Amintiri de la bac

Amintiri de la bac

Autor:: anelises

A trecut ceva timp de atunci.Tin minte cat de tare am tocit pentru bac,in fiecare seara ma inchideam in camera mea cu lumina de la o lampa veche primita in dar de la un om care acum imi este inger de acolo de sus de unde e.

In fiecare seara pe la 12 -1 noaptea il auzeam pe bunicul meu cum umbla pe balcon pana in dreptul camerei mele si il auzeam cum suspina iar a doua zi le spunea alor mei cat de constiincioasa sunt eu si cat de mult invat pana seara tarziu.Stiu ca era mandru de mine, pacat ca nu am stiut sa apreciez asta la timp.

Stiam toate comentariile pentru limba romana, la bac am avut mare noroc, mi-a picat ceea ce mi-a placut- Alexandru Lapusneanu. De fapt tre sa recunosc, stiam numarul biletului unde era nenea Lapusneanu asa ca ce mi-am zis, hai sa trag biletul cel mai aproape de capat.

Vara isi facuse simtita prezenta asa ca drumul de acasa pana la liceul unde am dat bac -ul, din pacate nu am dat bac -ul in liceul meu asa ca drumul a fost dublu de parcurs. Tin minte ca dupa o proba, ne indreptam mai multi catre casele noastrea si ne-am urcat intr-un tramvai si tot stateam noi si asteptam, eram toti rupti de caldura si stres si toate alea, si tot asteptam si asteptam degeaba pentru ca nu mai avea curent tramvaiul ! Cat de tare sa se intample asta in momente de genul asta?

Cel mai tare imi amintesc de persoana pe care am avut-o alaturi. M-a insotit in fiecare zi si ma astepta in curtea scolii. A fost foarte important pentru mine sa stiu ca nu sunt singura. De fapt asta e cel mai important...in momentele de genul asta, importante pentru noi, sunt oamenii pe care-i avem langa noi.

Va urez muuulta bafta copii la bac! Nu va stresati prea mult si fiti increzatori in voi !

Vechi amintiri

Astazi mi-am adus aminte de copilaria mea si a fost haios. Am ras cu lacrimi atunci cand am gasit melodiile cantate de mine pe cand aveam 10-11 ani si ma urcam pe scena cu o timidate si un trac rar intalnite. Ma inroseam ca un rac si uitam versurile melodiilor. Dupa orice eveniment la care cantam, sfarsitul se stia foarte bine, erau glumele pe seama mea: Alina iar ai uitat si ai improvizat. Norocul tau ca nu stim decat noi versurile!" :)) M-am gandit sa le postez si pe blog. Auditie placuta!

P.S. Cristian Lisandru, melodiile sunt in secial pentru tine caci n-am avut ocazia la momentul potrivit sa ma "afirm" in fata ta! :)

Cutii cu amintiri

Adun amintirile cu lopata, cu mătura şi făraşul, cu mâna sau cu pămătuful. Le sortez şi le aşez în sertare, pe care pun etichete: amintiri din şcoală, amintiri plăcute, amintiri triste, amintiri pe care le urăsc, chiar nu ştiu de ce nu le desfiinţez, amintiri ce-mi stârnesc hohote de râs, amintiri cu gust dulce, atât de dulce încât îmi ling buzele, amintiri amare, atît de amare de mi se şterpezesc dinţii şi îmi scărţâie neuronii ce vor să facă sinapse.
Uneori îmi vine să amestec toate amintirile să văd ce iese. Oare amintirile pătează? Ar fi cazul să folosesc înălbitor?
Îmi adun puterile, zâmbesc, trag aer în piept, ajunge la plămâni, simt că pot respira – uşurată -, iau sertarele, cu amintiri bune şi nebune, şi le urc în podul casei.
Fie ca timpul să le cearnă, luna şi stelele să aibă grijă de ele, să nu fie furate de monştrii. Sunt amintirile mele, cu bune şi rele!
Amintiri ce dor, amintiri ce mor,
Amintiri de vis, amintiri de nedescris,
Amintiri seci, amintiri reci…
Amintiri în fel şi chip… sau fără chip.

Masaj, vă rog

Era vara, august mai exact şi făceam parte dintr-un grup de 6 români. Training internaţional în Turcia, un orăşel lângă Bursa. Trainingul se numea "3rd Dimension in Ceramics".

Între sesiunile de modelare a lutului, organizatorii ne-au plimbat prin împrejurimi, ne-au arătat lucruri ce meritau văzute şi ne-au făcut cunoştinţă cu obiceiurile lor. Într-una din zile a fost programată o vizită la hammam, în traducere, baie turcească. În preţul biletului de 20 de lire turceşti (aprox. 38 de ron la noi pe vremea aia) era inclus şi un masaj. Nu am fost niciodată un fan al masajului, dar nu strica să văd pe ce se grăbeşte lumea "civilizată" să dea bani, plus că...în mod normal, bărbaţii sunt masaţi de maseuze şi femeile de maseuri. Dar s-o iau cu începutul.

De-ale tineretii valuri...

Citind azi pe blogul lui  Monica Olteanu ,povestea ei,mi-am amintit de o intamplare din tinerete.
Eram cadru didactic la Turt,in Tara Oasului,dar pentru ca sunt o fire foarte sociabila ,comunicam foarte usor ,nu-mi faceam griji cand astfel de atitudini deschise veneau  si din partea altor persoane....ba mai mult nici prin cap nu-mi putea trece ca in spatele acestor deschideri s-ar  putea ascunde alte intentii dubioase...
Dar sa va povestesc  cum am descoperit pentru prima oara ca nimic nu e ce pare a fi...aveam in comuna un instructor de partid, cei care au prins vremea PCR stiu ca astfel de persoane taiau si spanzurau,aveau puteri depline.
Cum eu ma facusem cunoscuta in comuna prin actele mele de implicare in viata culturala a comunei,terminand cursurile Scolii Populare de Arta cursuri externe,trimisa deci pe cheltuiala scolii unde functionam (pe timp de vacanta),imi auzeam vorbe bune,ca sunt inimoasa ca imi sacrific timpul cu tinerii spre  a duce traditiile mai departe si nu o data instructorul de partid m-a gratulat la sedinte.
Eeeiii,ca aici vroiam sa ajung, la acest om...intr-o buna zi...treceam pe strada,biroul lui era chiar in cladirea de la Consiliul Comunal,avea intrare separata ,si nici una nici alta vad ca deschide geamul si ma striga:
-tovarasa M. O...veniti va rog putin la mine in birou...
-da,singur,vin,ii raspund eu..
Intru in birou cu gandul ca precis ma va lauda cum o facea de obicei,ascult intradevar  cuvinte de lauda dupa care se apropie de mine ,era cald,vara,eu cu o rochie decoltata si scurtuta ca tocmai era  moda mini si eu eram in afara orelor de scoala.
Vad ca la un moment dat ma masoara ca pe un peste,si fara nicio o alta vorba vad ca ma ia in brate si vrea sa ma sarute...ramin blocata...
-ce faceti tovarasul intructor? ce inseamna asta?cum va permiteti!?
-dar ce rau iti fac?
-va rog sa va potoliti,altfel strig!
-poti sa strigi,te faci de ras...
-adica eu ma fac de ras?nu va este rusine?
-pai da ...zice el infuriat,... cine te crezi?nu vezi cum esti imbracata?provoci barbatii!
-problema mea ,cum ma imbrac,sunt in timpul meu liber si imi pun pe mine ce haine consider ca imi vin bine...
-o sa discut asta la  prima sedinta care va avea loc la scoala...tinuta dv. este provocatoare,nu cadreaza cu statutul dv. de cadru didactic..
-da? i-auzi?daca va raspundeam imbratisarilor corespundea?imi inspirati mila tovarase instructor,sunteti jalnic!
Ies trantind usa ,el dupa mine...:
-auzi,mie nu-mi tranteste nimeni usa!sa fie clar!
-dar nici pe mine nu ma imbratiseaza nimeni fara voia mea,sa fie clar! i-am raspuns eu plecand infuriata.
M-am asteptat sa fiu mustrata asa cum mi-a promis,dar  n-a fost asa,m-a ferit de fiecare data cand ma vedea,intorcea privirea,cumva rusinat,parca asa am simtit...dar cine stie?poate a fost ceva la ordinea zilei pentru el si nu eram singurul caz...uff!!! barbatii astia!

Copilul-femeie atunci. Femeia -copil acum

Imi amintesc cum au reactionat ai mei parinti cand au aflat ca vreau sa fac facultatea in Bucuresti!!! Nelamuriri, intrebari, curiozitati, de ce-uri si multe, multe altele.

Dupa ce luasem aceasta hotarare eram multumita si mi se parea un vis, desi ei au acceptat greu decizia mea, cel putin mama mereu se gandea ce fac eu acolo singura, nu am pe nimeni...si multe, multe astfel de fraze patetice.

Totul bine, pana in ziua cand trebuia sa plec la Bucuresti pentru a-mi sustine examenul de admitere. Atunci am inceput sa ma tem. A inceput sa-mi fie frica, frica de necunoascut. Pana atunci nu mersesem niciodata in viata mea cu trenul...mi-a placut la nebunie si acum imi place asta, dar despre asta o sa va povestesc in alt post. Am dat examenul de admitere, am intrat la facultate. Riscul era imens deoarece eu nu am depus niciun alt dosar la vreo alta facultate. Daca nu intram la Universitate ramaneam pe dinafara si ramaneam o proasta exact asa cum zicea mama. Dar am intrat. Eram bucurosi toti. A urmat vacanta....

Pe 24 septembrie 2007 am plecat definitiv spre Bucuresti impreuna cu tata. A fost ziua cand am pierdut trenul...

Am plecat...cu lacrimi in ochi, plina de frici si ganduri. Nu mai aveam acel curaj sa-mi incep viata inr-un oras iemns singura si fara nimeni din imensa mea familie langa mine. Ce m-a impresionat cel mai mult atunci a fost sarutul dat pe frunte de catre bunica mea, care m-a strans cald in brate si m-a pupat pe frunte cum nimeni nu m-a mai pupat pana atunci. A fost cel mai greu moment. Cel mai emotionant! Vroiam sa ma intorc din drum. Sa raman acasa. Imi dadea curaj gandul ca tata vine cu mine si refuzam complet gandul ca tata exact in aceiasi zi ma lasa singura la Bucuresti.

Asa...a inceput viata mea in orasul asta mare si gri, aglomerat si galagios dar care-mi place la nebunie. Am inceput viata asta aici cu sarutari si imbratisari date de bunica si mama mea, pe care le simteam mult mai fricoase decat mine...desi pana la mine le plecase multi copii de acasa! Eram un copil, atunci. Nici vorba de femeie. Nu stiam ce inseamna asta atunci. Dar acele sarutari si imbratisari si vorbe calde ale bunicii mele m-au facut femeia de azi...femeia ce-si va aminti mereu de unde a plecat si cine o astepta mereu acasa...


Timpul m-a facut sa-mi dau seama ca insasi viata reprezinta o tipologie succinta asupra evolutiei vietii, a insasi existentei...timpul e o insiruire de stari, trairi, gesturi si fapte...dar si multe, multe nemultumiri.

Nu am fost copilul care le scriam alor mei scrisori, dar vorbeam cu ei constant la telefon. Imi era dor de ei. Imi era dor de acasa. Imi blestemam zilele deoarece daca mergeam de la Universitate pana la Cismigiu mi se parea ca merg jumatatea din Bucuresti:))...Plangeam. Vroiam acasa si mi-am cumparat bilete de trei ori spre Piatra-Neamt, pentru a pleca din Bucuresti, orasul ce ma speria si care ma facea sa plang cand ieseam din casa...dar orgoliul meu ma facea sa ma gandesc...ca daca as abandona lupta miseleste ar fi mai rusinos desi acum sufar...

In acele clipe de inceput de Bucuresti, ma simteam singura...aveam o nevoie nebuna sa invat sa plang ca sa ma descarc...
sa invat sa-mi omor singuratatea desi totul imi era necunoscut...
imi doream sa fie atunci cineva langa mine si sa-mi sarute obrajii biciuiti de lacrimi
sa-mi mangaie pleoapele prea obosite pentru a se putea odihni...
sa-mi vegheze noptile lungi in care dormeam doar fizic, dar sufleteste imi era greu...
de cineva care sa-mi impartaseasca iubire...

A trecut timpul...
Acel cineva a plecat definitiv...si nici nu am mai avut nevoie sa se intoarca vreodata...suferinta m-a facut femeia de azi...femeia naiva de azi...dar mult prea sincera cu dorintele sale ca sa se poata lasa calcata in picioare...

A urmat asumarea hotaririi pe care am luat-o. Aceea de a ma muta in Bucuresti, de a pune capat unei relatii ce ducea spre nicaieri...Mi-am asumat suferinta si am suferit...A trecut timpul. Am iesit afara. Am cunoscut Bucuresti-ul...a inceput sa-mi placa. Am cunoscut noi oameni, cu toate ale lor...
Cuvintele sunt prea goale pentru a exprima ce a urmat. Dragoste, libertate, nebunie, prietenie si multe lucruri noi pe plan inetelcutal.

Unele dintre acestea luau sfarsit si pentru ca ma implicam imi era greu sa nu sufar...Dar fiecare clipa de suferinta era de fapt o cersire si o mana intinsa spre maturitate. Copilul din mine, prea naiv si sensibil de atunci cerea maturitate, isi cerea maturitatea, era constient ca are nevoie de asta, ca e nevoie de asta pentru a se dezvolta...ca a ramane copil mereu nu e tocmai bine. Copilul trebuie pastrat si scos cand exista context pentru asa ceva; a fi copil mereu insemna sa-mi ratez viata si sansa de a lua hotariri doar pentru mine...

Timpul a trecut...copilul-femie devine treptat femeia-copil...

Fiecare zor de zi ma maturiza, dar in acelasi timp nu uita sa-mi largeasca zambetul de copil...Femeia din mine a inceput sa invete sa aiba incredere. Femeia din mine a invatat sa accepte oamenii asa cum sunt. Femeia din mine a inceput sa planga doar pentru ceea ce cu adevarat merita sa planga. Femeia din mine a invatat sa se abandoneze in bratele unui barbat si nu neaparat sa aiba incredere deplina in acel barbat...Femeia din mine care a invatat ca fiecare zambet are un mesaj...si care a ales sa zambeasca mereu cand simte...pentru ca sinceritatea se vede in orice mic gest pe care trupul il schiteaza...

Maturizarea, dragostea, libertatea si vointa ma dezgoleau de obiceiuri proaste, de moravuri puerile, de obiceiuri ce nu aveau nicio legatura cu existenta femeii de acum...

Femeia de acum, copilul de atunci este inca naiv si ii palce sa fie asa pentru ca poate pastra un farmec ce nu o lasa sa treaca timpul pe langa ea intr-un mod dureros si obsesiv...timpul lasa mesaje mereu in femeia de acum si copilul de atunci...

Copilarie cu cheia de gat

Cand ma aplecam pe banca sa scriu, imi impungea capul pieptului. Era o cheie banala de bloc, auriu coclit, cu gust metalic si sarat. Nu i se vedea decat snurul din elastic subtire, care evada de sub gulerul uniformei pepite.
Cheile erau ascunse pe sub haine, lipite de piele si de respiratiile noastre nauce. Din cand in cand, sufocati de panica, ne pipaiam sa vedem daca mai sunt acolo. Traiam tot timpul cu spaima ca "am pierdut cheia". Se intampla..., urmau ore intregi de stat pe betonul din fata blocului, nemancati, in asteptarea parintilor care aveau sa ne pedepseasca pentru efortul de a schimba yala de la intrarea in casa.
Cheile erau cea mai de pret avutie a noastra. Si nimeni nu trebuia sa afle ca le purtam legate de gat. Eram speriati cu scenarii apocaliptice, in care hotii de apartamente ii urmareau pe cei vorbareti si-i atacau chiar in fata usii. Intre noi nu ne mai feream. Cand ne schimbam pentru ora de sport, cheile varate sub maiourile tetra ne asezau sub acelasi poloboc crestetele chiluge. Pe atunci era normal sa ai la gat "medalia de la casa", asa cum azi e normal sa-ti atarne de grumaz un mobil...
ADUSI DE BARZA. N-am trait mai bine sau mai rau decat copiii de azi. Am trait. Pe noi ne-a adus barza si ne-a asezat, ca pe niste coconi, in vatra cuminteniei si a asteptarii. Am crescut infasati ca sarmalutele, printre gamelele de tabla si olitele de care eram legati la cresa. Eram frumosi, aveam pampoane rosii prinse-n crestete, sub barbie, de carucioare. Am supravietuit deochiului si timpului blestemat in care ne-a fost dat sa ne nastem. Visele noastre, pazite de ochiul pestelui de sticla de pe televizor, erau bantuite de miros de portocala si de baloane de guma "Tipi-Tip". Citeam pe ascuns "Elevul Dima dintr-a saptea" si "Boccaccio", iar la vedere "Ciresarii" si Jules Verne. Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram sa iesim afara. "Mama lu’ Cutaaaare... Il lasati pe Cutare afara?"
Baietii isi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbalistului preferat. Jucau fotbal pe terenuri decupate din cartoane, iar fiecare nasture avea un nume. Cei care "driblau" erau la fel de pretiosi ca si o minge "Artex". Jucam "Tara, tara, vrem ostasi" si "Flori, fete sau baieti", de-a "v-ati-a" si "arimjimjim, aramjamjam"... Saream elasticul si sotronul desenat cu un ciob de caramida pe asfaltul din fata blocului.
RATIA DE FERICIRE. Singurii nostri roboti erau cei construiti din pachete de tigari lipite. Aveam papusi fara sex, ca ingerii, si bara de batut covoare de langa bloc, unde fetele faceau "exercitii la paralele", imitand-o pe Nadia. Pocneam cu bolovanul capsele adunate in staniolul de la ciocolata chinezeasca si suflam cornete de hartie prin tevi. Nu aveam Playstation, Nintendo, X box, jocuri video, 99 de canale de televiziune prin cablu, dolby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe internet. Dar aveam prieteni... Verile noastre aveau miros de brifcor si gust de susan. Ne smulgeam matricolele cusute de pe bratul uniformei si alergam bezmetici, ca fluturii in sticla. Ne balaceam cu picioarele intr-o apa nesfarsita, de pe pontonul nici unei sperante.
Luam "Pepsi" pe sub mana de la cantina partidului si mergeam in fiecare vara in cate o tabara de pionieri. Stateam la cozi, "inaintasii" care tin randul, stateam in frig, stateam pe intuneric si aveam cartele. Dar nu stiu cum de s-a intamplat, am reusit, asa copii cum eram, sa ne luam ratia de fericire. Cate-o portie mica de fiecare, sa ajunga la toata lumea...
DESENE. Noi n-am avut DVD player, ne uitam la diafilme proiectate pe perete. Acelasi ecran fara plasma, unde, in serile in care se oprea curentul, umbrele mainilor inchipuiau animale la lumina lampii cu gaz. Jucam "fazanul" si construiam masini si palate din placutele metalice de la "Mecano". Doar cinci minute pe zi, inainte de telejurnal, ne uitam la "Mihaela si Azorel", alb-negru, si stiam doar ca Donald arata ca ratoiul-jucarie din cauciuc, cu bluza de marinar. Am supravietuit serialului "Dallas" si-am inventat un joc in care numaram in engleza: "Uan, ciu, sfri/Pamela vrea copii/ Si Bobby nu o lasa/ca este prea frumoasa". Aveam clasoare cu timbre si colectie de surprize cu fotbalisti de la "Turbo".
Ne jucam de-a printesele (un fel de "real life role play game"), beam apa minerala "Aurora" (un fel de MD de-acum) si mancam inghetata "Polar" (fara inlocuitori). Ne coloram guma de mestecat cu varfuri de creioane, ca sa creada lumea ca-i straina, si ne umpleam pauzele de scoala cu biscuiti "Voinicel"... Aveam sugativa si pic cu care ne stergeam singuri greselile. Nu luam niciodata "foarte bine" la scoala, dar eram incoronati la fiecare serbare cu coronite uriase din garofite roz.
MAJORATE. N-aveam sali de cinema cu sunet dolby, dar faceam cozi la filme ca sa vedem "Liceeni" sau "Declaratie de dragoste". Ascultam muzica la maguri si casuri aduse de la rusi si inregistram melodii straine de la "Vocea Americii". Noi, unbelievable, n-am avut manele... Si nu ne faceam dedicatii muzicale in direct, primeam/trimiteam bilete in care ni se cerea/ceream prietenia. Noi n-aveam bloguri pe net, completam oracole pline de poze decupate din almanahul "Cinema" si scriam in loc de mail-uri lungi scrisori de dragoste. Adidasii "originali" aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadari, miros de tigara de la polonezi si de nechezol. Singura casa de moda renumita era solarul de la mare, unde veneau bisnitarii. Noi nu ne-am dat niciodata beep-uri, aveam la colt de strada telefoane cu fise, cu receptoare prinse-n furca. Ne faceam majoratele si mixam Depeche Mode si CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking. Eram imperbi si trimbulinzi, fara sa stim prea bine ce inseamna asta. Eram misto si faini, niciodata cool.
RITUAL. Parintii nostri lucrau in schimburi, unul venea, altul pleca. Pranzul de duminica era o sarbatoare sfanta, pentru ca atunci ne strangeam cu totii in jurul mesei. N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri si nici internet-cafe-uri. In fiecare dimineata, inainte de a pleca la scoala, inghiteam stoici dumicatii de paine integrala unsa cu unt sarat, din care tasneau broboane de apa.
Ne puneam ghiozdanele de carton in spate, bentita elastica pe cap si apoi, ultimul ritual inainte de a iesi pe usa, cheia agatata de gat. Pentru cateva secunde, metalul rece ne anchiloza miscarile. Noi n-am trait mai bine sau mai rau. Am trait.
DULCE"Marmelada. Scovergi si checuri fara oua. Glucoza cu textura de sapun si pufarine. Lipiciul «Pelikan», dulce la gust, in cutii de plastic cu lopetica. Pasta de dinti «Optima» cu aroma de banane. Buchetele de ghiocei"
SI AMAR"La depanusat porumb (gramezi sub care se ascundeau soricei orbi, abia fatati), scos sfecla de zahar (exclus datul cu spitul), cules de struguri (maini negre si lipicioase). Pranz cu sandvisuri din parizer prajit, branza si mere"

Nu este cazul meu.... dar multi se vor recunaste. Am fost o norocoasa. Am crescut la curte - nu pe betonul din fata blocului - am fost crescuta de bunica, apoi mama si-a intrerupt munca pentru a ne creste (pe mine si pe sora mea).

Televiziunea de demult

Am terminat aseară de vizionat sezonul al 9-lea din M.A.S.H. (1972-1983) şi, ca şi în cazul lui House M.D., încep să mă gândesc literalmente cu groază ce voi face când se va fi terminat şi ultimul sezon (adică al 11-lea). Diferenţa dintre House şi M.A.S.H. este că cel din urmă nu v-a mai reînvia niciodată, şi chiar dacă ar face-o, există un singur Hawkeye Pierce. Din păcate, cei care înţeleg ceea ce scriu eu aici sunt trecuţi de o anumită vârstă, deşi nu de înţelepciune ai nevoie pentru a aprecia calitatea.

De ce nu se compară 1 cu 6?

Dacă aţi văzut Idiocracy (2006), în cazul în care nu sunteţi atât de idioţi precum 90% din personajele din film, v-aţi prins de direcţia în care se îndreaptă omenirea. Entertainment-ul în viitor va fi asigurat de emisiuni cu tentă pornografică şi paladeţociuliană. Nu voi intra într-o amplă dezbatere pe această temă, dar voi vorbi despre filme, despre comedii, mai exact.

Nici acesta nu este un monolog

Da, să știi că ne cunoaștem destul de bine, poate chiar mai bine decât m-aș fi așteptat eu până în momentul ăsta. Dar de ce te îndoiești tu de felul în care te văd? De ce te întrebi de două ori dacă eu chiar te văd așa cum pretind că te văd? Pentru că eu, sincer, te văd exact așa cum te văd și cum spun că te văd și totuși tu mă vezi cu îndoială care sincer, nu văd unde-și are rostul (asta ca să ne jucăm puțin cu cuvintele). Și îți mulțumesc pentru că iubești la mine acel pic de neobișnuință și nonconformism, acel strop de extraordinar pe care îl avem cu toții. Și să știi că sunt și momente când nu îmi place că am dreptate, pentru că acea dreptate pe care o am eu te face să suferi, și mie îmi rupe fibră cu fibră miocardul ăla plăpând care duduie în toracele meu. Bancurile? Bancurile sunt doar un mililitru dintr-un pahar de potențial sarcasm și umor pe care îl beau zilnic, inconștient, pentru că așa am fost creat de către divinitate. Arta culinară... ei, asta e dobândită, nu mai este trăsătură naturală, dar nu astea contează. Când am fost copil mi-a lipsit cel mai mult viața. Ca un copil, eu nu ieșeam afară să mă joc, eu nu am avut un zarzăr pe care să fiu gelos, eu nu mi-am rupt picioarele pe bicicletă, eu nu îmi agasam vecinii cu cornete de hârtie, eu nu aveam prieteni, eu nu știam nimic altceva decât o rutină intelectualizată pe care trebuia să o urmez secundă cu secundă, nemaiavând timp de alte activități care poate m-ar fi ajutat să fiu altfel, mai înțelegător, mai deschis, mai abil în artele societății. Și cred că cea mai mare spaimă pe care o am este acel gând care îmi scaldă non-stop sinapsele și care îmi înfioară cele mai firave terminații nervoase, acel gând că există o posibilitate ca totul să se schimbe, că există o posibilitate să fiu nevoit să îmi rescriu codul vital, să îmi șterg toate memoriile și să încep o altă viață, o viață în care nu o să te mai sun de dimineață, o viață în care nu o să îți mai țin morală, o viață în care nu o să mai am dreptate, o viață în care nu o să-mi mai fie frică de păienjeni, o viață în care nu te voi mai pupa de noapte bună, o viață în care pentru mine nu o să mai fii decât un trecut de o durere atroce. Mi-e frică să nu îți pierd zâmbetul, mi-e frică să nu îți pierd atingerea, sărutul, mi-e frică să nu te pierd pe tine, oricât de multe ai însemna tu (și crede-mă că te-apropii de niște granițe invizibile). La tine nu aș schimba nimic, ești perfectă așa cum ești. În schimb ți-aș schimba trecutul, pentru că mă doare când văd că te doare. Dacă aș putea ți-aș schimba și viitorul, pentru că nu îți vreau decât tot ce e mai bun. Prezentul în schimb nu pot să-l afectez eu. Prezentul ți-l schimbi TU schimbându-mă pe MINE așa cum ți-ai dori. Și probabil ți-aș schimba și încăpățânarea, dar nu sunt în totalitate sigur, sunt momente când îmi place. M-ai lăsat, am vorbit. Te iubesc.

Acesta nu este un monolog

Poate că de atâtea ori am vorbit mult, şi baliverne. Am petrecut mult timp împreună şi poate ne cunoaştem destul de bine. Nu de puţine ori mi-ai spus cum mă vezi, dar oare ştiu cu adevarat cine sunt pentru tine? Care sunt lucrurile mărunte care îţi plac la mine? Oamenii care iubesc ştiu că nu e nevoie de gesturi exagerate sau evidente care să placă. Dar înainte să îmi dai un răspuns, îţi voi mărtrurisi eu. Iubesc felul în care te obsedează o idee şi o exploatezi ignorând totul în jur. Ador faţa de copil care tocmai a furat din borcanul cu dulceaţă şi se simte vinovat, atunci când încep să îţi ţin teorie din n motive. Şi îmi place când ai dreptate. Asta mă face să simt că şi eu am voie să greşesc şi că îngerii nu trebuie neaparat să fie în ceruri. Felul în care spui bancuri. Nu cred că pot fi mai mândră de tine când văd că atâţia oameni se simt bine numai când deschizi gura. Găteşti şi improvizezi. Şi asta dă o strălucire de diamant ochilor tăi. Strălucire pe care numai eu o văd. Şi sunt atâtea lucruri care îmi plac încât aş putea să o ţin aşa până mâine.
Ce ţi-a lipsit cel mai mult atunci când erai copil? Poate ai avut vre-un vis ascuns, sau poate doreai să găseşti o comoaraă Ţi-ai fi dorit un animal de companie cu care parinţii nu erau de acord. Sau poate un prieten secret? Lasă-mă să-ţi spun eu prima. Mi-aş fi dorit să nu fi fugit toţi copii de mine. Şi mi-aş fi dorit ca parinţii mei să mă fi îmbrăţişat mai des. Şi să-mi fi spus mai des te iubesc. Poate mi-aş fi dorit să mă sufoce cu asta. Ca în filmele cu familii perfecte. Mi-aş mai fi dorit o casă din lemn, micuţă, doar pentru mine, în curte, şi ca zarzărul din spatele casei să fie îndrăgostit de mine, nu de cireşul cel mâncat de carii. Îmi plăcea să cred că Einstein a fost un extraterestru trimis pe Pământ. Multă vreme am avut impresia că defapt sunt înfiată, dar asta s-a dovedit a fi doar o mică paranoia de copil. Îmi place să îţi povestesc lucruri din trecut. Şi asta e bine, pentru că timpul trece atat de repede şi nu ştii dacă mai ai ocazia să le povesteşti încă o dată.
Poţi să îmi spui care sunt spaimele tale cele mai mari? Şi nu mă refer doar la frica de păianjeni. Mă refer la ce te face să îţi pierzi minţile doar gândindu-te. Mie mi-e frică de singurătate. Deşi îmi place liniştea uneori, mi-e frică să mă trezesc într-o zi singurul om de pe Pământ. Şi mi-e frică să te pierd. Mi-e frică să nu pleci într-o zi şi să mă laşi cu ochii în soare. Nu m-am gândit niciodată cum ar fi. Nu pot. Mi-e frică să îmi pierd vre-un simţ. Ar fi îngrozitor. Nu mai zic de toate o dată. Mă tem că nu o să fiu o mamă bună şi că voi ajunge ca persoana aceea...
Spune-mi foarte sincer. Ce-ai schimba la mine? Nu îmi zice că nimic. Sigur ai schimba multe. De la felul în care te stresez uneori până la priorităţile mele. Nu nega. Şi eu aş schimba câte ceva la tine. Poate ai mai auzit-o. Poate de atâtea ori încât nu o vei mai lua în seamă de data asta. Aş schimba felul în care îţi pierzi răbdarea cu mine şi cu cei din jur. Aş lua drobul ăla de sare şi l-aş arunca departe. Aş vrea să nu mai suferi atât pentru lucruri închipuite şi să-ţi arăt că ce ţie nu-ţi place, puţin probabil să le placă altora.
Dar am vorbit cam mult...acum te las pe tine...

Crăciunul...

...de altădată.
Mersul la biserică în Ajunul Crăciunului cu bunica, cu mami şi noi cei trei fraţi. După ce se spuneau poeziile sub brad şi primeam darurile de la biserică ne porneam înapoi spre casă.
Biserica este în centrul satului iar casa noastră aproape la capătul satului.
Cu nasurile îngheţate dar cu ochii măriţi de bucurie, priveam la fiecare casă pe langă care treceam să vedem dacă îngeraşul a lăsat braduţul.
La noi braduţul era adus de îngeraşi.
Apoi ajungeam acasă cu inima bătând tare de emoţie, oare avem şi noi brad?
Dădeam năvală în casă şi ne minunam de bradul primit.
Ca un făcut de fiecare dată taică-meu dormea atunci când îngeraşul ne lăsa bradul.
Apoi am ajuns să mă îndoiesc de existenţa unor făpturi supranaturale care aduceau pentru o lume întreagă brazi împodobiţi şi nu m-am lăsat de cotrobăit până n-am descoperit brăduţul ascuns, înainte de-a ajunge împodobit.
La început am fost bucuroasă că am avut dreptate, dar apoi...
Apoi, au fost acele vremuri în care păstram staniolul pentru a putea înveli bomboanele de pom fabricate chiar de noi, din ciocolată de casă sau din zahăr cu diferite arome.
Şi portocalele şi bananele primite doar de Crăciun.
Şi apoi bradul a ajuns pe plan secund când eram deja liceeni, aşteptam balurile...
Ar mai fi multe de povestit, dar poate altădată....
Acum pornesc la vânătoarea de...cadouri, pentru că în fiecare an ne adunăm toţi acasă, la casa părintească.

Cantece de leagan

Nu stiu cum va simtiti voi in perioada asta, dar pe mine ma napadesc amintirile din copilarie. Saniuta si partia, ceaiul cald dupa ce intram inghetati in casa, taierea porcului si soriciul proaspat si crocant, mama care statea o zi intreaga in picioare numai pentru porc.
Acum, cand domneste spiritul comercial al acestor sarbatori, nu mai pot vedea brazii cu aceeasi ochi. Dar asta e... cu timpul totul se degradeaza. Desi orasul e mai plin de lumini ca in orice an, e din ce in ce mai sarac in sentiment.



Si tot amintindu-mi de sarbatoare si de copilarie, mi s-a intamplat sa dau peste niste cantece de leagan din diferite culturi, unele din ele semanand izbitor de mult cu colinde. Asadar, va las sa ascultati.


Auditie placuta!!!

De nepretuit! Pentru restul, exista... alternative

Acum mai multe luni, am fost de-a dreptul extaziata sa regasesc pe youtube clipuri din copilarie...genericul de la Telecinemateca, genericul crud cu pisica si soarecele de la Gala desenului animat, o "gala" de maxim de maxim 15 minute, genericul de la Teleenciclopedia, de la Un zambet pe 16 mm si multe altele. Cel mai mult m-a impresionat sa regasesc Sandy Belle, sa ascult melodia vesela si sa-mi amintesc cum lasam orice ca incepea Sandy, incetam temele, alergam in casa daca eram pe-afara...totul era pe pauza pentru ca incepeau desenele :)

E greu sa mai ai astfel de momente acum cand putem gasi in orice moment filmul preferat, emisiunea sau serialul pierdut, ceea ce nu e deloc rau, trebuie sa recunoastem, dar...

Si Sandy Belle a fost doar unul dintre multele desene animate pe care le urmaream cu totii innebuniti...
Iar acum, ca tot gasim orice oricand sa ne bucuram de dragul copilariei ca putem revedea si Tortues ninja, Captain Planet, chiar si Mihaela si Azorel sau Miaunel si Balanel :))

Ritm alert

Exista perioade in viata,cand traiesti intr-un ritm alert.Cand zic ritm alert,ma refer la imposibilitatea de a te plictisi,de a pierde vremea sau de a "respira".
O sa simti la inceput o oboseala deranjanta,dar cu timpul te obisnuiesti.Exista si riscul sa slabesti foarte mult(daca ai un organism ca al meu;)) sau sa simti uneori ca cedezi psihic.Dar te consolezi cu ideea ca faci ceva util.
Ideea e sa nu le amesteci activitatile,cand te distrezi te distrezi,nu mai faci altceva.Cand inveti,inveti si atat.
Ideal e sa iti canalizezi energia pe ceva ce merita.Cand pierd vremea,seara cand ma pun in pat,stau si ma gandesc ce am facut util in ziua respectiva si ma mustra constiinta ca n-am facut nimic.
La sfarsitul zilei,trebuie sa stiu ca am facut ceva folositor pentru mine,fie ca am invatat ceva ,fie ca am cunoscut o persoana noua.