12. Complicaţii
Bella şi cu mine ne îndreptarăm în tăcere către laboratorul de biologie. Încercam să mă concentrez asupra momentului, asupra fetei de lângă mine, asupra a ceea ce era real şi palpabil, sau asupra a orice ar fi împiedica viziunile înşelătoare şi lipsite de sens ale lui Alice să-mi pătrundă în minte.
Am trecut pe lângă Angela Weber, care zăbovea pe trotuar, discutând o temă cu un coleg de la ora de Trigonometrie. I-am cercetat gândurile în trecere, aşteptându-mă la o dezamăgire în plus, doar pentru a fi surprins de melancolia lor.
Ah, deci exista ceva ce Angela îşi dorea. Din păcate, nu era atât de uşor de împachetat precum un cadou.
Pentru o clipă m-am simţit straniu de alinat, auzind dorinţa fără de speranţă a Angelei. Un sentiment de apropiere despre care Angela nu avea să afle niciodată mă cuprinse şi mă simţii, în acea clipă, foarte aproape de ea.
Mă simţeam ciudat de consolat ştiind că nu eram singurul care trecea printr-o poveste de dragoste tragică. Inimi frânte găseam la orice pas.
În clipa următoare, m-am simţit brusc cuprins de furie. Pentru că povestea Angelei nu trebuia să fie tragică. Ea era om şi el era om iar diferenţa care părea atât de netrecut în mintea ei era ridicolă, cu adevărat ilară în comparaţie cu situaţia mea. Inima ei frântă nu-şi avea rostul. Câtă tristeţe risipită în van, când nu avea niciun motiv real pentru a nu fi alături de cel pe care şi-l dorea. De ce nu i s-ar fi putut împlini dorinţa? De ce povestea ei nu ar fi putut avea un final fericit?
Voiam să îi ofer un dar... ei bine, aveam să îi dăruiesc ceea ce îşi dorea. La câte ştiam despre natura umană, probabil că nici nu avea să fie prea dificil. Am explorat conştiinţa băiatului aflat lângă ea, obiectul afecţiunii sale, şi nu părea lipsit de dorinţă, însă era pus în aceeaşi dificultate ca ea. Deznădăjduit şi resemnat, asemenea ei.
Trebuia doar să sădesc sâmburele sugestiei...
Planul se închega uşor, scenariul se scria singur, fără vreun efort din partea mea. Urma să am nevoie de ajutorul lui Emmett - să-l fac să mă ajute era singura dificultate reală. Natura umană era mult mai uşor de manipulat decât firea vampirilor.
Eram mulţumit de soluţia mea, de cadoul meu către Angela. Era o desprindere binevenită de la problemele mele. Măcar de-ar fi fost şi acestea la fel de uşor de rezolvat.
Starea mea de spirit se îmbunătăţise puţin când am luat loc alături de Bella. Poate ar fi trebuit să fiu mai optimist. Poate că exista o soluţie şi pentru noi care refuza să mi se dezvăluie, aşa cum soluţia evidentă pentru problemele Angelei era invizibilă pentru ochii ei. Improbabil... Dar de ce să-mi pierd timpul în deznădejde? Nu aveam vreme de irosit când era vorba de Bella. Fiecare secundă conta.
Domnul Banner intră împingând un televizor şi un VCR vechi. Sărea peste o secţiune care nu-l interesa în mod deosebit - bolile genetice - arătându-ne un film, pe parcursul următoarelor trei ore de curs. "Lorezno's Oil" nu era foarte vesel, însă asta nu împiedica manifestarea de încântare din sală. Nu se dădeau note, nu era un material care să fi constituit subiectul vreunui test. Trei zile libere. Oamenii jubilau.
Pentru mine oricum nu conta. Nu aveam de gând să fiu atent la nimic altceva în afară de Bella.
În acea zi, nu mi-am îndepărtat scaunul de al ei, pentru a-mi lăsa loc să respir. În schimb, m-am aşezat aproape de ea, cum ar fi făcut orice om normal. Mai aproape decât ne aflasem în maşina mea, suficient de aproape încât partea stângă a trupului meu să se simtă scăldată în căldura emanând din pielea ei.
Era o experienţă ciudată, plăcută şi chinuitoare, însă era de preferat variantei de a mă aşeza la celălalt capăt al băncii. Era mai mult decât mă obişnuisem să fac, însă în curând mi-am dat seama că nu-mi era suficient. Nu eram satisfăcut. O apropiere atât de mare mă făcea să-mi doresc a mă afla şi mai aproape. Atracţia creştea cu cât mă apropiam mai mult de ea.
O acuzasem că este un magnet pentru pericol. În acea clipă, simţeam că era adevărul pur. Eu eram acel pericol şi, cu fiecare milimetru de apropiere în plus faţă de ea pe care mi-l îngăduiam, atracţia ei creştea în putere.
Atunci domnul Banner stinse luminile.
Era ciudat cât de mult schimbă lucrurile gestul său, mai ales pentru că lipsa luminii nu avea prea mare importanţă pentru ochii mei. Puteam vedea la fel de bine ca înainte. Fiecare detaliu al camerei mi-era clar.
Atunci de ce aerul fu străbătut dintr-o dată de un şoc electric, în acel întuneric care pentru mine nu era obscur? Oare pentru că ştiam că sunt singurul care poate vedea clar? Că şi eu şi Bella eram invizibili pentru ceilalţi? De parcă am fi fost singuri, doar noi doi, ascunşi în camera lipsită de lumină, atât de aproape unul de celălalt...
Mâna mea se mişcă înspre ea fără voia mea. Doar pentru a-i atinge palma, pentru a i-o strânge în întuneric. Ar fi fost o greşeală atât de groaznică? Dacă atingerea pielii mele i-ar fi părut neplăcută, şi-ar fi putut, pur şi simplu, retrage mâna...
Mi-am tras brusc palma, încrucişându-mi braţele strâns pe piept şi încleştându-mi pumnii cu putere. Fără greşeli. Îmi jurasem să nu fac nicio greşeală, oricât de mică mi-ar fi părut. De aş fi ţinut-o de mână, nu aş fi făcut altceva decât să îmi doresc mai mult - altă atingere neînsemnată, alt gest de apropiere. O puteam simţi. Un nou fel de dorinţă creştea în mine, străduindu-se să-mi înfrângă autocontrolul.
Fără greşeli.
Bella îşi încrucişă şi ea braţele la piept, iar palmele ei se strânseră în pumni, la fel ca ale mele.
"La ce te gândeşti?" tânjeam să îi şoptesc, însă era prea linişte în încăpere ca până şi o conversaţie şoptită să fi trecut neobservată.
Filmul începu, luminând puţin camera întunecată. Bella îmi aruncă o privire. Observă poziţia mea rigidă - precum a ei - şi zâmbi. Buzele ei se despărţiră uşor, iar ochii ei păreau plini de îmbieri pătimaşe.
Sau poate că vedeam doar ceea ce-mi doream.
I-am zâmbit şi eu; respiraţia i se înteţi cu un suspin uşor şi îşi întoarse grabnic privirea.
Gestul ei doar înrăutăţi lucrurile. Nu ştiam ce gândea, însă dintr-o dată am fost încredinţat că nu mă înşelasem şi că ea voia să o ating. Simţea aceeaşi dorinţă periculoasă ca mine.
Între trupul ei şi al meu, electricitatea fremătă.
Nu se clinti întreaga oră, păstrându-şi poziţia încremenită şi controlată, aşa cum am făcut şi eu. Din când în când îmi arunca din nou câte o privire, apoi curentul în freamăt îmi străbătea trupul, cu un şoc neaşteptat.
Ora trecu - încet, şi totuşi nu suficient de lent. Era o senzaţia atât de nouă, că aş fi fost în stare să rămân astfel, alături de ea, zile întregi, doar pentru a savura mai pe îndelete sentimentul.
Am purtat zeci de lupte diferite cu mine însumi pe măsura scurgerii minutelor, raţiunea purtând război cu dorinţa pe când încercam să justific gestul de a o atinge.
În sfârşit, domnul Banner aprinse din nou luminile.
Sub strălucirea puternică, fluorescentă, atmosfera din încăpere reveni la normal. Bella oftă şi se dezmorţi, întinzându-şi degetele. Probabil că fusese neplăcut pentru ea să-şi păstreze atâta timp acea poziţie. Pentru mine era mai uşor - încremenirea mi-era naturală.
Am chicotit văzându-i expresia plină de uşurare.
- A fost interesant.
- Mm, murmură ea, înţelegând limpede la ce mă refeream, însă fără a face vreun comentariu. Ce n-aş fi dat să ştiu ce gândea în acea clipă.
Am oftat. Oricât de mult mi-aş fi dorit, nu aveam ce face.
- Mergem? am întrebat-o eu, ridicându-mă în picioare.
Se strâmbă şi să ridică şi ea, nesigură pe sine, cu mâinile întinse de parcă s-ar fi temut că va cădea.
I-aş fi putut oferi braţul meu. Sau aş fi putut să-mi aşez mâna, uşor, sub umărul ei, ca să o susţin. Cu siguranţă că aceasta nu avea cum să fiu o încălcare atât de oribilă...
Fără greşeli.
Bella păstră tăcerea pe drumul către sala de sport. Între ochi i se formase obişnuita cută, semn că era profund îngândurată. Şi eu eram căzut pe gânduri.
O simplă atingere a pielii nu i-ar fi făcut rău, dacă aş fi putut lupta cu latura mea egoistă.
Mi-aş fi putut modera cu uşurinţă forţa apăsării mâinii. Nu era chiar greu, câtă vreme m-aş fi controlat cu hotărâre. Simţul meu tactil era mult mai bine dezvoltat decât cel al unui om; aş fi putut jongla cu o duzină de cupe din cristal fără să sparg vreuna; aş fi putut atinge un balon de săpun fără să îl sparg. Câtă vreme îmi păstram controlul...
Bella era ca un balon de săpun - fragilă şi efemeră. Vremelnică.
Cât aveam să fiu în stare să-mi justific prezenţa în viaţa ei? Cât timp aveam la dispoziţie? Urma să mai am parte de o şansă ca aceasta, ca acest moment, ca această secundă? Nu avea să fie mereu suficient de aproape încât braţul meu să o poată atinge...
Bella se întoarse către mine în pragul sălii de sport şi privirea îi deveni mirată văzându-mi expresia. Nu spuse nimic. M-am privit în reflecţia in ochii ei am văzut conflictul dezlănţuit în ai mei. Am văzut schimbarea chipului meu când partea mea bine intenţionată pierdu lupta.
Mâna mea se ridică fără ca eu să-i ordon conştient să o facă. Uşor, de parcă ar fi fost făcută din cea mai subţire sticlă, de parcă ar fi fost fragilă ca un balon de săpun, degetele mele îi mângâiară pielea călduţă care îi acoperea obrazul. La atingerea mea, fu cuprinsă de fierbinţeală şi simţii pulsul sângelui care i se răspândea sub pielea transparentă.
"Ajunge", mi-am poruncit eu, deşi palma mea tânjea să ia forma conturului chipului ei. "Ajunge."
Îmi era greu să îmi retrag mâna, să mă împiedic să mă apropii de ea şi mai mult. O mie de posibilităţi diferite îmi trecută prin cap într-o clipă - o mie de feluri diferite de a o atinge. Vârful degetului meu trasându-i forma buzelor. Palma mea cuprinzându-i bărbia. Desprinzându-i pieptenul din păr şi lăsându-i pletele să se reverse pe braţul meu. Mâinile mele înconjurându-i talia, lipind-o de trupul meu.
"Ajunge".
M-am silit să mă întorc, să mă îndepărtez de ea. Trupul meu se mişcă rigid - încăpăţânat.
Mi-am lăsat mintea să zăbovească pentru a o urmări în timp ce m-am îndepărtat cu grabă, aproape fugind de tentaţie. Am surprins gândurile lui Mike Newton - erau cele mai zgomotoase - în timp ce o privea pe Bella trecând pe lângă el fără să-l remarce, cu privirea lipsită de concentrare şi cu obrajii îmbujoraţi. El se încruntă şi în curând îmi auzii numele amestecat cu blesteme în capul său; nu mi-am putut împiedica un uşor zâmbet maliţios drept răspuns.
Prin mână îmi treceau furnicături. Am îndoit-o şi apoi mi-am strâns pumnul, însă continuă să mă înţepe fără a mă durea.
Nu, nu îi făcusem rău - însă faptul că o atinsesem rămânea o greşeală.
Mă simţeam mistuit de flăcări - de parcă văpaia din gât mi se răspândise în întregul trup.
Data viitoare când aveam să mă aflu aproape de ea, urma să fiu oare capabil de a mă împiedica să o ating din nou? Şi de o atinsesem o dată, aveam să fiu în stare să mă mulţumesc cu atât?
Fără alte greşeli. Asta era tot. "Savurează amintirea, Edward", mi-am spus mie însumi cu amărăciune, "şi ţine-ţi mâinile acasă". Ori aşa, ori aş fi fost nevoit să mă silesc cumva... să plec. Pentru că nu îmi puteam permite să mă mai apropii de ea dacă persistam în greşeală.
Am respirat adânc şi am încercat să-mi limpezesc gândurile.
Emmett mă ajunse din urmă în faţa clădirii unde se ţineau orele de Engleză.
- Bună, Edward. "Arată mai bine. Ciudat, însă mai bine. Fericit".
- Bună, Em. Chiar păream bucuros? Probabil, în pofida haosului din mintea mea, că într-adevăr astfel mă simţeam.
"Ce ţi-ai mai ţinut gura, puştiule. Rosalie vrea să-ţi smulgă limba".
Am oftat.
- Îmi pare rău că te-am lăsat să te ocupi de asta. Eşti furios pe mine?
- Nu. Lui Rose îi va trece. Oricum, trebuia să se întâmple asta. "La ce a văzut Alice..."
Nu-mi doream să mă gândesc în acea clipă la viziunile lui Alice. Am privit înainte, cu dinţii încleştaţi.
Pe când căutam ceva care să-mi distragă atenţia, l-am zărit pe Ven Cheney intrând la ora de Spaniolă, înaintea noastră. Ah - aceea era şansa mea de a-i oferi Angelei Weber darul cuvenit.
M-am oprit din mers şi l-am prins pe Emmett de braţ.
- Stai o clipă.
"Ce s-a întâmplat?"
- Ştiu că nu o merit, însă vrei să-mi faci un serviciu?
- Ce anume? mă întreba el, curios.
În surdină - şi la o viteză care mi-ar fi făcut cuvintele de neînţeles pentru orice om, oricât de tare le-aş fi rostit - i-am explicat ceea ce doream.
Mă privi inexpresiv când terminai de vorbit, cu gândurile la fel de goale precum expresia de pe chipul său.
- Deci? îl întrebai eu. ...Mă vei ajuta?
Dură o clipă că el să îmi răspundă.
- Dar... de ce?
- Haide, Emmett. De ce nu?
"Cine eşti şi ce-ai făcut cu fratele meu?"
- Nu tu eşti cel care se plânge că şcoala e mereu la fel? Acum e puţin diferit, nu-i aşa? Consideră că e un experiment - unul privitor la natura umană.
Mă privi preţ de o clipă până să cedeze.
- Ei bine, chiar că este ceva diferit, recunosc... Bine. Emmett pufni, apoi ridică din umeri. ...Te voi ajuta.
I-am zâmbit larg, simţindu-mă mai entuziasmat de planul meu, acum că avea şi el să participe. Rosalie era o pacoste, însă aveam să-i rămân etern dator că îl alesese pe Emmett; nimeni nu avea un frate mai bun ca al meu.
Emmett nu avea nevoie de repetiţii. I-am şoptit replicile doar o dată, intrând în clasă.
Ben se aşezase deja la locul său, în spatele meu, pregătindu-şi tema pentru a o preda. Emmett şi cu mine ne-am aşezat amândoi, făcând acelaşi lucru. În clasă încă nu se aşternuse liniştea; murmurul înfundat al conversaţiilor avea să persiste până ce doamna Goff ne-ar fi cerut să fim atenţi. Nu se grăbea, analizând testele de la ora anterioară.
- Deci, spuse Emmett, mai tare decât ar fi fost necesar - dacă ar fi vorbit doar cu mine. ...Ai invitat-o deja pe Angela Weber în oraş?
Foşnetul de hârtii din spatele meu se opri dintr-o dată când Ben încremeni, cu atenţia atrasă de conversaţia noastră.
"Angela? Chiar vorbesc despre Angela?"
Bine. Îi captasem atenţia.
- Nu, am spus eu, scuturând încet din cap astfel încât să par cuprins de regrete.
- De ce nu? improviză Emmett. ...Eşti laş?
I-am zâmbit.
- Nu. Am auzit că o interesează altcineva.
"Edward Cullen voia să o invite pe Angela în oraş? Dar... Nu. Nu-mi place asta. Nu vreau să se apropie de ea. Nu este... bun pentru ea. Nu este... în siguranţă cu el".
Nu mă aşteptasem la instinctul cavaleresc şi protector. Eu speram să îi trezesc gelozia. Însă orice-ar fi dat rezultate era bun.
- Şi vei lăsa asta să te împiedice? mă întrebă Emmett batjocoritor, improvizând din nou. ...Nu eşti în stare să suporţi puţină competiţie?
L-am privit încruntat, însă m-am folosit de cuvintele lui.
- Uite, cred că îl place cu adevărat pe acest Ben. Nu voi încerca să îi schimb părerea. Mai sunt şi alte fete.
Reacţia celui aşezat pe scaunul din spatele meu era electrică.
- Cine? întrebă Emmett, revenind la scenariu.
- Partenera mea de laborator spune că e un puşti pe nume Cheney. Nu ştiu sigur cine este.
Mi-am împiedicat un zâmbet. Doar înfumuraţii de copii Cullen puteau să fie demni de crezare prefăcându-se că nu cunoşteau fiecare elev din acea şcoală micuţă.
Ben se simţea ameţit. "Mă place pe mine? Mai mult decât pe Edward Cullen? Dar de ce m-ar plăcea pe mine?"
- Edward, murmură Emmett pe un ton mai grav, arătându-mi-l pe băiat cu coada ochiului. ... Este chiar în spatele tău, spuse el înfundat, atât de evident încât omul îi putu citi cu uşurinţă cuvintele.
- Oh, l-am îngânat eu.
M-am întors pe scaun şi i-am aruncat o privire băiatului din spatele meu. Pentru o clipă, ochii negri din spatele ochelarilor părură înspăimântaţi, însă apoi se ridică, băţos, şi îşi îndreptă umerii înguşti, jignit de subaprecierea mea. Ridică bărbia şi un fulger de mânie îi întunecă pielea maro-aurie.
- Huh, am exclamat eu cu aroganţă, întorcându-mă la loc, către Emmett.
"Se crede mai bun decât mine. Însă Angela nu gândeşte aşa. Îi voi arăta eu...".
Perfect.
- Dar nu a spus că va merge la bal cu Yorkie? întrebă Emmett, pufnind când rostea numele pe care majoritatea îl batjocoreau pentru ciudăţenia sa.
- Se pare că a fost o decizie de grup. Voiam să mă asigur că lui Ben îi era clar. ...Angela e timidă. Dacă B - în fine, dacă vreun tip nu are curajul să o invite, ea nu o va face niciodată.
- Îţi plac fetele timide, spuse Emmett, revenind la improvizaţie. "Fetele tăcute. Fetele ca... hm, nu ştiu. Poate Bella Swan?"
I-am zâmbit larg.
- Exact. Apoi am revenit în rol. ...Poate că Angela se va sătura să aştepte. Poate o voi invita eu la banchet.
"Nu, nu vei face asta", gândi Ben, îndreptându-se pe scaun. "Şi ce dacă e cu mult mai înaltă decât mine? Dacă ei nu îi pasă, nu mă deranjează nici pe mine. E cea mai drăguţă, cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă fată din şcoala asta... şi mă vrea pe mine".
Îl plăceam pe Ben. Părea isteţ şi plin de intenţii bune. Poate chiar merita o fată precum Angela.
I-am făcut semn, pe sub bancă, lui Emmett că se descurcase de minune în timp ce doamna Goff se ridică şi salută clasa.
"Bine, recunosc - a fost destul de amuzant", gândi Emmett.
Mi-am zâmbit în sinea mea, încântat că reuşisem să conturez finalul fericit al unei poveşti de iubire. Eram încredinţat că Ben va merge până la capăt şi că Angela va primi darul meu anonim. Datoria mea era plătită.
Cât de caraghioşi erau oamenii să lase o diferenţă de înălţime de 12 centimetri să le biruie fericirea.
Succesul îmi dădu o dispoziţie bună. Am zâmbit din nou şi m-am instalat comod pe scaun, pregătindu-mă să fiu amuzat. Până la urmă, după cum Bella îmi subliniase în timpul prânzului, nu o mai văzusem niciodată în acţiune la ora de sport.
Gândurile lui Mike erau uşor de izolat în zarva glasurilor care răsunau în sala de gimnastică. Mintea lui îmi devenise mult prea familiară în ultimele câteva săptămâni. Cu un oftat, m-am resemnat să ascult prin intermediul său. Măcar puteam fi sigur că avea să-i dea atenţie Bellei.
Începusem să ascult la timp pentru a-l auzi oferindu-se ca partener la badminton; imediat ce făcu sugestia, alt soi de "parteneriat" îi şi trecu prin cap. Zâmbetul meu păli, dinţii mi se încleştară, şi fui nevoit să-mi reamintesc că uciderea lui Mike Newton nu era o opţiune posibilă.
- "Mulţumesc, Mike - să ştii că nu trebuie să faci asta".
- "Nu te îngrijora, nu te vei împiedica de mine".
Îşi zâmbiră unul altuia şi imagini cu numeroase accidente - întotdeauna cumva având legătură cu Bella - licăriră în mintea lui Mike.
Acesta jucă singur la început, în timp ce Bella ezita să se ducă în jumătatea din spate a terenului, ţinându-şi racheta delicat, de parcă ar fi fost un fel de armă. Apoi antrenorul Clapp trecu agale pe lângă ei şi îi ceru lui Mike să o lase pe Bella să joace.
"Uh oh", gândi Mike în timp ce Bella înaintă cu un suspin, ţinându-şi racheta într-un unghi ciudat.
Jennifer Bird servi fluturaşul direct către Bella, cu o nuanţă de înfumurare în gânduri. Mike o văzu pe Bella şovăind către el, lovind aerul cu racheta la metri buni de ţintă, apoi se grăbi să salveze pasa.
Am privit alarmat traiectoria rachetei Bellei. Bineînţeles, lovi plasa şi ricoşă înapoi către ea, lovindu-i fruntea înainte să se învârtă pentru a lovi braţul lui Mike cu un zgomot răsunător.
"Au, au. Va rămâne o vânătaie".
Bella îşi frecă fruntea. Îmi venea greu să rămân aşezat, unde mi-era locul, ştiind-o rănită. Însă ce-aş fi putut face, de m-aş fi aflat acolo? Şi nu părea să fie ceva grav... Am ezitat, ascultând. Dacă avea de gând să continue jocul, ar fi trebuit să îmi inventez o scuză pentru a o scoate de la oră.
Antrenorul izbucni în râs.
- "Îmi pare rău, Newton".
"Fata asta e cea mai mare piază rea pe care am văzut-o vreodată. Nu ar trebui să îi pedepsesc şi pe alţii cu prezenţa ei..."
Întoarse intenţionat spatele şi începu să urmărească o altă partidă, ca Bella să poată reveni la rolul ei iniţial de spectator.
"Au", gândi Mike din nou, masându-şi braţul. Se întoarse înspre Bella.
- "Te simţi bine?"
- "Da. Tu?" întrebă ea automat, roşind.
- "Cred că voi supravieţui".
"Nu vreau să par un plângăcios. Dar doare rău!"
Mike îşi roti braţul, crispându-se de durere.
- "Voi rămâne aici, în spate", spuse Bella, pe chip citindu-i-se mai degrabă jenă şi amărăciune decât durere. Poate că Mike încasase lovitura cea mai dură. Cu siguranţă speram aşa să stea lucrurile. Măcar ea nu avea să mai joace. Îşi ţinea racheta la spate, cu ochii plini de remuşcare... Fui nevoit să-mi maschez hohotul de râs, tuşind.
"Ce e atât de amuzant?", vru să ştie Emmett.
- Îţi spun mai încolo, i-am murmurat eu.
Bella nu se mai aventură să joace. Antrenorul o ignoră şi-l lăsă pe Mike să joace singur.
Am terminat în zbor testul de la finalul orei, iar doamna Goff mă lăsă să plec mai devreme. Îl ascultam încordat pe Mike în timp ce străbăteam campusul. Se hotărâse să o confrunte pe Bella în privinţa mea.
"Jessica spune că sunt împreună. De ce? De ce a trebuit să o aleagă pe ea?"
Nu realizase ceea ce se întâmplase de fapt - că ea mă alesese pe mine.
- "Aşadar".
- "Aşadar ce?" întrebă ea.
- "Tu şi Cullen, nu?"
"Tu şi ciudatul, cred, dacă un tip bogat este atât de important pentru tine..."
Am scrâşnit din dinţi auzind insinuarea lui înjositoare.
- "Nu te priveşte, Mike".
"Se apără. Deci e adevărat. La naiba".
- "Nu-mi place".
- "Nici nu trebuie să-ţi placă", răbufni ea.
"De ce nu poate vedea ce monstru de la circ este? Ca ei, toţi. Felul în care o priveşte. Mă ia cu fiori doar să-l văd."
- "Te priveşte de parcă... ai fi ceva de mâncat."
M-am crispat, aşteptându-i răspunsul.
Chipul ei deveni roşu aprins şi îşi lipi buzele de parcă şi-ar fi ţinut respiraţia. Apoi, dintr-o dată, izbucni în râs.
"Acum râde de mine. Grozav."
Mike se întoarse, cu gânduri posace, şi se îndepărtă pentru a se schimba.
M-am sprijinit de zidul sălii de sport, încercând să mă adun.
Cum putea râde de acuzaţia lui Mike - atât de inspirată încât începeam să-mi fac griji că locuitorii din Forks deveneau prea conştienţi... De ce ar fi râs de sugestia că aş fi putut să o ucid, când ştia că este în totalitate adevărată? Ce-i părea amuzant?
Ce era în neregulă cu ea?
Avea un simţ al umorului morbid? Nu se potrivea cu ideea pe care mi-o formasem despre caracterul ei, dar cum puteam fi sigur? Sau poate reveria mea despre îngerul nesocotit era adevărată într-o privinţă, anume că nu simţea deloc spaimă. Curaj - acesta era cuvântul potrivit. Alţii ar fi spus "prostie", însă eu ştiam cât de inteligentă era ea. Însă oricare ar fi fost motivul, lipsa fricii sau simţul ciudat al umorului nu erau bune pentru ea. Oare acest noroc straniu o punea mereu în pericol? Poate avea să aibă mereu nevoie de prezenţa mea...
Şi chiar în clipa aceea, starea mea de spirit deveni plină de elan.
Dacă m-aş fi putut disciplina, de nu aş mai fi fost un pericol pentru ea, atunci poate că ar fi fost mai bine să îi rămân alături.
Când ieşi pe uşa sălii de sport, avea umerii ţepeni şi din nou îşi muşca buza de jos - în semn de nelinişte. Dar imediat ce privirea ei o întâlni pe a mea, umerii ei rigizi se relaxară şi un zâmbet larg îi apăru pe chip. Era o expresie de stranie pace. Fără ezitare, veni lângă mine, oprindu-se doar când se află atât de aproape încât căldura trupului ei mă zdrobi precum refluxul.
- Bună, şopti ea.
Fericirea pe care o simţeam în acea clipă era, din nou, fără precedent.
- Bună, am spus eu, apoi - pentru că eram atât de bine dispus încât nu puteam rezista să nu o tachinez - am adăugat: Cum a fost la ora de sport?
Zâmbetul ei păli.
- Bine.
Nu prea ştia să mintă.
- Serios? am întrebat-o eu, pe cale să insist asupra subiectului - încă eram îngrijorat din cauza capului ei; oare o durea? - dar chiar atunci gândurile lui Mike Newton se făcură auzite atât de zgomotos încât îmi distruseră concentrarea.
"Îl urăsc. Mi-aş dori să moară. Sper să se prăbuşească de pe stâncă în maşina aia strălucitoare a lui. De ce nu o putea lăsa în pace? Să rămână cu cei de-o teapă cu el - cu ciudaţii".
- Ce este? mă întrebă Bella.
Ochii mei se concentrară din nou asupra chipului ei. Privi către Mike, bătând în retragere, apoi din nou către mine.
- Newton mă calcă pe nervi, am recunoscut eu.
Gura i se deschise şi zâmbetul îi dispăru. Probabil uitase că aveam puterea de a vedea ultima ei oră catastrofală, sau spera să nu fi făcut acest lucru.
- Doar nu ascultai din nou?
- Te mai doare capul?
- Eşti incredibil, spuse ea cu dinţii încleştaţi, apoi îmi întoarse spatele şi traversă furioasă parcarea. Pielea îi deveni de un roşu aprins - era plină de ruşine.
Am ţinut pasul cu ea, sperând ca furia să îi treacă. De obicei mă ierta repede.
- Tu mi-ai spus că nu te-am văzut niciodată la ora de sport, am explicat eu. ...M-ai făcut curios.
Nu răspunse. Sprâncenele i se încruntară.
Se opri brusc în parcare când realiză că maşina mi-era blocată de un grup de liceeni.
"Mă întreb cât de repede au mers cu chestia asta..."
"Uită-te la manetele SMG de schimbare a vitezei. Nu le-am mai văzut decât în reviste..."
"Frumoase grătare ornamentale laterale..."
"Mi-aş dori să am vreo 60.000 de dolari la dispoziţie..."
De asta era mai bine ca Rosalie să-şi folosească maşina doar în afara oraşului.
M-am strecurat de-a lungul şirului de băieţi invidioşi până la maşina mea; după o clipă de ezitare, Bella mă urmă.
- Ostentativă, am murmurat eu în timp ce ea urcă.
- Ce fel de maşină e aceea? se arătă mirată.
- Un M3.
Se încruntă.
- Nu vorbesc jargonul automobiliştilor.
- Este un BMW. Am dat ochii peste cap şi m-am concentrat să pornesc cu spatele fără să calc pe nimeni. Am fost nevoit să mă înfrunt din priviri cu câţiva băieţi care nu păreau dispuşi să se ferească din calea mea. Însă o întâlnire de jumătate de secundă cu căutătura mea era suficient de convingătoare.
- Încă mai eşti supărată? am întrebat-o eu. Încruntarea ei se domolise.
- Clar, răspunse ea tăios.
Am oftat. Poate că nu trebuia să abordez subiectul. Ei bine... presupuneam că puteam încerca să îndrept situaţia.
- Mă vei ierta dacă îmi cer scuze?
Căzu o clipă pe gânduri.
- Poate... dacă ai vorbi serios, se hotărî ea. ...Şi dacă promiţi că nu se va mai întâmpla.
Nu aveam de gând să o mint, iar în niciun caz nu aş fi fost de acord cu aşa ceva. Poate dacă i-aş fi oferit un alt schimb...
- Ce-ai spune dacă aş vorbi serios şi te-aş lăsa să conduci sâmbăta asta? Doar gândul mă făcea să încremenesc de teamă.
Cuta îşi făcu din nou apariţia între ochii ei cât se gândi la acest nou târg.
- Ne-am înţeles, spuse ea după o clipă de gândire.
În privinţa scuzelor mele... nu încercasem niciodată să o farmec pe Bella intenţionat, însă părea un moment potrivit pentru o tentativă. Am privit-o lung în ochi în timp ce mă îndepărtam de şcoală, întrebându-mă dacă o făceam cum se cuvenea. Mi-am folosit cel mai convingător ton.
- Atunci îmi pare foarte rău că te-am supărat.
Bătăile inimii ei se înteţiră iar ritmul le deveni dintr-o dată sacadat. Deschise larg ochii, părând puţin copleşită.
Am schiţat un zâmbet. Părea să-mi fi reuşit. Desigur, în acea clipă îmi venea cam greu să-mi desprind privirea de la ea. Eram la fel de fermecat. Eram norocos că ştiam drumul pe dinafară.
- Voi fi la uşa ta sâmbătă dimineaţă, devreme, am adăugat eu, punând capăt disputei.
Ea clipi repede, scuturându-şi capul de parcă ar fi încercat să-şi limpezească gândurile.
- Mm, spuse ea, un Volvo lăsat pe alee nu mă prea ajută în problema cu Charlie.
Ah, cât de puţin mă cunoştea încă.
- Nu aveam de gând să aduc o maşină.
- Cum... începu ea să formuleze întrebarea.
Am întrerupt-o. Răspunsul ar fi fost greu de explicat fără o demonstraţie, şi nu era deloc momentul potrivit.
- Nu-ţi face griji. Voi fi acolo, fără maşină.
Îşi înclină capul şi o clipă păru dornică să ceară mai multe detalii, însă apoi se răzgândi.
- Acum s-a făcut "mai târziu"? mă întrebă ea, amintindu-mi de conversaţia noastră neterminată din cantină; renunţase la o întrebare dificilă doar pentru a reveni la una şi mai neatrăgătoare.
- Presupun că este "mai târziu", am încuviinţat eu, fără tragere de inimă.
Am parcat în faţa casei ei, încordându-mă pe când încercam să mă gândesc cum să-i explic... fără ca natura mea monstruoasă să devină prea evidentă, fără să o înspăimânt din nou. Sau era o greşeală să-mi minimalizez... întunecimea?
Ea aştepta cu aceeaşi mască a politeţii plină de interes pe care o purtase în timpul prânzului. De-aş fi fost mai puţin neliniştit, calmul ei fără noimă m-ar fi făcut să râd.
- Totuşi vrei să ştii de ce nu mă poţi vedea la vânătoare? am întrebat eu.
- Cel mai mult mă pune pe gânduri reacţia ta, spuse ea.
- Te-am speriat? am întrebat, sigur că o va nega.
- Nu.
Am încercat să nu zâmbesc, fără să reuşesc.
- Îmi cer iertare că te-am înspăimântat. Apoi zâmbetul meu dispăru odată cu umorul meu efemer. ...Cauza a fost gândul de a te vedea acolo... în timp ce vânez.
- Ar fi ceva rău?
Imaginea proiectată în mintea mea era prea mult de îndurat - Bella, atât de vulnerabilă în întunericul pustiu; eu, fără a mă controla... Am încercat să o alung dintre gândurile mele.
- Extrem de rău.
- Pentru că...?
Am respirat adânc, concentrându-mă preţ de o clipă asupra setei arzătoare. Simţind-o, controlând-o, dovedind că eram stăpân asupra ei. Nu avea să mă mai aibă în puterea sa niciodată - îmi doream cu ardoare să fie adevărat. Aveam să nu mai fiu un pericol pentru ea. Am contemplat norii care-mi urau bun sosit fără să îi văd, dorindu-mi să cred că hotărârea mea ar fi schimbat ceva dacă aş fi vânat atunci când i-aş fi simţit mirosul.
- Când vânăm... ne lăsăm în voia simţurilor noastre, i-am spus eu, cumpănind bine fiecare cuvânt înainte de a-l rosti. Ascultăm mai puţin de raţiune. Ne bazăm mai ales pe miros. De te-ai afla în preajma mea când mi-aş pierde controlul în asemenea chip...
Mi-am scuturat capul in agonie, gândindu-mă la ceea ce i s-ar fi întâmplat - nu ceea ce doar i se putea întâmpla, ci ceea ce sigur ar fi păţit.
Am ascultat înteţirea bătăilor inimii ei, apoi am revenit, neliniştit, asupra încercării de a-i citi gândurile în privire.
Chipul Bellei era calm, ochii ei erau serioşi. Gura îi era strânsă doar o idee, din pricina îngrijorării, am presupus eu. Dar îngrijorare pentru ce? Pentru propria ei siguranţă? Sau pentru chinul meu? Am continuat să o fixez, încercând să îi traduc expresia ambiguă în adevăruri concrete.
Mă scrută şi ea cu privirea. După o clipă ochii i se făcură mari şi pupilele i se dilatară, deşi intensitatea luminii nu se schimbase.
Respiraţia mea deveni mai grăbită şi dintr-o dată liniştea din maşină păru să bâzâie apăsător, la fel ca laboratorul de biologie scăldat în întuneric din acea după-amiază. Curentul pulsând curgea între noi, iar dorinţa mea de a o atinge fu, pentru o scurtă clipă, mai puternică şi decât poruncile imperioase ale însetării mele.
Electricitatea vibrantă îmi dădea impresia că mi-aş fi redobândit pulsul. Trupul meu cânta în ritmul său. De parcă aş fi fost om. Mai mult decât orice pe lume, îmi doream să-i simt dogoarea buzelor lipite de ale mele. Pentru o secundă, m-am luptat cu disperare să găsesc puterea, controlul de a-mi putea apropia gura atât de aproape de pielea ei...
Bella sorbi cu nesaţ o gură tremurândă de aer şi de-abia în acea clipă mi-am dat seama că pe când răsuflarea mea se înteţise, ei i se tăiase cu totul.
Am închis ochii, încercând să rup vraja care ne lega.
Fără alte greşeli.
Existenţa Bellei era legată de o mie de procese chimice într-un echilibru delicat, atât de uşor de tulburat. Dilatarea ritmică a plămânilor ei, fluxul oxigenului, însemna viaţa sau moartea pentru ea. Bătăile cadenţate ale inimii sale fragile puteau fi oprite de atâtea accidente stupide, de boli sau... de mine.
Nu credeam că vreun membru al familiei mele ar fi ezitat dacă i s-ar fi oferit o şansă de a se transforma la loc - de-ar fi putut preschimba nemurirea în mortalitate. Oricare dintre noi ar fi îndurat văpăile Iadului pentru asta. Ar fi ars oricâte zile sau secole ar fi fost nevoie.
Majoritatea semenilor noştri preţuiau nemurirea mai presus de orice altceva. Chiar unii oameni tânjeau după aceasta, căutându-i în locuri sumbre pe cei care le puteau oferi cel mai întunecat dintre daruri...
Nu şi noi. Nu familia mea. Noi am fi dat orice să fim oameni.
Însă niciunul dintre noi nu mai căutase cu atâta disperare o cale de întoarcere ca mine, în acele clipe.
Priveam cu ochii ficşi ciupiturile şi fisurile microscopice din parbriz, de parcă sticla rece ar fi ascuns vreo dezlegare. Pulsul electric nu se domolise şi eram nevoit să mă concentrez pentru a-mi ţine mâinile în continuare pe volan.
Palma dreaptă începu din nou să mă usture, fără durere, din pricina faptului că o atinsesem cu câteva clipe în urmă.
- Bella, cred că ar trebui să intri în casă.
Se supuse imediat, fără vreun comentariu, coborând din maşină şi închizând portiera în urma sa. Simţise oare potenţialul dezastru la fel de limpede ca mine?
Suferea oare plecând, aşa cum mă durea pe mine să o las să plece? Singura alinare era că aveam să o văd în curând. Mai devreme decât urma ea să mă vadă pe mine. Am zâmbit, apoi am lăsat geamul şi m-am aplecat pentru a-i spune câteva ultime cuvinte - acum era în mai multă siguranţă, când căldura trupului ei părăsise interiorul maşinii.
Se întoarse să afle ce doream.
În continuare era curioasă, deşi îmi pusese atât de multe întrebări în acea zi. Însă propria mea curiozitate rămăsese în continuare nesatisfăcută; răspunzând la întrebările ei, nu dezvăluisem decât propriile mele secrete - obţinusem prea puţine de la ea pe lângă propriile mele bănuieli. Nu era drept.
- Bella?
- Da?
- Mâine este rândul meu.
Se încruntă.
- Rândul tău la ce?
- Să pun întrebări. În ziua următoare, când ne-am fi aflat într-un loc mai sigur, înconjuraţi de martori, aveam să obţin şi eu răspunsuri. Gândul îmi smulse un surâs, apoi m-am întors pentru că ea nu schiţa niciun gest pentru a pleca. Chiar şi aflându-se lângă maşină, ecoul electricităţii şuiera în aer. Voiam să ies şi eu, să o conduc până la uşă ca pretext de a mai fura câteva clipe alături de ea...
Fără alte greşeli. Am apăsat pe acceleraţie, apoi am oftat când ea dispăru în urma mea. Îmi părea că întotdeauna goneam către Bella sau fugeam de ea, fără a rămâne vreodată pe loc. Trebuia să găsesc o cale de a prinde rădăcini dacă-mi doream ca noi doi să ne bucurăm vreodată de un strop de pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu