa doara putin, e super fun, e foarte interesant, loveste in moaca eul mirobolant, ne trezim cu propriile limite in fata. Fooooooooarte tare, frate! Pe bune, e chiar foarte tare. Cine are curaj? Dar sa nu uiti ca nu exista reguli scrise si jocul asta nu e usor. Trebuie sa fii ori foarte egoist ori norocos, daca vrei o sansa. Sau incredibil de naiv. Mizez pe noroc.

Asteptandu-ma sa ajung aici mult mai tarziu...

Asteptandu-ma sa ajung aici mult mai tarziu ma incearca o stare de neliniste. Stiu ca aproape tot ce am vrut vreodata e aici, la o aruncatura de bat. Imi pare ca e suficient sa intind o mana si am ajuns. Asta uneori. Tot ce am vrut sa am pana la un punct e deja aici, mult mai devreme decat m-as fi asteptat. Si asta imi creeaza o stare de neliniste, parca nesiguranta, parca frica... Imi dau seama acum ca nu m-am asteptat niciodata sa ajung aici si e oarecum amuzant daca aleg sa vad lucrurile asa. Ma mai incearca si o totala lipsa de entuziasm, desi stiu ca ar trebui sa fiu pe pereti, sa rad, sa dau de baut, sa imi fac griji macar daca nu sa ma bucur. Problema e nu ca s-a intamplat, ci ca s-a intamplat acum. Si m-am trezit asa pe intuneric, fiindca eu credeam ca mai e timp. Ca in fata unul examen la care stii dar parca ai mai arunca un ochi pe carte, nu te ajuta cu nimic concret dar vrei tu sa arunci un ochi pe carte.
Oamenii sunt ciudati. Cauta mereu nod in papura, unde ceva nu merge perfect nu spun ca e bine spun ca nu e perfect, daca ceva e aproape perfect se poate si mai bine, daca e atat de perfect incat nu mai e nimic de criticat inventam defecte. Si e pacat ca nu ne mai multumim cu chestii marunte sau lucruri usoare. Trebuie sa complicam totul, mereu. Acum ceva timp un "ube" era suficient, acum vrem mai mult, ne imbacsim in propiile cerinte si sufocam ce e adevarat si frumos asa cum e, pur, simplu, direct. Acum ceva timp era suficient sa citim o carte si sa traim in cartea asta, acum trebuie sa-i furam farmecul dezbatand-o la nesfarsit. Ne bucuram la cea mai mica urma de succes, acum e atat de mult praf, atat de multa munca fara chef incat a disparut starea asta de fericire in care razi si razi si parca nimic nu te-ar putea aduce jos.
Oamenii uita sa mai fie ei insisi, sa se bucure de reusite, cat de mici. Sa rada cu gura pana la urechi de lucruri stupide. Oamenii au uitat sa fie copii si sa viseze, au uitat incet incet, si inca uita, sa fie ei insisi. Au mai ramas cativa care par a-si pastra din farmec, sunt aceia care stiu ca timpul trece si praful se asterne dar au ales sa faca ceva din asta. De ce sa accepti un lucru asa cum e si sa nu faci nimic cand e atat de bine si doar putin mai greu sa constientizezi un lucru si sa il schimbi dupa plac?
Postare mai veche, de pe blogul personal. M-am regasit oarecum in ce am scris atunci. Aveam dreptate, totul era aproape perfect. Martie 2009

Sunt acei oameni pe care odata ce ii cunosti, ii ai

Sunt acele persoane pe care odata ce le cunosti, le ai. Acei oameni care se atasaza repede, sau devin intr-un fel dependenti de un oarecare "celalalt". Nu intotdeauna intr-un mod intim, uneori e vorba de o cafea si o tigare, de a vorbi 10 minute pe zi, uneori e doar un offline din cand in cand care sa-ti amintesca un fapt stiut, ca e "cineva" acolo. Si de obicei sunt straini, oameni pe care ii cunosti de trei zile, despre care nu stii decat ce iti spun. De ce e atat de usor sa fim sinceri cu cei pe care nu-i cunoastem? Poate pentru ca ei ne cunosc doar din prizma noastra, stiu despre noi ce le spunem, stiu despre noi ce vrem noi sa creada; si mergand pe ideea asta, se poate sa spunem despre ei ca ne cunosc? Inclin sa cred ca nu. Daca ei ne cunosc pe "noi" din cele spuse de noi insine si doar atat, nu cunosc decat parerea noastra despre propia persoana. Atunci cand vorbim cu un altul strain despre noi insine nu facem altceva decat sa purtam o conversatie deja epuizata, nu?
Niciodata nu discuti cu strainii lucruri de mijloc. Vorbesti despre fapte banale sau importante. Despre lucruri insipide sau care te macina. Si in cel de-al doilea caz "celalalt" nu e, de obicei, decat un pretext, caci aceeasi discutie am purtat-o cu noi insine inainte. Poate in alt mod, poate nu atat de convinsi, poate neavand atatea detalii, dar radacinile sunt intotdeauna acolo. Purtam discutii "existentiale" cu un celalalt strain fiindca simtim nevoia de a cere o parere, de a avea intr-un fel o "acoperire" a decizilor noastre, la modul "am vorbit cu Z si m-am hotarat", nimic mai fals caci am vorbit cu Z desprea ceea ce vroiam sa vorbim si nu am cerut o parere. Poate ca oamenii sunt pur si simplu lasi prin definitie, si au nevoie mereu de o acoperire in caz ca gresesc. Sau poate lucrurile par mai usoare sau poate pur si simplu altfel intr-un mod cat se poate de vag, dar categoric par altfel cand sunt spuse cuiva. Sunt acei oameni pe care odata ce ii cunosti, ii ai, fiindca ei cauta un altul care sa fie pretext sau sa ii asculte.

Unele lucruri se schimba, altele nu...

Sunt unele lucruri care se schimba, oricat ai incerca sa le pastrezi la fel. Sunt de obicei acele lucruri la care tii, acelea de care te leaga ceva. Poate ne sunt dragi tocmai fiindca stim ca le vom pierde si atasamentul asta e trist. Sunt anii de liceu, sunt prietenii din copilarie, filmul la care am ras si plans, care mi-a servit drept model, blugii aia vechi si peticiti care-mi sunt mici acum dar pe care nu ma incumet sa ii arunc pentru ca odata, acum mult timp, am iesit cu el si mi s-au agatat in gard. Sunt lucruri banale care se schimba si unele dor, pe altele le uitam si pe majoritatea nu le luam in seama, cel putin pana la un moment dat. Si cand ne aducem aminte ne lipsesc. Sunt si acele lucruri de care ne atasam, lucruri fara valoare, sau aparent fara valoare. Lucruri marunte, inimioara atat de banala in sine, dar el a spus atunci "vroiam sa-ti dau ceva, de la mine", trei cuie indoite de el in sala de fresca, primul cadou de Craciun, prima poza impreuna, primul album. Sunt acele amintiri care dainuie, oricat s-ar schimba in jur, oricat ne-am schimba. Momentele acelea raman la fel, cu aerul de atunci impregnate, si parca miros a timp si a soare sau ploaie sau vant, e un iz de demult si e trist si totusi zambesti, caci poarta in sine, aceste obiecte, o dragalasenie de moment, de demult.
Si ce ne leaga de ele nu e momentul in sine singur, ci parca o parte din noi. In fiecare cuisor e un "el" si un "tu" si o sala de fresce si sunt toti cei de acolo prezenti. Si mirosul de var.
Sunt unele lucruri care se schimba, si de obicei le regretam, si sunt si acele momente care raman la fel, dar pe care le-am pierdut, caci nu mai sunt si doar pastram o siguranta in faptul ca dainuie.

Cand praful e praf si cand e radacina?

Imi dau seama acum ca m-am prins asa intr-un joc cu mine, fac aceleasi lucruri in fiecare zi si cu toate ca nu stiu cu siguranta daca imi plac, stiu ca ma fac sa ma simt bine sau macar imi ofera un punc de care sa ma agat. E o stare in care ma complac oarecum, dar e bine. Ma gandeam daca e cazul sa schimb ceva dar nu am prea gasit ce. De fiecare data cand ne dam seama ca prindem radacini sau ca lucrurile nu s-au mai schimbat de ceva timp, incercam sau macar ne gandim ca ceva trebuie sa se schimbe. Nu e intotdeauna asa. Am prins radacini aici si nu stiu daca ar trebui sa merg mai departe, fiindca nimic din ce fac nu-mi pare gresit si parca totusi... Ma intreb daca nu cumva asta e o greseala. Sa schimbi mereu ceva, chiar daca e bine. De ce suntem asa chititi sa modificam mereu cate ceva? Sa facem o schimbare. Nu zic ca uneori schimbarea nu e buna. Intr-adevar, cateodata,cand praful se asterne prea gros, o schimbare e ceea ce trebuie. Dar cum sa ne dam seama cand praful e praf si cand e radacina? Vrem mereu ceva nou si asta ne opreste uneori sa vedem ce avem si sa ne dam seama ca asta e ce vrem sau ce avem nevoie. Am vrut sa schimb ceva si am schimbat. A fost bine de cele mai multe ori, dar odata am gresit, caci ce aveam era perfect si doar dorinta mea de nou a furat din perfectiune. Si dorinta asta nu e o dorinta cat o teama, de a nu ramane asa, de a nu rata ceva. Uneori e si curiozitate, dar si aceasta se amesteca uneori cu frica. Oamenii vor ce nu au, si rar se intreaba daca ce au e ce au nevoie.

Mainile mele vor fi mainile tale, am zis.

Am luat-o la inceput ca pe o gluma, sau ceva care sa fie. Mai apoi a devenit ceva de sine statator. Am incercat de mii de ori sa scap din jocul asta, sa ies, dar niciodata nu am vrut pana la capat si am creeat asa, un joc in joc si pana la urma au inceput sa se confunde. Acum, cand a trecut prea mult timp sa-mi mai pot da seama unde s-a terminat jocul meu si unde a inceput celalalt, regret. Nu-mi pare rau ca a fost, deloc. Faptul ca a fost m-a facut sa fiu eu . Nu-mi pare rau ca am jucat asa, deloc, desi parca au fost unele greseli, as fi putut mai bine, desigur, dar jocul e jucat si cartile sunt date si acum chiar nu mai am ce face. Dar stiu ca as fi putut mai bine, stiu si ca am fi putut mai bine.
Am luat-o la inceput ca pe o gluma, ca pe ceva care sa fie, atat. Si a trecut prea mult de atunci ca sa-mi dau seama daca m-am gandit la timp. Cand, pana cand, de cand? Stiu doar ca am inceput sa fiu eu in jocul asta si nu un rol. Stiu doar ca a inceput sa imi pese, a inceput jocul asta, sa-mi ia din control. Acum il recapat, dupa mult timp in care am crezut ca pierd daca ma las condusa. M-am inselat.
Am luat-o la inceput ca pe o gluma, ca pe ceva care sa fie si atat, fara sa ma implic. Si nu am reusit. Am inceput acum sa am control si nu imi place pentru ca tot ce vreau e sa ma pierd din nou in jocul asta, cand al meu, cand celalalt, caci e o stare de bine si sa il pierd imi pare de neconceput. Imi pare uneori, ca vreau sa ies si parca nu e decat o traire din vechiul plan de bataie. Obisnuita sa plec am uitat cum e sa raman. Am ramas dar parca as fi plecat. Nu mereu, nu sa plec si gata. Acum as pleca si m-as intoarce si am pleca iar la drum, cum obisnuiam.
Am luat-o la inceput ca pe o gluma, si a ajuns sa fie mult mai mult. Si ma gandeam la cate-as fi pierdut prin gluma, de pierdut, am pierdut multe si asa, si de castigat am castigat multe, mai multe parca.
Am luat-o la inceput ca pe o gluma si am ajuns aici datorita ei, si asta nu regret.

Hai sa va povestesc despre rautate

Hai sa vorbim de rautate. Rautate gratuita. Verbala. Rautatea aia ceva mai avansata decat injuratura unui cocalar.
Eram acum cateva saptamani intr-un bar. Cu niste oameni, nu prieteni, abia cunostinte. Eu, cea mai noua din "grup". Si vorbeam noi de diverse, era o atmosfera destul de ok, fara mari contradictii, fara pareri foarte apropiate totusi. Oamenii astia, nu toti, cativa, sunt exact genul de snobi wanna be's. Mi se intampla rar sa ma priveasca cineva de sus. Daca se intampla sa fie un om care sa se comporte ca si cum ar stii mai multe decat mine ori e vreun prof ori un coleg mai in varsta ori tata. De data asta era o putoaica de seama mea, fara nici o realizare extraordinara, fara sa fie ea insasi un om extraordinar. Cum a pornit treaba?
Am spus o gluma, o remarca banala. "Ce bine de mine ca nu ma duc la munca!" Eram singura de la masa care nu avea un job, singura care nu-si facea griji ca n-o sa fie libera de Revelion. Buuun, gata cu asta. Pana aici, toate buna si frumoase. De-acum inainte... iad.
Si e omul asta, o tipa destul de ok (presupun). Cand mi se pune pata nu mai pot fi obiectiva, asa c-am sa ma abtin de la descrierea persoanei. Hai sa presupunem ca e ok si atat (frustrata, egocentrica, limitata, ingusta la minte...etc).
Omul asta a gasit ca e ok sa ma jigneasca (voalat, ce-i drept) fara ca macar sa aibe habar cine sunt. A presupus din start ca un lucru e asa cum il crede ea, fara a se obosi sa verifice, fara sa se intrebe daca exista cea mai mica sansa sa se insele, fara sa-i pese macar daca e bine sa-mi spuna sau nu. Eu spun ca nu e ok. Dincolo de faptul ca eu eram cea implicata, nu-mi pare ok.
Eram un om foarte rautacios cand eram mai mica, am crescut, mi-a venit mintea la cap si am renuntat la asta. Eu nu pot (nu mai pot, sa fiu sincera) sa fiu rea sau rautacioasa. Inainte sa-i spun unui om ceva, ma gandesc de 1000 de ori daca e bine. Poate ca gresesc, poate ca nu e cazul sa-i spum, poate ca nu EU trebuie sa-i spun, poate ca are o scuza, poate n-am inteles eu bine.
Ce-i cu atata rautate? Ce-i cu atatea certuri si atata egoism? Om bun, mai mult pierzi certandu-te.
M-am ciondanit la un moment dat cu o tipa pe care n-o cunosteam. Ne-am "cunoscut" pe net si am pornit razboiul. Dupa cateva zile de "inarmata pana-n dinti", stii ce-am aflat? Mi-a picat fisa deodata, eu chiar n-am nimic cu omul asta. Si nici el cu mine. Si-am ingropat securea razboiului, deodata, fara nicio interventie majora. Am zis "piua!" si asta a fost. Si-mi pare asa bine. Acum chiar imi place omul asta, foarte diferit de mine.
Revin la tipa din bar. Eram toti acolo si tipa incepe cu aruncatul judecatilor: ca eu habar n-am ce-i aia greu, ca mie-mi da tata bani de toate, ca ea munceste de la 18 ani...etc.
Hai sa dezbatem putin problema. Daca mi-ar da tata bani ar fi ok. Chiar foarte. De ce sa nu fie? Am 22-23 de ani, am facultate, am o viata inainte, timp berechet sa vad ce-i ala greu. De ce sa-mi fie rusine daca tata (omul a carui responsabilitate sunt) are grija de mine? Asta n-am inteles eu.
Imi pare rau ( si inteleg) ca e greu sa lucrezi de mica(mic), stiu ca uneori e coplesitor. Dar nu e o rautate sa-i desconsideri pe cei ce nu sufera ca tine? Nu e o chestie de egoism sa vrei raul altora doar ca sa te simti tu mai bine? Si nici macar nu te simti mai bine, e o minciuna.
Nu m-am suparat pe ce mi-a zis, ci m-a deranjat ideea de dincolo de cuvinte. Omul asta e un om destul de destept, nu-i o cocalareasa fara carte, nu e o pitzi intretinuta. Credeam ca oamenii care au trecut prin greu inteleg mai bine "omul". Nu mai cred asta.
Si stii ce-mi pare si mai trist? Ca ea o sa piarda 1000 de oameni asa, serios. Desconsiderand un om inainte sa-l cunosti pierzi. Pierzi un om, adica mult.
Daca mi-ar fi dat ocazia as fi putut sa-i spun ca stiu prin ce trece. As fi putut sa-i spun ca am fost si eu acolo, unde e ea acum, ca am fost chiar mai departe decat ea. Daca mi-ar fi oferit ocazia as fi putut chiar sa-i spun ce si cum, am si stat probabil de vorba la alt nivel. Nu plang omul ci situatia. Imi pare rau ca oamenii au ajus atat de rai. Gratuit. Si tocmai de-asta tin la "oamenii mei". Fiecare e diferit, fiecare are alta viata, dar niciunul nu m-a judecat vreodata. Oamenii mei incearca mai intai sa inteleaga si apoi se intreaba daca sa arunce cu pietre. Si niciodata n-o fac.

Hai sa ne plangem aiurea si o sa fie bine

Oamenii se plang mult si degeaba. Ii auzi peste tot, se plang ca in tara asta nimic nu se mai face bine, ca ne pierdem valorile, ca avem un Bucuresti infect, tineretul se duce de rapa, invatamantul la fel, nu mai e cultura, etc. Cati din acestia care se plang de gunoiul de pe stada, de exemplu, stau cu punga de cipsuri goala in mana pana gasesc un cos si cati o arunca intr-un loc "dosit"? Cati din cei ce spun ca nu mai avem valori fac ceva pentru a le pastra? Majoritatea se plang si atat, sau mai rau, se plang si alimenteaza motivele.
Eram odata intr-o statie RATB dotata cu cos de gunoi. O tanti, adica o tipa pe la 40-50, manca bomboane. Am urmarit-o cam 10 minute, timp in care a dat gata cam 5-6. Ma uitam asa la ea si ma intrebam ce-ar fi sa ii spun ca e lipsita de minimum de bun simt fiindca arunca fiecare ambalaj astfel: desface bomboana, o indeasa in gura, lasa mana in jos, in pumn avand ambalajul, si apoi hop...l-a luat vantul. A facut asta cu fiecare in parte, aflandu-se la mai putin de un metru de cos. La pariu ca ea e unul dintre cei multi care se plang de jegul de pe strazi? Si, cu ce drept, ma intreb eu? Cu ce drept se plang toti cei asemeni tipei asteia? Cum poti sa te vaicaresti ca e jeg cand tu faci jeg, ca nu e cultura cand niciodata nu i-ai cumparat copilului o carte, ca tinerii pleaca prin vecini cand tu nu ai facut nimic pentru ei? Nici eu n-am dreptul sa ma plang poate, fiindca nu m-am dus la tanti sa ii zic " Nu va suparati, de ce nu aruncati mizeria la cos?". M-am gandit atunci ca nu are rost, s-ar fi gasit un mosulet care sa ma traga de ureche ca e lipsa de bun simt sa ii vorbesc asa unei "doamne".
Eram in tren si s-au luat de noi niste cocalari, eram numai fete si nu ne puteam pune cu ei. In jur 50 de insi care asistau. Atat. Cu ce drept se plang ei ca in trenuri iti e frica?
E un copil de 11 ani care sta la TV toata ziua, toata vacanta. Ar vrea sa faca inot, sa joace tenis, sa faca dansuri, dar cine sa-l duca, parintii n-au timp, la 4 e meci si maica-sa are o telenovela la 7.
Si atunci, cu ce drept se plang ca nu e cultura?

Despre starea de absenta si cluburi

Vara asta am avut ocazia de a ma duce la Sibiu, si m-am dus. Nu erau oamenii "mei", nu era genul meu de "excursie", dar m-am dus. Cu ocazia asta am invatat ceva, si da, ma intreb in timp ce scriu de ce folosesc expresia asta. Oamenii, mai ales femeile,vor mereu "sa invete ceva". Eu nu tin neaparat, dar se mai intampla uneori...
Am "invatat" ca nu pot sa fiu pitzi oricat as incerca, ca nu-mi pace ce nu-mi place fiindca pur si simplu "NU NU NU merge pt mine" si nu pentru ca mi-am impus, sunt total pe langa unele subiecte si e cazul sa ma pun pe studiat si sunt mai toleranta decat credeam. Ah, si am mai invatat un lucru, poate cel mai important din ultimul timp: nu amesteca niciodata tequila cu vodka, mai ales daca te-ai ciupit dintr-una si a doua e sub forma de doze mici-spre-medii inghitite in sutimi de secunda.
Intr-o seara am iesit la vanatoare de cluburi si au gasit ce cautau: cel mai fitos club din Sibiu (parerea mea), asa ca m-am instalat pe o canapea simtindu-ma oarecum in alt mediu, si m-am pus pe analizat. Muzica house, lumini, multe lumini colorate, crizate, aburite...etc, multe fuste scurte si multe pitzi. Mai putine decat ma asteptam, dar totusi... Cate dintre fetele alea au avut nevoie de mai putin de 30 de minute de gandire si punere in aplicare a strategiei de iesit in club? Sunt absolut sigura ca multe dintre ele s-au gandit cu 2 ore inainte cu ce se imbraca, ce pantofi, cum isi fac parul, cum de machiaza, lantul asta merge cu papucii?!? N-as avea nimic de comentat daca toate astea n-ar fi inutile, fiindca acolo, intr-un club de fite, toate par la fel, depersonalizate. Daca toate isi pun aceeasi problema, cum sa fiu mai sexy si mai pe trend, cum sa iasa toate in evidenta intr-un mod placut? De putut se poate, daca problema e cum sa fiu eu insami si totusi sexy si pe trend, dar problema nu e asta. Niciuna dintre fetele alea (exagerez acum) nu vrea sa fie ea insasi, ci vrea sa fie unica, aparte, cea mai cea... Singurul mod de a fi unic e sa fii tu insuti, pacat ca ele nu se prind de asta.
Mi-am petrecut 2 ore lasandu-mi mesaje pe telefon cu franturi de idei. Nu a fost timp irosit si nici nu m-am simtit "nasol" acolo, doar putin stinghera. Out of focus, amortita, vag ametita, avand o stare de absenta.
Am mai tras o concluzie (pt diversitate): unei pretty baby i se iarta orice, mai ales daca stie sa danseze lasciv.

Cine nu are batrani sa-si cumpere

Am stat azi de vorba cu o batrana. Are 89 de ani si zeci de mii de experiente. Mi-a povestit cum a fugit de acasa cu "el", cum s-au casatorit si cum s-au intors acasa sa ceara binecuvantarea. Si-au gasit un loc al lor, el a zis "Hai sa ne facem o casa" si au construit casa lor. Eram azi acolo cand imi povestea. In curtea lor, in fata casei lor. El era "un suflet bun", asa zice ea. I-a dat ei jumatate din tot, desi era al lui. Au facut impreuna o gospodarie, au crescut copii, si-au vazut nepotii si el a murit. Avea vreo 70 si ceva cand l-a calcat o masina. N-a murit atunci, nici n-a cerut nimic soferului, nici nu s-a plans. A murit la 5 luni dupa, nu mi-a spus exact de ce. Mi-a spus ca i-a murit in brate, si i-a spus "Lasa-ma sa ma duc" sau "Lasa-ma sa mor", si a murit.
Femeia asta a pierdut tot, i-a murit sotul acum mult timp, i-au murit si copii, si e acum singura desi inconjurata de oameni.
Imi zicea: De ce-au murit? De ce-au murit toti, de ce sa moara toti si eu nu? A fost un copil bolnavicios, si acum e o batrana obosita de ani.
Imi povestea astea si in jur oamenii incercau sa ma "scoata" din incurcatura, asa e ea, cand prinde un om vorbeste. Poate fiindca cei ce stau cu ea nu o asculta. Vorbea frumos, parca citind o poveste. Mi-a pus intr-o ora o viata. Mi-a povestit de toate, putin de familie, cum mama ei nu s-a suparat ca a fugit, a fost doar fericita cand s-a intors, cum el era un cavaler, cum a murit, cum au murit toti.
Si-a adus aminte de toti mortii, ai ei si nu numai, pe unii i-am pierdut si eu, pe altii doar i-am cunoscut. Si-a adus aminte de mine cand eram mica si s-a mahnit ca nu m-a recunoscut, si-a amintit de toti, de ai mei, de tata, de mama, si mi-a pus in 5 cuvinte o parte dintr-un om.
Oamenii aia nu o asculta, o iau drept batrana si atat. Nici eu n-am ascultat batranii inainte, dar am invatat sa ii ascult, inca invat, fiindca batranii sunt ca niste carti vorbitoare. Pot fi romane, enciclopedii, carti de istorie, filosofie sau arta.
Pacat ca nu ii asculta nimeni, pacat ca e asa greu, dar merita.