Midnight Sun (XII) (traducerea si adaptarea:Felixuca (felixuca@gmail.com))

12. Complicaţii



Bella şi cu mine ne îndreptarăm în tăcere către laboratorul de biologie. Încercam să mă concentrez asupra momentului, asupra fetei de lângă mine, asupra a ceea ce era real şi palpabil, sau asupra a orice ar fi împiedica viziunile înşelătoare şi lipsite de sens ale lui Alice să-mi pătrundă în minte.
Am trecut pe lângă Angela Weber, care zăbovea pe trotuar, discutând o temă cu un coleg de la ora de Trigonometrie. I-am cercetat gândurile în trecere, aşteptându-mă la o dezamăgire în plus, doar pentru a fi surprins de melancolia lor.
Ah, deci exista ceva ce Angela îşi dorea. Din păcate, nu era atât de uşor de împachetat precum un cadou.
Pentru o clipă m-am simţit straniu de alinat, auzind dorinţa fără de speranţă a Angelei. Un sentiment de apropiere despre care Angela nu avea să afle niciodată mă cuprinse şi mă simţii, în acea clipă, foarte aproape de ea.
Mă simţeam ciudat de consolat ştiind că nu eram singurul care trecea printr-o poveste de dragoste tragică. Inimi frânte găseam la orice pas.
În clipa următoare, m-am simţit brusc cuprins de furie. Pentru că povestea Angelei nu trebuia să fie tragică. Ea era om şi el era om iar diferenţa care părea atât de netrecut în mintea ei era ridicolă, cu adevărat ilară în comparaţie cu situaţia mea. Inima ei frântă nu-şi avea rostul. Câtă tristeţe risipită în van, când nu avea niciun motiv real pentru a nu fi alături de cel pe care şi-l dorea. De ce nu i s-ar fi putut împlini dorinţa? De ce povestea ei nu ar fi putut avea un final fericit?
Voiam să îi ofer un dar... ei bine, aveam să îi dăruiesc ceea ce îşi dorea. La câte ştiam despre natura umană, probabil că nici nu avea să fie prea dificil. Am explorat conştiinţa băiatului aflat lângă ea, obiectul afecţiunii sale, şi nu părea lipsit de dorinţă, însă era pus în aceeaşi dificultate ca ea. Deznădăjduit şi resemnat, asemenea ei.
Trebuia doar să sădesc sâmburele sugestiei...
Planul se închega uşor, scenariul se scria singur, fără vreun efort din partea mea. Urma să am nevoie de ajutorul lui Emmett - să-l fac să mă ajute era singura dificultate reală. Natura umană era mult mai uşor de manipulat decât firea vampirilor.
Eram mulţumit de soluţia mea, de cadoul meu către Angela. Era o desprindere binevenită de la problemele mele. Măcar de-ar fi fost şi acestea la fel de uşor de rezolvat.
Starea mea de spirit se îmbunătăţise puţin când am luat loc alături de Bella. Poate ar fi trebuit să fiu mai optimist. Poate că exista o soluţie şi pentru noi care refuza să mi se dezvăluie, aşa cum soluţia evidentă pentru problemele Angelei era invizibilă pentru ochii ei. Improbabil... Dar de ce să-mi pierd timpul în deznădejde? Nu aveam vreme de irosit când era vorba de Bella. Fiecare secundă conta.
Domnul Banner intră împingând un televizor şi un VCR vechi. Sărea peste o secţiune care nu-l interesa în mod deosebit - bolile genetice - arătându-ne un film, pe parcursul următoarelor trei ore de curs. "Lorezno's Oil" nu era foarte vesel, însă asta nu împiedica manifestarea de încântare din sală. Nu se dădeau note, nu era un material care să fi constituit subiectul vreunui test. Trei zile libere. Oamenii jubilau.
Pentru mine oricum nu conta. Nu aveam de gând să fiu atent la nimic altceva în afară de Bella.
În acea zi, nu mi-am îndepărtat scaunul de al ei, pentru a-mi lăsa loc să respir. În schimb, m-am aşezat aproape de ea, cum ar fi făcut orice om normal. Mai aproape decât ne aflasem în maşina mea, suficient de aproape încât partea stângă a trupului meu să se simtă scăldată în căldura emanând din pielea ei.
Era o experienţă ciudată, plăcută şi chinuitoare, însă era de preferat variantei de a mă aşeza la celălalt capăt al băncii. Era mai mult decât mă obişnuisem să fac, însă în curând mi-am dat seama că nu-mi era suficient. Nu eram satisfăcut. O apropiere atât de mare mă făcea să-mi doresc a mă afla şi mai aproape. Atracţia creştea cu cât mă apropiam mai mult de ea.
O acuzasem că este un magnet pentru pericol. În acea clipă, simţeam că era adevărul pur. Eu eram acel pericol şi, cu fiecare milimetru de apropiere în plus faţă de ea pe care mi-l îngăduiam, atracţia ei creştea în putere.
Atunci domnul Banner stinse luminile.
Era ciudat cât de mult schimbă lucrurile gestul său, mai ales pentru că lipsa luminii nu avea prea mare importanţă pentru ochii mei. Puteam vedea la fel de bine ca înainte. Fiecare detaliu al camerei mi-era clar.
Atunci de ce aerul fu străbătut dintr-o dată de un şoc electric, în acel întuneric care pentru mine nu era obscur? Oare pentru că ştiam că sunt singurul care poate vedea clar? Că şi eu şi Bella eram invizibili pentru ceilalţi? De parcă am fi fost singuri, doar noi doi, ascunşi în camera lipsită de lumină, atât de aproape unul de celălalt...
Mâna mea se mişcă înspre ea fără voia mea. Doar pentru a-i atinge palma, pentru a i-o strânge în întuneric. Ar fi fost o greşeală atât de groaznică? Dacă atingerea pielii mele i-ar fi părut neplăcută, şi-ar fi putut, pur şi simplu, retrage mâna...
Mi-am tras brusc palma, încrucişându-mi braţele strâns pe piept şi încleştându-mi pumnii cu putere. Fără greşeli. Îmi jurasem să nu fac nicio greşeală, oricât de mică mi-ar fi părut. De aş fi ţinut-o de mână, nu aş fi făcut altceva decât să îmi doresc mai mult - altă atingere neînsemnată, alt gest de apropiere. O puteam simţi. Un nou fel de dorinţă creştea în mine, străduindu-se să-mi înfrângă autocontrolul.
Fără greşeli.
Bella îşi încrucişă şi ea braţele la piept, iar palmele ei se strânseră în pumni, la fel ca ale mele.
"La ce te gândeşti?" tânjeam să îi şoptesc, însă era prea linişte în încăpere ca până şi o conversaţie şoptită să fi trecut neobservată.
Filmul începu, luminând puţin camera întunecată. Bella îmi aruncă o privire. Observă poziţia mea rigidă - precum a ei - şi zâmbi. Buzele ei se despărţiră uşor, iar ochii ei păreau plini de îmbieri pătimaşe.
Sau poate că vedeam doar ceea ce-mi doream.
I-am zâmbit şi eu; respiraţia i se înteţi cu un suspin uşor şi îşi întoarse grabnic privirea.
Gestul ei doar înrăutăţi lucrurile. Nu ştiam ce gândea, însă dintr-o dată am fost încredinţat că nu mă înşelasem şi că ea voia să o ating. Simţea aceeaşi dorinţă periculoasă ca mine.
Între trupul ei şi al meu, electricitatea fremătă.
Nu se clinti întreaga oră, păstrându-şi poziţia încremenită şi controlată, aşa cum am făcut şi eu. Din când în când îmi arunca din nou câte o privire, apoi curentul în freamăt îmi străbătea trupul, cu un şoc neaşteptat.
Ora trecu - încet, şi totuşi nu suficient de lent. Era o senzaţia atât de nouă, că aş fi fost în stare să rămân astfel, alături de ea, zile întregi, doar pentru a savura mai pe îndelete sentimentul.
Am purtat zeci de lupte diferite cu mine însumi pe măsura scurgerii minutelor, raţiunea purtând război cu dorinţa pe când încercam să justific gestul de a o atinge.
În sfârşit, domnul Banner aprinse din nou luminile.
Sub strălucirea puternică, fluorescentă, atmosfera din încăpere reveni la normal. Bella oftă şi se dezmorţi, întinzându-şi degetele. Probabil că fusese neplăcut pentru ea să-şi păstreze atâta timp acea poziţie. Pentru mine era mai uşor - încremenirea mi-era naturală.
Am chicotit văzându-i expresia plină de uşurare.
- A fost interesant.
- Mm, murmură ea, înţelegând limpede la ce mă refeream, însă fără a face vreun comentariu. Ce n-aş fi dat să ştiu ce gândea în acea clipă.
Am oftat. Oricât de mult mi-aş fi dorit, nu aveam ce face.
- Mergem? am întrebat-o eu, ridicându-mă în picioare.
Se strâmbă şi să ridică şi ea, nesigură pe sine, cu mâinile întinse de parcă s-ar fi temut că va cădea.
I-aş fi putut oferi braţul meu. Sau aş fi putut să-mi aşez mâna, uşor, sub umărul ei, ca să o susţin. Cu siguranţă că aceasta nu avea cum să fiu o încălcare atât de oribilă...
Fără greşeli.
Bella păstră tăcerea pe drumul către sala de sport. Între ochi i se formase obişnuita cută, semn că era profund îngândurată. Şi eu eram căzut pe gânduri.
O simplă atingere a pielii nu i-ar fi făcut rău, dacă aş fi putut lupta cu latura mea egoistă.
Mi-aş fi putut modera cu uşurinţă forţa apăsării mâinii. Nu era chiar greu, câtă vreme m-aş fi controlat cu hotărâre. Simţul meu tactil era mult mai bine dezvoltat decât cel al unui om; aş fi putut jongla cu o duzină de cupe din cristal fără să sparg vreuna; aş fi putut atinge un balon de săpun fără să îl sparg. Câtă vreme îmi păstram controlul...
Bella era ca un balon de săpun - fragilă şi efemeră. Vremelnică.
Cât aveam să fiu în stare să-mi justific prezenţa în viaţa ei? Cât timp aveam la dispoziţie? Urma să mai am parte de o şansă ca aceasta, ca acest moment, ca această secundă? Nu avea să fie mereu suficient de aproape încât braţul meu să o poată atinge...
Bella se întoarse către mine în pragul sălii de sport şi privirea îi deveni mirată văzându-mi expresia. Nu spuse nimic. M-am privit în reflecţia in ochii ei am văzut conflictul dezlănţuit în ai mei. Am văzut schimbarea chipului meu când partea mea bine intenţionată pierdu lupta.
Mâna mea se ridică fără ca eu să-i ordon conştient să o facă. Uşor, de parcă ar fi fost făcută din cea mai subţire sticlă, de parcă ar fi fost fragilă ca un balon de săpun, degetele mele îi mângâiară pielea călduţă care îi acoperea obrazul. La atingerea mea, fu cuprinsă de fierbinţeală şi simţii pulsul sângelui care i se răspândea sub pielea transparentă.
"Ajunge", mi-am poruncit eu, deşi palma mea tânjea să ia forma conturului chipului ei. "Ajunge."
Îmi era greu să îmi retrag mâna, să mă împiedic să mă apropii de ea şi mai mult. O mie de posibilităţi diferite îmi trecută prin cap într-o clipă - o mie de feluri diferite de a o atinge. Vârful degetului meu trasându-i forma buzelor. Palma mea cuprinzându-i bărbia. Desprinzându-i pieptenul din păr şi lăsându-i pletele să se reverse pe braţul meu. Mâinile mele înconjurându-i talia, lipind-o de trupul meu.
"Ajunge".
M-am silit să mă întorc, să mă îndepărtez de ea. Trupul meu se mişcă rigid - încăpăţânat.
Mi-am lăsat mintea să zăbovească pentru a o urmări în timp ce m-am îndepărtat cu grabă, aproape fugind de tentaţie. Am surprins gândurile lui Mike Newton - erau cele mai zgomotoase - în timp ce o privea pe Bella trecând pe lângă el fără să-l remarce, cu privirea lipsită de concentrare şi cu obrajii îmbujoraţi. El se încruntă şi în curând îmi auzii numele amestecat cu blesteme în capul său; nu mi-am putut împiedica un uşor zâmbet maliţios drept răspuns.
Prin mână îmi treceau furnicături. Am îndoit-o şi apoi mi-am strâns pumnul, însă continuă să mă înţepe fără a mă durea.
Nu, nu îi făcusem rău - însă faptul că o atinsesem rămânea o greşeală.
Mă simţeam mistuit de flăcări - de parcă văpaia din gât mi se răspândise în întregul trup.
Data viitoare când aveam să mă aflu aproape de ea, urma să fiu oare capabil de a mă împiedica să o ating din nou? Şi de o atinsesem o dată, aveam să fiu în stare să mă mulţumesc cu atât?
Fără alte greşeli. Asta era tot. "Savurează amintirea, Edward", mi-am spus mie însumi cu amărăciune, "şi ţine-ţi mâinile acasă". Ori aşa, ori aş fi fost nevoit să mă silesc cumva... să plec. Pentru că nu îmi puteam permite să mă mai apropii de ea dacă persistam în greşeală.
Am respirat adânc şi am încercat să-mi limpezesc gândurile.
Emmett mă ajunse din urmă în faţa clădirii unde se ţineau orele de Engleză.
- Bună, Edward. "Arată mai bine. Ciudat, însă mai bine. Fericit".
- Bună, Em. Chiar păream bucuros? Probabil, în pofida haosului din mintea mea, că într-adevăr astfel mă simţeam.
"Ce ţi-ai mai ţinut gura, puştiule. Rosalie vrea să-ţi smulgă limba".
Am oftat.
- Îmi pare rău că te-am lăsat să te ocupi de asta. Eşti furios pe mine?
- Nu. Lui Rose îi va trece. Oricum, trebuia să se întâmple asta. "La ce a văzut Alice..."
Nu-mi doream să mă gândesc în acea clipă la viziunile lui Alice. Am privit înainte, cu dinţii încleştaţi.
Pe când căutam ceva care să-mi distragă atenţia, l-am zărit pe Ven Cheney intrând la ora de Spaniolă, înaintea noastră. Ah - aceea era şansa mea de a-i oferi Angelei Weber darul cuvenit.
M-am oprit din mers şi l-am prins pe Emmett de braţ.
- Stai o clipă.
"Ce s-a întâmplat?"
- Ştiu că nu o merit, însă vrei să-mi faci un serviciu?
- Ce anume? mă întreba el, curios.
În surdină - şi la o viteză care mi-ar fi făcut cuvintele de neînţeles pentru orice om, oricât de tare le-aş fi rostit - i-am explicat ceea ce doream.
Mă privi inexpresiv când terminai de vorbit, cu gândurile la fel de goale precum expresia de pe chipul său.
- Deci? îl întrebai eu. ...Mă vei ajuta?
Dură o clipă că el să îmi răspundă.
- Dar... de ce?
- Haide, Emmett. De ce nu?
"Cine eşti şi ce-ai făcut cu fratele meu?"
- Nu tu eşti cel care se plânge că şcoala e mereu la fel? Acum e puţin diferit, nu-i aşa? Consideră că e un experiment - unul privitor la natura umană.
Mă privi preţ de o clipă până să cedeze.
- Ei bine, chiar că este ceva diferit, recunosc... Bine. Emmett pufni, apoi ridică din umeri. ...Te voi ajuta.
I-am zâmbit larg, simţindu-mă mai entuziasmat de planul meu, acum că avea şi el să participe. Rosalie era o pacoste, însă aveam să-i rămân etern dator că îl alesese pe Emmett; nimeni nu avea un frate mai bun ca al meu.
Emmett nu avea nevoie de repetiţii. I-am şoptit replicile doar o dată, intrând în clasă.
Ben se aşezase deja la locul său, în spatele meu, pregătindu-şi tema pentru a o preda. Emmett şi cu mine ne-am aşezat amândoi, făcând acelaşi lucru. În clasă încă nu se aşternuse liniştea; murmurul înfundat al conversaţiilor avea să persiste până ce doamna Goff ne-ar fi cerut să fim atenţi. Nu se grăbea, analizând testele de la ora anterioară.
- Deci, spuse Emmett, mai tare decât ar fi fost necesar - dacă ar fi vorbit doar cu mine. ...Ai invitat-o deja pe Angela Weber în oraş?
Foşnetul de hârtii din spatele meu se opri dintr-o dată când Ben încremeni, cu atenţia atrasă de conversaţia noastră.
"Angela? Chiar vorbesc despre Angela?"
Bine. Îi captasem atenţia.
- Nu, am spus eu, scuturând încet din cap astfel încât să par cuprins de regrete.
- De ce nu? improviză Emmett. ...Eşti laş?
I-am zâmbit.
- Nu. Am auzit că o interesează altcineva.
"Edward Cullen voia să o invite pe Angela în oraş? Dar... Nu. Nu-mi place asta. Nu vreau să se apropie de ea. Nu este... bun pentru ea. Nu este... în siguranţă cu el".
Nu mă aşteptasem la instinctul cavaleresc şi protector. Eu speram să îi trezesc gelozia. Însă orice-ar fi dat rezultate era bun.
- Şi vei lăsa asta să te împiedice? mă întrebă Emmett batjocoritor, improvizând din nou. ...Nu eşti în stare să suporţi puţină competiţie?
L-am privit încruntat, însă m-am folosit de cuvintele lui.
- Uite, cred că îl place cu adevărat pe acest Ben. Nu voi încerca să îi schimb părerea. Mai sunt şi alte fete.
Reacţia celui aşezat pe scaunul din spatele meu era electrică.
- Cine? întrebă Emmett, revenind la scenariu.
- Partenera mea de laborator spune că e un puşti pe nume Cheney. Nu ştiu sigur cine este.
Mi-am împiedicat un zâmbet. Doar înfumuraţii de copii Cullen puteau să fie demni de crezare prefăcându-se că nu cunoşteau fiecare elev din acea şcoală micuţă.
Ben se simţea ameţit. "Mă place pe mine? Mai mult decât pe Edward Cullen? Dar de ce m-ar plăcea pe mine?"
- Edward, murmură Emmett pe un ton mai grav, arătându-mi-l pe băiat cu coada ochiului. ... Este chiar în spatele tău, spuse el înfundat, atât de evident încât omul îi putu citi cu uşurinţă cuvintele.
- Oh, l-am îngânat eu.
M-am întors pe scaun şi i-am aruncat o privire băiatului din spatele meu. Pentru o clipă, ochii negri din spatele ochelarilor părură înspăimântaţi, însă apoi se ridică, băţos, şi îşi îndreptă umerii înguşti, jignit de subaprecierea mea. Ridică bărbia şi un fulger de mânie îi întunecă pielea maro-aurie.
- Huh, am exclamat eu cu aroganţă, întorcându-mă la loc, către Emmett.
"Se crede mai bun decât mine. Însă Angela nu gândeşte aşa. Îi voi arăta eu...".
Perfect.
- Dar nu a spus că va merge la bal cu Yorkie? întrebă Emmett, pufnind când rostea numele pe care majoritatea îl batjocoreau pentru ciudăţenia sa.
- Se pare că a fost o decizie de grup. Voiam să mă asigur că lui Ben îi era clar. ...Angela e timidă. Dacă B - în fine, dacă vreun tip nu are curajul să o invite, ea nu o va face niciodată.
- Îţi plac fetele timide, spuse Emmett, revenind la improvizaţie. "Fetele tăcute. Fetele ca... hm, nu ştiu. Poate Bella Swan?"
I-am zâmbit larg.
- Exact. Apoi am revenit în rol. ...Poate că Angela se va sătura să aştepte. Poate o voi invita eu la banchet.
"Nu, nu vei face asta", gândi Ben, îndreptându-se pe scaun. "Şi ce dacă e cu mult mai înaltă decât mine? Dacă ei nu îi pasă, nu mă deranjează nici pe mine. E cea mai drăguţă, cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă fată din şcoala asta... şi mă vrea pe mine".
Îl plăceam pe Ben. Părea isteţ şi plin de intenţii bune. Poate chiar merita o fată precum Angela.
I-am făcut semn, pe sub bancă, lui Emmett că se descurcase de minune în timp ce doamna Goff se ridică şi salută clasa.
"Bine, recunosc - a fost destul de amuzant", gândi Emmett.
Mi-am zâmbit în sinea mea, încântat că reuşisem să conturez finalul fericit al unei poveşti de iubire. Eram încredinţat că Ben va merge până la capăt şi că Angela va primi darul meu anonim. Datoria mea era plătită.
Cât de caraghioşi erau oamenii să lase o diferenţă de înălţime de 12 centimetri să le biruie fericirea.
Succesul îmi dădu o dispoziţie bună. Am zâmbit din nou şi m-am instalat comod pe scaun, pregătindu-mă să fiu amuzat. Până la urmă, după cum Bella îmi subliniase în timpul prânzului, nu o mai văzusem niciodată în acţiune la ora de sport.
Gândurile lui Mike erau uşor de izolat în zarva glasurilor care răsunau în sala de gimnastică. Mintea lui îmi devenise mult prea familiară în ultimele câteva săptămâni. Cu un oftat, m-am resemnat să ascult prin intermediul său. Măcar puteam fi sigur că avea să-i dea atenţie Bellei.
Începusem să ascult la timp pentru a-l auzi oferindu-se ca partener la badminton; imediat ce făcu sugestia, alt soi de "parteneriat" îi şi trecu prin cap. Zâmbetul meu păli, dinţii mi se încleştară, şi fui nevoit să-mi reamintesc că uciderea lui Mike Newton nu era o opţiune posibilă.
- "Mulţumesc, Mike - să ştii că nu trebuie să faci asta".
- "Nu te îngrijora, nu te vei împiedica de mine".
Îşi zâmbiră unul altuia şi imagini cu numeroase accidente - întotdeauna cumva având legătură cu Bella - licăriră în mintea lui Mike.
Acesta jucă singur la început, în timp ce Bella ezita să se ducă în jumătatea din spate a terenului, ţinându-şi racheta delicat, de parcă ar fi fost un fel de armă. Apoi antrenorul Clapp trecu agale pe lângă ei şi îi ceru lui Mike să o lase pe Bella să joace.
"Uh oh", gândi Mike în timp ce Bella înaintă cu un suspin, ţinându-şi racheta într-un unghi ciudat.
Jennifer Bird servi fluturaşul direct către Bella, cu o nuanţă de înfumurare în gânduri. Mike o văzu pe Bella şovăind către el, lovind aerul cu racheta la metri buni de ţintă, apoi se grăbi să salveze pasa.
Am privit alarmat traiectoria rachetei Bellei. Bineînţeles, lovi plasa şi ricoşă înapoi către ea, lovindu-i fruntea înainte să se învârtă pentru a lovi braţul lui Mike cu un zgomot răsunător.
"Au, au. Va rămâne o vânătaie".
Bella îşi frecă fruntea. Îmi venea greu să rămân aşezat, unde mi-era locul, ştiind-o rănită. Însă ce-aş fi putut face, de m-aş fi aflat acolo? Şi nu părea să fie ceva grav... Am ezitat, ascultând. Dacă avea de gând să continue jocul, ar fi trebuit să îmi inventez o scuză pentru a o scoate de la oră.
Antrenorul izbucni în râs.
- "Îmi pare rău, Newton".
"Fata asta e cea mai mare piază rea pe care am văzut-o vreodată. Nu ar trebui să îi pedepsesc şi pe alţii cu prezenţa ei..."
Întoarse intenţionat spatele şi începu să urmărească o altă partidă, ca Bella să poată reveni la rolul ei iniţial de spectator.
"Au", gândi Mike din nou, masându-şi braţul. Se întoarse înspre Bella.
- "Te simţi bine?"
- "Da. Tu?" întrebă ea automat, roşind.
- "Cred că voi supravieţui".
"Nu vreau să par un plângăcios. Dar doare rău!"
Mike îşi roti braţul, crispându-se de durere.
- "Voi rămâne aici, în spate", spuse Bella, pe chip citindu-i-se mai degrabă jenă şi amărăciune decât durere. Poate că Mike încasase lovitura cea mai dură. Cu siguranţă speram aşa să stea lucrurile. Măcar ea nu avea să mai joace. Îşi ţinea racheta la spate, cu ochii plini de remuşcare... Fui nevoit să-mi maschez hohotul de râs, tuşind.
"Ce e atât de amuzant?", vru să ştie Emmett.
- Îţi spun mai încolo, i-am murmurat eu.
Bella nu se mai aventură să joace. Antrenorul o ignoră şi-l lăsă pe Mike să joace singur.
Am terminat în zbor testul de la finalul orei, iar doamna Goff mă lăsă să plec mai devreme. Îl ascultam încordat pe Mike în timp ce străbăteam campusul. Se hotărâse să o confrunte pe Bella în privinţa mea.
"Jessica spune că sunt împreună. De ce? De ce a trebuit să o aleagă pe ea?"
Nu realizase ceea ce se întâmplase de fapt - că ea mă alesese pe mine.
- "Aşadar".
- "Aşadar ce?" întrebă ea.
- "Tu şi Cullen, nu?"
"Tu şi ciudatul, cred, dacă un tip bogat este atât de important pentru tine..."
Am scrâşnit din dinţi auzind insinuarea lui înjositoare.
- "Nu te priveşte, Mike".
"Se apără. Deci e adevărat. La naiba".
- "Nu-mi place".
- "Nici nu trebuie să-ţi placă", răbufni ea.
"De ce nu poate vedea ce monstru de la circ este? Ca ei, toţi. Felul în care o priveşte. Mă ia cu fiori doar să-l văd."
- "Te priveşte de parcă... ai fi ceva de mâncat."
M-am crispat, aşteptându-i răspunsul.
Chipul ei deveni roşu aprins şi îşi lipi buzele de parcă şi-ar fi ţinut respiraţia. Apoi, dintr-o dată, izbucni în râs.
"Acum râde de mine. Grozav."
Mike se întoarse, cu gânduri posace, şi se îndepărtă pentru a se schimba.
M-am sprijinit de zidul sălii de sport, încercând să mă adun.
Cum putea râde de acuzaţia lui Mike - atât de inspirată încât începeam să-mi fac griji că locuitorii din Forks deveneau prea conştienţi... De ce ar fi râs de sugestia că aş fi putut să o ucid, când ştia că este în totalitate adevărată? Ce-i părea amuzant?
Ce era în neregulă cu ea?
Avea un simţ al umorului morbid? Nu se potrivea cu ideea pe care mi-o formasem despre caracterul ei, dar cum puteam fi sigur? Sau poate reveria mea despre îngerul nesocotit era adevărată într-o privinţă, anume că nu simţea deloc spaimă. Curaj - acesta era cuvântul potrivit. Alţii ar fi spus "prostie", însă eu ştiam cât de inteligentă era ea. Însă oricare ar fi fost motivul, lipsa fricii sau simţul ciudat al umorului nu erau bune pentru ea. Oare acest noroc straniu o punea mereu în pericol? Poate avea să aibă mereu nevoie de prezenţa mea...
Şi chiar în clipa aceea, starea mea de spirit deveni plină de elan.
Dacă m-aş fi putut disciplina, de nu aş mai fi fost un pericol pentru ea, atunci poate că ar fi fost mai bine să îi rămân alături.
Când ieşi pe uşa sălii de sport, avea umerii ţepeni şi din nou îşi muşca buza de jos - în semn de nelinişte. Dar imediat ce privirea ei o întâlni pe a mea, umerii ei rigizi se relaxară şi un zâmbet larg îi apăru pe chip. Era o expresie de stranie pace. Fără ezitare, veni lângă mine, oprindu-se doar când se află atât de aproape încât căldura trupului ei mă zdrobi precum refluxul.
- Bună, şopti ea.
Fericirea pe care o simţeam în acea clipă era, din nou, fără precedent.
- Bună, am spus eu, apoi - pentru că eram atât de bine dispus încât nu puteam rezista să nu o tachinez - am adăugat: Cum a fost la ora de sport?
Zâmbetul ei păli.
- Bine.
Nu prea ştia să mintă.
- Serios? am întrebat-o eu, pe cale să insist asupra subiectului - încă eram îngrijorat din cauza capului ei; oare o durea? - dar chiar atunci gândurile lui Mike Newton se făcură auzite atât de zgomotos încât îmi distruseră concentrarea.
"Îl urăsc. Mi-aş dori să moară. Sper să se prăbuşească de pe stâncă în maşina aia strălucitoare a lui. De ce nu o putea lăsa în pace? Să rămână cu cei de-o teapă cu el - cu ciudaţii".
- Ce este? mă întrebă Bella.
Ochii mei se concentrară din nou asupra chipului ei. Privi către Mike, bătând în retragere, apoi din nou către mine.
- Newton mă calcă pe nervi, am recunoscut eu.
Gura i se deschise şi zâmbetul îi dispăru. Probabil uitase că aveam puterea de a vedea ultima ei oră catastrofală, sau spera să nu fi făcut acest lucru.
- Doar nu ascultai din nou?
- Te mai doare capul?
- Eşti incredibil, spuse ea cu dinţii încleştaţi, apoi îmi întoarse spatele şi traversă furioasă parcarea. Pielea îi deveni de un roşu aprins - era plină de ruşine.
Am ţinut pasul cu ea, sperând ca furia să îi treacă. De obicei mă ierta repede.
- Tu mi-ai spus că nu te-am văzut niciodată la ora de sport, am explicat eu. ...M-ai făcut curios.
Nu răspunse. Sprâncenele i se încruntară.
Se opri brusc în parcare când realiză că maşina mi-era blocată de un grup de liceeni.
"Mă întreb cât de repede au mers cu chestia asta..."
"Uită-te la manetele SMG de schimbare a vitezei. Nu le-am mai văzut decât în reviste..."
"Frumoase grătare ornamentale laterale..."
"Mi-aş dori să am vreo 60.000 de dolari la dispoziţie..."
De asta era mai bine ca Rosalie să-şi folosească maşina doar în afara oraşului.
M-am strecurat de-a lungul şirului de băieţi invidioşi până la maşina mea; după o clipă de ezitare, Bella mă urmă.
- Ostentativă, am murmurat eu în timp ce ea urcă.
- Ce fel de maşină e aceea? se arătă mirată.
- Un M3.
Se încruntă.
- Nu vorbesc jargonul automobiliştilor.
- Este un BMW. Am dat ochii peste cap şi m-am concentrat să pornesc cu spatele fără să calc pe nimeni. Am fost nevoit să mă înfrunt din priviri cu câţiva băieţi care nu păreau dispuşi să se ferească din calea mea. Însă o întâlnire de jumătate de secundă cu căutătura mea era suficient de convingătoare.
- Încă mai eşti supărată? am întrebat-o eu. Încruntarea ei se domolise.
- Clar, răspunse ea tăios.
Am oftat. Poate că nu trebuia să abordez subiectul. Ei bine... presupuneam că puteam încerca să îndrept situaţia.
- Mă vei ierta dacă îmi cer scuze?
Căzu o clipă pe gânduri.
- Poate... dacă ai vorbi serios, se hotărî ea. ...Şi dacă promiţi că nu se va mai întâmpla.
Nu aveam de gând să o mint, iar în niciun caz nu aş fi fost de acord cu aşa ceva. Poate dacă i-aş fi oferit un alt schimb...
- Ce-ai spune dacă aş vorbi serios şi te-aş lăsa să conduci sâmbăta asta? Doar gândul mă făcea să încremenesc de teamă.
Cuta îşi făcu din nou apariţia între ochii ei cât se gândi la acest nou târg.
- Ne-am înţeles, spuse ea după o clipă de gândire.
În privinţa scuzelor mele... nu încercasem niciodată să o farmec pe Bella intenţionat, însă părea un moment potrivit pentru o tentativă. Am privit-o lung în ochi în timp ce mă îndepărtam de şcoală, întrebându-mă dacă o făceam cum se cuvenea. Mi-am folosit cel mai convingător ton.
- Atunci îmi pare foarte rău că te-am supărat.
Bătăile inimii ei se înteţiră iar ritmul le deveni dintr-o dată sacadat. Deschise larg ochii, părând puţin copleşită.
Am schiţat un zâmbet. Părea să-mi fi reuşit. Desigur, în acea clipă îmi venea cam greu să-mi desprind privirea de la ea. Eram la fel de fermecat. Eram norocos că ştiam drumul pe dinafară.
- Voi fi la uşa ta sâmbătă dimineaţă, devreme, am adăugat eu, punând capăt disputei.
Ea clipi repede, scuturându-şi capul de parcă ar fi încercat să-şi limpezească gândurile.
- Mm, spuse ea, un Volvo lăsat pe alee nu mă prea ajută în problema cu Charlie.
Ah, cât de puţin mă cunoştea încă.
- Nu aveam de gând să aduc o maşină.
- Cum... începu ea să formuleze întrebarea.
Am întrerupt-o. Răspunsul ar fi fost greu de explicat fără o demonstraţie, şi nu era deloc momentul potrivit.
- Nu-ţi face griji. Voi fi acolo, fără maşină.
Îşi înclină capul şi o clipă păru dornică să ceară mai multe detalii, însă apoi se răzgândi.
- Acum s-a făcut "mai târziu"? mă întrebă ea, amintindu-mi de conversaţia noastră neterminată din cantină; renunţase la o întrebare dificilă doar pentru a reveni la una şi mai neatrăgătoare.
- Presupun că este "mai târziu", am încuviinţat eu, fără tragere de inimă.
Am parcat în faţa casei ei, încordându-mă pe când încercam să mă gândesc cum să-i explic... fără ca natura mea monstruoasă să devină prea evidentă, fără să o înspăimânt din nou. Sau era o greşeală să-mi minimalizez... întunecimea?
Ea aştepta cu aceeaşi mască a politeţii plină de interes pe care o purtase în timpul prânzului. De-aş fi fost mai puţin neliniştit, calmul ei fără noimă m-ar fi făcut să râd.
- Totuşi vrei să ştii de ce nu mă poţi vedea la vânătoare? am întrebat eu.
- Cel mai mult mă pune pe gânduri reacţia ta, spuse ea.
- Te-am speriat? am întrebat, sigur că o va nega.
- Nu.
Am încercat să nu zâmbesc, fără să reuşesc.
- Îmi cer iertare că te-am înspăimântat. Apoi zâmbetul meu dispăru odată cu umorul meu efemer. ...Cauza a fost gândul de a te vedea acolo... în timp ce vânez.
- Ar fi ceva rău?
Imaginea proiectată în mintea mea era prea mult de îndurat - Bella, atât de vulnerabilă în întunericul pustiu; eu, fără a mă controla... Am încercat să o alung dintre gândurile mele.
- Extrem de rău.
- Pentru că...?
Am respirat adânc, concentrându-mă preţ de o clipă asupra setei arzătoare. Simţind-o, controlând-o, dovedind că eram stăpân asupra ei. Nu avea să mă mai aibă în puterea sa niciodată - îmi doream cu ardoare să fie adevărat. Aveam să nu mai fiu un pericol pentru ea. Am contemplat norii care-mi urau bun sosit fără să îi văd, dorindu-mi să cred că hotărârea mea ar fi schimbat ceva dacă aş fi vânat atunci când i-aş fi simţit mirosul.
- Când vânăm... ne lăsăm în voia simţurilor noastre, i-am spus eu, cumpănind bine fiecare cuvânt înainte de a-l rosti. Ascultăm mai puţin de raţiune. Ne bazăm mai ales pe miros. De te-ai afla în preajma mea când mi-aş pierde controlul în asemenea chip...
Mi-am scuturat capul in agonie, gândindu-mă la ceea ce i s-ar fi întâmplat - nu ceea ce doar i se putea întâmpla, ci ceea ce sigur ar fi păţit.
Am ascultat înteţirea bătăilor inimii ei, apoi am revenit, neliniştit, asupra încercării de a-i citi gândurile în privire.
Chipul Bellei era calm, ochii ei erau serioşi. Gura îi era strânsă doar o idee, din pricina îngrijorării, am presupus eu. Dar îngrijorare pentru ce? Pentru propria ei siguranţă? Sau pentru chinul meu? Am continuat să o fixez, încercând să îi traduc expresia ambiguă în adevăruri concrete.
Mă scrută şi ea cu privirea. După o clipă ochii i se făcură mari şi pupilele i se dilatară, deşi intensitatea luminii nu se schimbase.
Respiraţia mea deveni mai grăbită şi dintr-o dată liniştea din maşină păru să bâzâie apăsător, la fel ca laboratorul de biologie scăldat în întuneric din acea după-amiază. Curentul pulsând curgea între noi, iar dorinţa mea de a o atinge fu, pentru o scurtă clipă, mai puternică şi decât poruncile imperioase ale însetării mele.
Electricitatea vibrantă îmi dădea impresia că mi-aş fi redobândit pulsul. Trupul meu cânta în ritmul său. De parcă aş fi fost om. Mai mult decât orice pe lume, îmi doream să-i simt dogoarea buzelor lipite de ale mele. Pentru o secundă, m-am luptat cu disperare să găsesc puterea, controlul de a-mi putea apropia gura atât de aproape de pielea ei...
Bella sorbi cu nesaţ o gură tremurândă de aer şi de-abia în acea clipă mi-am dat seama că pe când răsuflarea mea se înteţise, ei i se tăiase cu totul.
Am închis ochii, încercând să rup vraja care ne lega.
Fără alte greşeli.
Existenţa Bellei era legată de o mie de procese chimice într-un echilibru delicat, atât de uşor de tulburat. Dilatarea ritmică a plămânilor ei, fluxul oxigenului, însemna viaţa sau moartea pentru ea. Bătăile cadenţate ale inimii sale fragile puteau fi oprite de atâtea accidente stupide, de boli sau... de mine.
Nu credeam că vreun membru al familiei mele ar fi ezitat dacă i s-ar fi oferit o şansă de a se transforma la loc - de-ar fi putut preschimba nemurirea în mortalitate. Oricare dintre noi ar fi îndurat văpăile Iadului pentru asta. Ar fi ars oricâte zile sau secole ar fi fost nevoie.
Majoritatea semenilor noştri preţuiau nemurirea mai presus de orice altceva. Chiar unii oameni tânjeau după aceasta, căutându-i în locuri sumbre pe cei care le puteau oferi cel mai întunecat dintre daruri...
Nu şi noi. Nu familia mea. Noi am fi dat orice să fim oameni.
Însă niciunul dintre noi nu mai căutase cu atâta disperare o cale de întoarcere ca mine, în acele clipe.
Priveam cu ochii ficşi ciupiturile şi fisurile microscopice din parbriz, de parcă sticla rece ar fi ascuns vreo dezlegare. Pulsul electric nu se domolise şi eram nevoit să mă concentrez pentru a-mi ţine mâinile în continuare pe volan.
Palma dreaptă începu din nou să mă usture, fără durere, din pricina faptului că o atinsesem cu câteva clipe în urmă.
- Bella, cred că ar trebui să intri în casă.
Se supuse imediat, fără vreun comentariu, coborând din maşină şi închizând portiera în urma sa. Simţise oare potenţialul dezastru la fel de limpede ca mine?
Suferea oare plecând, aşa cum mă durea pe mine să o las să plece? Singura alinare era că aveam să o văd în curând. Mai devreme decât urma ea să mă vadă pe mine. Am zâmbit, apoi am lăsat geamul şi m-am aplecat pentru a-i spune câteva ultime cuvinte - acum era în mai multă siguranţă, când căldura trupului ei părăsise interiorul maşinii.
Se întoarse să afle ce doream.
În continuare era curioasă, deşi îmi pusese atât de multe întrebări în acea zi. Însă propria mea curiozitate rămăsese în continuare nesatisfăcută; răspunzând la întrebările ei, nu dezvăluisem decât propriile mele secrete - obţinusem prea puţine de la ea pe lângă propriile mele bănuieli. Nu era drept.
- Bella?
- Da?
- Mâine este rândul meu.
Se încruntă.
- Rândul tău la ce?
- Să pun întrebări. În ziua următoare, când ne-am fi aflat într-un loc mai sigur, înconjuraţi de martori, aveam să obţin şi eu răspunsuri. Gândul îmi smulse un surâs, apoi m-am întors pentru că ea nu schiţa niciun gest pentru a pleca. Chiar şi aflându-se lângă maşină, ecoul electricităţii şuiera în aer. Voiam să ies şi eu, să o conduc până la uşă ca pretext de a mai fura câteva clipe alături de ea...
Fără alte greşeli. Am apăsat pe acceleraţie, apoi am oftat când ea dispăru în urma mea. Îmi părea că întotdeauna goneam către Bella sau fugeam de ea, fără a rămâne vreodată pe loc. Trebuia să găsesc o cale de a prinde rădăcini dacă-mi doream ca noi doi să ne bucurăm vreodată de un strop de pace.

Midnight Sun (XI) (traducerea si adaptarea:Felixuca (felixuca@gmail.com))

11. Interogatorii



Ştirea a fost transmisă mai întâi la CNN.
Mă bucuram că a ajuns pe canalele de ştiri înainte să fiu nevoit să plec la şcoală, nerăbdător să aud cum vor descrie oamenii incidentul şi câtă atenţia avea să atragă. Din fericire, era o zi plină de ştiri importante. Avuseseră loc un cutremur în America de Sud şi răpirea unui politician în Orientul Mijlociu. Aşa că i se acordaseră doar câteva secunde, câteva propoziţii şi doar o poză cu purici.
"Alonzo Calderas Wallace, suspect de violuri şi de crime în serie, căutat în statele Texas şi Oklahoma, a fost arestat noaptea trecută în Portland, Oregon mulţumită unei informaţii anonime. Wallace a fost găsit inconştient pe o alee în această dimineaţă, la doar câţiva metri de o secţie de poliţie. Oficialii nu ne pot spune deocamdată dacă va fi extrădat în Houston sau în Oklahoma City pentru a fi judecat".
Fotografia era neclară, doar o schiţă, şi avea o barbă stufoasă în momentul când fusese fotografiat. Chiar de ar fi văzut-o Bella, probabil că nu l-ar fi recunoscut. Speram să nu o facă; s-ar fi speriat inutil.
- În oraş se va vorbi foarte puţin despre asta. E prea departe ca să fie considerată o ştire de interes local, îmi spuse Alice. ...A fost bine că l-ai pus pe Carlisle să îl scoată din stat.
Am încuviinţat. Bella oricum nu se uita prea mult la televizor iar pe tatăl ei nu îl văzusem niciodată să urmărească şi altceva în afară de posturile de sport.
Făcusem ceea ce puteam. Monstrul nu mai vâna şi eu nu eram un criminal. Nu de ceva vreme, oricum. Avusesem dreptate să mă încred în Carlisle, deşi îmi doream ca fiara să nu fi scăpat atât de uşor. M-am surprins sperând că va fi extrădat în Texas, unde pedeapsa capitală era atât de populară...
Nu. Nu conta. Aveam să las totul în urmă şi să mă concentrez pe ceea ce avea importanţă.
Părăsisem camera Bellei cu mai puţin de o oră în urmă. Deja tânjeam să o revăd.
- Alice, te deranjează...
Ea îmi tăie vorba.
- Rosalie va conduce. Se va preface supărată, însă tu ştii că îi va plăcea să aibă o scuză să se umfle în pene cu maşina ei. Alice izbucni într-un râs melodios.
I-am zâmbit.
- Ne vedem la şcoală.
Alice oftă, iar zâmbetul meu deveni o grimasă.
"Ştiu, ştiu", gândi ea. "Nu încă. Voi aştepta până ce vei fi pregătit să o laşi pe Bella să mă cunoască. Ar trebui totuşi să ştii că nu sunt egoistă. Şi Bella mă va plăcea".
Nu i-am răspuns, grăbindu-mă să ies pe uşă. Acesta era un mod diferit de a vedea situaţia. Bella avea să-şi dorească să o cunoască pe Alice? Să aibă un vampir drept prietenă?
Cunoscând-o pe Bella... probabil ca ideea nu ar fi deranjat-o deloc.
M-am încruntat. Ceea ce-şi dorea Bella şi ceea ce era bine pentru ea erau două lucruri complet diferite.
Am început să mă simt neliniştit când mi-am parcat maşina pe drumul din faţa casei Bellei. După spusele oamenilor, lucrurile păreau diferite dimineaţa - perspectiva se schimba după o noapte de somn. Oare i-aş fi părut diferit Bellei în lumina slabă a unei zile ceţoase? Mai sinistru sau mai puţin sinistru decât fusesem în întunecimea nopţii? Realizase adevărul în timpul somnului? În sfârşit avea să se teamă?
Dar visurile ei fuseseră liniştite noaptea trecută. Când îmi rostise numele, iar şi iar, zâmbise. De mai multe ori murmurase către mine rugămintea de a rămâne. Oare astăzi acele lucruri urmau să nu mai însemne nimic?
Aşteptam emoţionat, ascultând sunetele din interiorul casei - paşii grăbiţi şi împiedicaţi de pe scări, ruperea unei folii de împachetat, conţinutul unui frigider lovindu-se în interior atunci când uşa fu închisă cu forţă. Părea să se grăbească. Era nerăbdătoare să ajungă la şcoală? Gândul mă făcu să zâmbesc din nou, plin de speranţă.
Am privit ceasul. Presupuneam - având în vedere viteza la care camioneta ei rablagită o limita - că era în întârziere.
Bella ieşi grăbită din casă, ghiozdanul alunecându-i de pe umăr, cu părul prins într-un coc neglijent care deja i se desfăcea pe ceafă. Puloverul verde şi gros pe care îl purta nu era de ajuns pentru a-i împiedica umerii slabi să se gârbovească de frig sub ceaţa rece.
Puloverul era prea lung pentru ea şi nu o avantaja. Îi masca silueta subţire, transformându-i toate curbele delicate şi liniile moi într-o harababură lipsită de formă. Eram recunoscător aproape în aceeaşi măsură în care îmi doream să fi purtat ceva asemănător cu bluza albastră şi moale de seara trecută... Materialul i se lipea de piele atât de atrăgător, cu un decolteu suficient de adânc pentru a dezvălui felul fermecător în care oasele gâtului ei se conturau, plecând din adâncitura de sub gâtul ei. Albastrul aluneca precum apa împrejurul formei fine a trupului...
Era mai bine - esenţial - să-mi ţin gândurile departe, cât mai departe de acea formă, aşa că eram recunoscător pentru puloverul nepotrivit pe care îl purta. Nu-mi puteam permite să fac greşeli şi ar fi fost o eroare monumentală să zăbovesc asupra dorinței ciudate pe care gândul la buzele ei... la pielea ei... la trupul ei o dezlănţuia în interiorul meu. O foame care mă ocolise o sută de ani. Însă nu-mi puteam îngădui să mă gândesc să o ating, pentru că mi-era imposibil.
Aş fi frânt-o.
Bella se întoarse cu spatele la uşă, atât de grăbită încât aproape că fugi pe lângă maşina mea, fără să o observe.
Apoi, alunecând, se opri, genunchii încremenindu-i precum cei ai unui mânz nesigur pe picioarele sale. Geanta îi alunecă şi mai mult pe braţ, iar ochii i se deschiseră largi când se concentrară asupra maşinii.
Am coborât, având grijă să mă mișc cu viteza unui om, şi i-am deschis portiera. Nu voiam să încerc să o mai amăgesc - când aveam să fim singuri, cel puţin, urma să fiu eu însumi.
Mă privi, uimită din nou de felul cum păream să mă fi materializat din ceaţă. Apoi surpriza din ochii ei se preschimbă în altceva, iar eu nu m-am mai temut - sau nu am mai sperat - că sentimentele ei pentru mine se schimbaseră în timpul nopţii. Căldură, minunare, fascinaţie, toate înotând în ciocolata topită a ochilor ei.
- Vrei să mergi astăzi cu mine? am întrebat-o. Spre deosebire de cina de seara trecută, aveam să o las să aleagă. Din acea clipă, întotdeauna alegerea avea să-i aparţină ei.
- Da, mulţumesc, murmură ea, urcându-se în maşină fără să ezite.
Urma vreodată să înceteze să mă mai încânte faptul că eram singurul căruia ea îi spunea "da"? Mă îndoiam.
Într-o străfulgerare am ocolit maşina, nerăbdător să mă alătur ei. Nu dădu niciun semn de surprindere la apariţia mea neaşteptată.
Fericirea pe care o simţeam având-o lângă mine era fără precedent. Oricât de mult mi-ar fi plăcut iubirea şi tovărăşia familiei mele, în pofida variatelor surse de distracţie pe care la avea lumea de oferit, niciodată nu fusesem atât de bucuros. Chiar ştiind că era greşit, că nu avea cum să se termine cu bine, nu reuşeam să-mi alung prea mult timp zâmbetul de pe chip.
Jacheta mea stătea împăturită pe tetiera banchetei sale. O văzui aruncându-i o ocheadă.
- Ţi-am adus haina, i-am spus eu. Aceasta era scuza mea, de-ar fi fost nevoie să ofer vreuna, pentru apariţia mea neaşteptată din această dimineaţă. Era frig. Nu avea nicio jachetă. Trebuia să fi fost o formă acceptabilă de cavalerism. ...Nu voiam să te îmbolnăveşti cumva.
- Nu sunt chiar atât de delicată, spuse ea, privindu-mi mai mult pieptul decât faţa, de parcă ar fi ezitat să-mi întâlnească privirea. Însă îşi puse haina înainte să fiu nevoit să-i ordon sau să o oblig.
- Serios? spusei eu pe înfundate.
Ea privea drumul în timp ce eu acceleram către şcoală. Am reuşit să îndur tăcerea doar câteva secunde. Trebuia să aflu ce gândea în această dimineaţă. Atâtea lucruri se schimbaseră între noi de la ultimul răsărit de soare.
- Astăzi nu ai întrebări de pus? am întrebat-o eu, încercând din nou să par relaxat.
Zâmbi, părând bucuroasă că am adus subiectul în discuţie.
- Întrebările mele te deranjează?
- Nu la fel de mult ca reacţiile tale, i-am spus eu cu sinceritate, zâmbindu-i drept răspuns.
Colţurile gurii ei reflectară tristeţea.
- Reacţionez rău?
- Nu, tocmai asta este problema. Iei totul atât de uşor - este neobişnuit. Niciun ţipăt deocamdată. Cum era cu putinţă? ...Mă faci să mă întreb ce gândeşti cu adevărat. Desigur, tot ce făcea sau ce nu făcea mă determina să mă întreb asta.
- Îţi spun întotdeauna adevărul legat de ceea ce gândesc.
- Mai înfrumuseţezi răspunsurile.
Din nou, dinţii ei îi muşcau buza. Nu părea să realizeze când o făcea - era doar un răspuns inconştient la tensiune.
- Nu foarte mult.
Cuvintele fură suficiente pentru a-mi stârni curiozitatea. Ce îmi ascundea în mod intenţionat?
- Suficient cât să mă scoată din minţi, am spus eu.
Ea ezită, apoi şopti: "Nu vrei să auzi asta".
Fui nevoit să mă gândesc preţ de o clipă, să trec în revistă întreaga conversaţie de seara trecută, cuvânt cu cuvânt, înainte să fac vreo legătură. Poate că trebuia să mă concentrez atât pentru că nu îmi puteam imagina nimic ce nu mi-aş fi dorit să-mi spună. Şi apoi - din cauză că tonul vocii ei era la fel ca noaptea trecută iar durerea reapăruse - mi-am amintit. Odată, îi cerusem să nu îmi spună ce gândeşte. "Să nu spui niciodată asta", aproape că strigasem la ea. O făcusem să plângă...
Oare asta îmi ascundea? Profunzimea sentimentelor ei pentru mine? Că monstruozitatea mea nu conta pentru ea şi că era încredinţată că era prea târziu să se mai poată răzgândi?
Eram incapabil să vorbesc, pentru că bucuria şi durerea erau prea puternice pentru a fi descrise în cuvinte, iar conflictul dintre ele era prea sălbatic pentru a permite vreun răspuns coerent. În maşină era linişte, cu excepţia ritmului constant al inimii şi al răsuflării ei.
- Unde este restul familiei tale? întrebă ea dintr-o dată.
Am respirat adânc - conştientizând dureros mirosul din maşină pentru prima oară în acea zi; începeam să mă obişnuiesc, mi-am dat seama, plin de satisfacţie - şi mi-am dat silinţa să mă port din nou obişnuit.
- Au luat maşina lui Rosie. Am parcat în locul liber de lângă maşina în discuţie. Mi-am ascuns un zâmbet privindu-i ochii cum i se măreau de uimire. ...E ostentativă, nu-i aşa?
- Oau. Dacă are aşa ceva, de ce merge cu tine?
Lui Rosalie i-ar fi plăcut reacţia Bellei... dacă ar fi devenit obiectivă în privinţa ei, ceea ce probabil că nu avea să se întâmple.
- Cum am spus, e ostentativă. Încercăm să ne integrăm printre oameni.
- Nu reuşiţi, îmi spuse ea, apoi râse lipsită de griji.
Sunetul voios şi nepăsător al râsului ei îmi încălzi pieptul pustiu deşi îndoiala mă ameţea.
- Atunci de ce a condus Rosalie astăzi, dacă sare mai mult în ochi? se miră ea.
- Nu ai observat? Acum încalc toate regulile.
Răspunsul meu ar fi trebuit să fie destul de înspăimântător - aşa că, desigur, Bella îmi zâmbi.
Nu mă aşteptă să îi deschid portiera, la fel ca noaptea trecută. La şcoală trebuia să imit normalitatea - aşa că nu mă puteam mişca suficient de repede pentru a o împiedica - însă trebuia să se obişnuiască să fie tratată cu mai multă curtoazie, şi încă în curând.
Am păşit cât de aproape de ea am îndrăznit, căutând cu grijă orice semn că apropierea de mine ar fi deranjat-o. De două ori mâna ei se întinse către mine apoi se retrase. Părea să-şi dorească să mă atingă... Răsuflarea mea se iuţi.
- De ce aveţi astfel de maşini? Dacă vreţi să nu ieşiţi în evidenţă? mă întrebă ea în timp ce mergeam.
- Este un răsfăţ, am recunoscut eu. Tuturor ne place să conducem cu viteză.
- Normal, murmură ea, pe un ton amar.
Nu mă privi să mă vadă răspunzându-i printr-un zâmbet larg.
"Nu! Nu pot să cred aşa ceva! Cum a reuşit Bella? Nu pricep! De ce?"
Bâlbâielile mentale ale lui Jessica îmi întrerupseră şirul gândurilor. O aştepta pe Bella, adăpostindu-se de ploaie sub streaşina acoperişului cantinei, cu jacheta de iarnă a Bellei pe braţ. Făcuse ochii mari, fără a-i veni a crede.
- Bună, Jessica. Îţi mulţumesc că ţi-ai adus aminte, o salută Bella. Se întinse după haină şi Jessica i-o dădu fără să scoată vreo vorbă.
Ar fi trebuit să fiu politicos cu prietenele Bellei, sincere sau nu.
- Bună dimineaţa, Jessica.
"Oau..."
Jessica deschise ochii şi mai tare. Era ciudat şi amuzant... şi, sincer, puţin stânjenitor... să-mi dau seama cât de mult mă îmblânzise apropierea de Bella. Se părea că nimeni nu se mai temea de mine. Dacă Emmett ar fi aflat, ar fi râs de mine tot secolul următor.
- A... bună, murmură Jessica, iar privirea ei se mută asupra chipului Bellei, cu subînţeles. ...Cred că ne vedem la Trigonometrie.
"O să verşi tot! Nu accept "nu" drept răspuns. Detalii. Trebuie să-mi spui detaliile! Edward CULLEN!! Viaţa e atât de nedreaptă".
Buzele Bellei tresăriră.
- Da, ne vedem atunci.
Gândurile lui Jessica alergau nebuneşte în timp ce se grăbea către prima oră, privind din când în când în urmă, către noi.
"Toată povestea. Nu accept nimic mai puţin. Plănuiseră să se întâlnească seara trecută? Sunt împreună? De cât timp? Cum a putut păstra secretul ăsta? De ce-ar fi dorit să o facă? Nu poate fi ceva întâmplător - cred că îl place la modul cel mai serios. Are de ales? Voi afla. Nu suport să nu ştiu. Mă întreb dacă l-a sărutat. Oh, leşin..." Gândurile lui Jessica îşi pierdură dintr-o dată coerenţa, şi lăsă fantezii mute să îi zboare prin minte. M-am crispat la speculaţiile ei, şi nu doar pentru că se vedea pe ea însăşi în locul Bellei în imaginile din capul său.
Nu puteam fi aşa. Şi totuşi... mi-o doream...
M-am înfrânat să recunosc acest lucru chiar şi în sinea mea. În câte feluri greşite aveam să mi-o doresc pe Bella? Care dintre ele ar fi dus la moartea ei?
Mi-am scuturat capul şi am încercat să mă binedispun.
- Ce îi vei spune? am întrebat-o pe Bella.
- Hei! şopti ea, aprigă. ...Credeam că nu îmi poţi citi gândurile!
- Nu pot. Am privit-o fix, surprins, încercând să îi desluşesc sensul cuvintelor. Ah - probabil ne gândeam la acelaşi lucru, simultan. Hm... îmi plăcea destul de mult. ...Totuşi, i-am spus eu, le pot citi pe ale ei - va aştepta să te încolţească în clasă.
Bella mârâi apoi lăsă jacheta să îi alunece de pe umeri. Nu mi-am dat seama de la început că mi-o dădea înapoi - nu i-aş fi cerut-o; aş fi preferat să o păstreze... un simbol - aşa că am reacţionat prea încet pentru a mă oferi să o ajut. Îmi întinse haina şi o strânse pe a ei în braţe, fără să privească în sus ca să vadă că întinsesem mâinile drept ajutor. M-am încruntat, apoi mi-am controlat expresia înainte să observe.
- Şi ce îi vei spune? am insistat eu.
- Mă ajuţi puţin? Ce vrea să ştie?
Am zâmbit şi am scuturat din cap. Voiam să aud ce gândea fără vreun îndemn.
- Nu e corect.
Strânse din ochi.
- Nu, faptul că nu-mi împărtăşeşti ce ştii nu este corect.
Corect - nu-i plăcea făţărnicia.
Am ajuns la intrarea în clasa ei - unde urma să fiu nevoit să mă despart de ea; m-am întrebat alene dacă doamna Cope ar fi fost mai înţelegătoare dacă aş fi făcut un schimb cu ora de Engleză... M-am silit să mă concentrez. Puteam fi drept.
- Vrea să ştie dacă suntem împreună în secret, am spus eu, încet. Şi vrea să ştie ce simţi pentru mine.
Ochii ei erau din nou largi - nu cu uimire, ci cu viclenie. Erau deschişi în faţa mea, uşor de citit. Juca rolul nevinovatei.
- Vai, murmură ea. Ce ar trebui să-i spun?
- Hm. Întotdeauna încerca să mă facă să dezvălui mai multe decât îmi arăta ea. Mi-am cântărit bine răspunsul.
O şuviţă rebelă de păr, puţin umedă din pricina ceţii, i se desfăcuse pe umăr şi forma o buclă peste locul unde osul gâtului ei era ascuns de acel pulover ridicol. Îmi atrase privirea... o făcu să mângâie celelalte linii ascunse...
Mi-am întins mâna către ea cu grijă, fără să-i ating pielea - dimineaţa era suficient de răcoroasă şi fără atingerea mea - şi am răsucit-o la locul său, în cocul neglijent, ca să nu îmi distragă din nou atenţia. Mi-am amintit momentul când Mike Newton îi atinsese părul, şi fălcile mi se încleştară. Ea tresărise atunci şi se îndepărtase de el. Reacţia de acum nu era deloc la fel; în loc să se ferească, deschise şi mai mult ochii, sângele îi năvăli uşor sub piele şi bătăile inimii îi deveniră neregulate.
Am încercat să-mi ascund zâmbetul, răspunzându-i la întrebare.
- Cred că ai putea răspunde "da" la prima întrebare... dacă nu te deranjează - alegerea ei, întotdeauna alegerea ei. ...E o explicaţie mai uşoară decât oricare alta.
- Dacă nu mă deranjează, şopti ea. Ritmul inimii ei încă nu se domolise.
- Cât despre cealaltă întrebare... nu-mi mai puteam reţine zâmbetul acum. ...Răspunsul la aceasta îl voi asculta cu propriile mele urechi.
Să o las pe Bella să se gândească la asta. Mi-am înfrânat un hohot de râs când şocul i se întipări pe chip.
M-am întors repede, înainte să îmi ceară mai multe răspunsuri. Îmi venea foarte greu să nu îi ofer orice mi-ar fi cerut. Şi voiam să aud gândurile ei, nu pe ale mele.
- Ne vedem la prânz, i-am spus peste umăr, drept scuză să văd dacă încă mă mai privea cu ochii mari. Avea gura deschisă. M-am întors din nou şi am râs.
În timp ce mă îndepărtam, eram vag conştient de gândurile şocate şi pline de speculaţii care pluteau în jurul meu - ochii care se plimbau de la chipul Bellei către silueta mea care se îndepărta. Nu le-am dat mare atenţie. Nu mă puteam concentra. Îmi era oricum suficient de greu să îmi fac picioarele să se mişte cu o viteză acceptabilă traversând iarba udă către ora următoare. Voiam să fug - să alerg cu adevărat, atât de repede încât să dispar, atât de rapid încât să simt că plutesc. O parte din mine deja îşi luase zborul.
Mi-am îmbrăcat jacheta când am intrat în clasă, lăsând ca aroma ei să mă învăluiască. Aveam să ard acum - lăsând mirosul să mă întărească - pentru ca apoi să-mi fie mai uşor să îl ignor, când mă voi fi aflat alături de ea, la prânz...
Era bine că profesorii nu se mai oboseau să mă strige. Ziua aceea ar fi fost cea în care m-ar fi prins nepregătit şi fără de răspuns. Mintea îmi era preocupată de atâtea lucruri în acea dimineaţă; mă aflam în clasă doar cu trupul.
Desigur că încă o mai urmăream pe Bella. Devenise un gest natural - la fel de automat ca respiraţia. I-am auzit conversaţia cu Mike Newton, demoralizat. Ea o îndreptă repede către Jessica şi am zâmbit atât de larg că Rob Sawyer, care se afla la dreapta mea, în bancă, tresări vizibil şi se cufundă mai mult în scaunul său, îndepărtându-se de mine.
"Ciudat".
Încă nu-mi pierdusem în întregime priceperea.
Eram vag atent şi la Jessica, urmărind-o cum îşi pregătea întrebările pentru Bella. Abia aşteptam pauza a patra, de zece ori mai nerăbdător şi mai neliniştit decât fata cea curioasă, amatoare de bârfe proaspete.
Şi o mai ascultam pe Angela Weber.
Nu uitasem de recunoştinţa pe care i-o purtam - în primul rând pentru că avusese doar gânduri pline de bunătate legate de Bella, apoi pentru ajutorul oferit cu o seară în urmă. Aşa că aşteptasem dimineaţa, căutând ceva ce îşi dorea. Presupuneam că avea să fie uşor; ca oricare alt om, probabil că-şi dorea un fleac sau vreo jucărie anume. Probabil mai multe. Urma să i le ofer anonim şi să consider că suntem chit.
Însă Angela s-a dovedit aproape la fel de necooperantă ca Bella în gândurile sale. Era ciudat de mulţumită pentru o adolescentă. Fericită. Poate că acesta era motivul bunătăţii ei neobişnuite - era unul dintre acei oameni rar întâlniţi care aveau ce îşi doreau şi îşi doreau ceea ce aveau. Dacă nu era atentă la profesori şi la notele sale, se gândea la frăţiorii ei gemeni pe care avea să-i ducă pe plajă weekendul viitor - anticipându-le încântarea cu o plăcere aproape maternă. Avea deseori grijă de ei, însă nu o deranja... Era foarte drăguţ.
Însă nu mă prea ajuta.
Trebuia să fi existat ceva ce să-şi dorească. Era nevoie doar să continui să caut. Însă mai târziu. Venise momentul orei de Trigonometrie a Bellei împreună cu Jessica.
Nu eram atent încotro mă îndreptam când am ieşit de la ora de Engleză. Jessica se afla deja la locul său, bătând din ambele picioare cu nerăbdare în timp ce aştepta sosirea Bellei.
Eu, dimpotrivă, odată aşezat pe locul meu din clasă, am devenit neclintit. Trebuia să-mi reamintesc să mă mişc din când în când. Ca să continui mascarada. Era dificil, gândurile mele fiind atât de concentrate asupra celor ale lui Jessica. Speram să fie atentă, să încerce cu adevărat să citească chipul Bellei pentru mine.
Bătăile din picior ale lui Jessica deveniră mai puternice când Bella intră în sala de curs.
"Pare... ursuză. De ce? Poate că nu e nimic între ea şi Edward Cullen. Ce dezamăgire ar fi. Doar că... dacă el e în continuare disponibil... Dacă dintr-o dată e interesat să iasă cu fetele, nu m-ar deranja să îi dau o mână de ajutor..."
Chipul Bellei nu era sumbru, ci fără tragere de inimă. Era îngrijorată - ştia că eu urma să aud totul. Am zâmbit în sinea mea.
"Spune-mi totul!", întrebă Jess când Bella încă îşi scotea haina agăţând-o de spătarul scaunului. Se mişca lent, fără chef.
- "Doamne, ce înceată este. Să trecem la chestiile picante!"
- "Ce vrei să ştii?" trase Bella de timp în timp ce se aşeza.
- "Ce s-a întâmplat seara trecută?"
- "M-a dus la cină şi apoi m-a condus până acasă".
"Şi apoi? Haide, trebuie să fie mai mult de atât! Oricum minte, ştiu asta. O voi demasca."
- "Cum ai ajuns acasă atât de repede"?
Am privit-o pe Bella dând ochii peste cap în faţa suspicioasei Jessica.
- "Conduce ca un maniac. A fost îngrozitor".
Schiţă un mic zâmbet iar eu izbucnii în râs, întrerupând anunţurile domnului Mason. Am încercat să fac să pară că tuşeam, însă nimeni nu se lăsă păcălit. Domnul Mason mă privi iritat, însă nu m-am obosit să ascult ce gândea. O ascultam pe Jessica.
"Pare să spună adevărul. De ce mă obligă să-i scot fiecare cuvânt cu cleștele? În locul ei m-aş fi lăudat cât aş fi putut".
- "A fost ca o întâlnire - i-ai spus tu să vă întâlniţi acolo?"
Jessica urmări expresia surprinsă a Bellei şi fu dezamăgită de cât de sinceră părea.
- "Nu - am fost foarte mirată să-l văd acolo", îi spuse Bella.
"Ce se întâmplă?"
- "Dar astăzi te-a adus la şcoală?"
"Trebuie să fie mai mult de atât".
- "Da - şi aceasta a fost o surpriză. A observat că nu aveam haină seara trecută".
"Nu e prea amuzant", gândi Jessica, din nou dezamăgită.
Mă săturasem de întrebările ei - voiam să aud ceva ce nu ştiam deja. Speram să nu fie atât de nesatisfăcută încât să sară peste întrebările pe care le aşteptam.
- "Şi veţi ieşi din nou?" întrebă Jessica.
- "S-a oferit să mă ducă în Seattle sâmbătă pentru că are impresia că nu-mi va rezista camioneta - asta se pune?"
"Hm. Cu siguranţă că face mari eforturi să... ei bine, să aibă, într-un fel, grijă de ea. Măcar el trebuie să simtă ceva, dacă ea nu o face. Cum e posibil? Bella e nebună".
- "Da", răspunse Jessica la întrebarea Bellei.
- "Atunci", trase Bella concluzia, "da".
- "Oau... Edward Cullen".
"Indiferent dacă îl place sau nu, e o treabă importantă".
- "Ştiu", oftă Bella.
Tonul vocii sale o încurajă pe Jessica. "În sfârşit - pare să înţeleagă! Trebuie să-şi dea seama..."
- "Aşteaptă"!, spuse Jessica, dintr-o dată amintindu-şi de cea mai importantă întrebare. "Te-a sărutat?"
"Te rog, spune-mi că da! Şi apoi descrie-mi fiecare secundă!"
- "Nu", murmură Bella, apoi îşi privi mâinile, cu chipul trist. "Nu e aşa".
"La naiba. Ce-aş vrea... Ha. Şi ea pare să-şi dorească asta".
M-am încruntat. Bella chiar părea întristată de ceva, însă nu putea fi vorba despre dezamăgire, cum presupusese Jessica. Nu îşi putea dori asta. Nu ştiind ceea ce ştia. Nu putea să-şi dorească să fie prea aproape de dinţii mei. Din câte ştia ea, eu aveam colţi.
M-am cutremurat.
- "Crezi că sâmbătă...?" o îmboldi Jessica.
Bella păru şi mai frustrată când spuse: "Mă îndoiesc profund".
"Da, şi-o doreşte. Ce nasol pentru ea".
Oare pentru că vedeam totul prin filtrul percepţiilor lui Jessica îmi părea că nu se înşela?
Preţ de jumătate de secundă mă lăsai distras de idee, de imposibilitate, de cum ar fi fost să încerc să o sărut. Buzele mele lipite de ale ei, stânca rece unită cu mătasea fierbinte şi moale...
Apoi avea să moară.
Mi-am scuturat fruntea, crispându-mă de durere şi mă silii să fiu atent.
- "Despre ce aţi vorbit?"
"Ai vorbit cu el, sau l-ai făcut să-ţi extragă fiecare strop de informaţie cu cleştele, ca acum?"
Am zâmbit cu melancolie. Jessica nu era departe de adevăr.
- "Nu ştiu, Jess, despre multe lucruri. Am vorbit puţin despre referatul la Engleză".
Foarte puţin. Zâmbetul meu se lărgi.
"Haide..."
- "Te rog, Bella! Spune-mi nişte detalii."
Bella se gândi o clipă.
- "Bine, am unul. Trebuia să o fi văzut pe chelneriţă cum flirta cu el - era foarte deplasată. Însă el nu i-a dat deloc atenţie".
Ce detaliu straniu alesese să-i împărtăşească. Eram surprins că Bella observase, măcar. Părea un lucru lipsit de importanţă.
"Interesant..."
- "Ăsta e un semn bun. Era drăguţă?"
Jessica îi dădea mai multă însemnătate decât mine. Probabil era o trăsătură de-a femeilor.
- "Foarte", îi spuse Bella. "Şi avea probabil nouăsprezece sau douăzeci de ani".
Jessica era pentru moment distrasă de amintirea lui Mike la întâlnirea ei de luni seara - când acesta fusese exagerat de prietenos cu o chelnăriţă pe care Jessica nu o considerase drăguţă deloc. Împinse amintirea deoparte şi reveni, înghiţindu-şi iritarea, la vânătoarea de detalii picante.
- "Şi mai bine. Înseamnă că te place".
- "Aşa cred", spuse Bella încet, iar eu mă trezii pe dunga scaunului, cu trupul încremenit. "Dar e greu de spus. Mereu e atât de ascuns".
Probabil că nu fusesem atât de transparent şi de lipsit de control pe cât crezusem. Totuşi... la cât de ageră era ea... Cum de nu-şi dădea seama că eram îndrăgostit de ea? Am trecut în revistă conversaţia noastră, aproape surprins că nu rostisem cuvintele pe viu grai. Simţisem că acesta fusese substratul fiecărui cuvânt schimbat de noi doi.
"Oau. Cum poţi să stai faţă în faţă cu un model masculin şi să faci conversaţie?"
- "Nu ştiu cum de ai atâta curaj să rămâi singură cu el", spuse Jessica.
Pe chipul Bellei se citi şocul.
- "De ce"?
"Ciudată reacţie. Ce crede că am vrut să spun?
- "E atât de..."
"Care o fi cuvântul potrivit?"
- "...Intimidant. Eu nu aş şti ce să îi spun".
"Astăzi nu am reuşit nici măcar să leg două vorbe cu el, şi tot ce-a spus a fost 'Bună dimineaţa'. Probabil că am părut o idioată".
Bella zâmbi.
- "Şi eu am nişte probleme de coerenţă când sunt lângă el".
Probabil că încerca să o facă pe Jessica să se simtă mai bine. Siguranţa ei de sine, atunci când eram împreună, era aproape bizară.
- "Ei bine", oftă Jessica, "este incredibil de superb".
Chipul Bellei se răci dintr-o dată. Ochii ei sclipiră la fel cum o făceau când era supărată de vreo nedreptate. Jessica nu realizase schimbarea expresiei sale.
- "El e cu mult mai mult de atât", izbucni Bella.
"Oh. Acum ajungem undeva".
- "Serios? Cum este?"
Bella îşi muşcă pentru un moment buza.
- "Nu-ţi pot explica aşa cum trebuie", spuse ea într-un final. "Dar este incredibil, dincolo de chipul lui frumos". Îşi desprinse ochii de la Jessica, lipsită uşor de concentrare de parcă ar fi privit un punct foarte îndepărtat.
Sentimentul pe care-l aveam în acea clipă se asemăna oarecum cu felul în care mă simţeam când Carlisle şi Esme mă lăudau mai mult decât aş fi meritat. Asemănător, însă mai intens, mai mistuitor.
"Fă pe naiva cu altcineva - nimic nu poate întrece chipul acela! Dacă nu vorbim despre trupul lui. Mortal".
- "E posibil?" chicoti Jessica.
Bella nu schiţă niciun gest. Continuă să privească în depărtare, ignorând-o pe Jessica.
"Un om normal ar jubila. Poate de i-aş pune întrebări mai uşoare. Ha ha. De parcă aş vorbi cu un copil de grădiniţă."
- "Înseamnă că îl placi?"
Bella nu o privi pe Jessica.
- "Da".
- "Vreau să spun... îl placi cu adevărat?"
- "Da."
"Ia te uită ce roşeşte!"
Chiar asta făcea.
- "Cât de mult îl placi?", întrebă Jessica.
Clasa de Engleza ar fi putut să se năruie în flăcări şi eu nu aş fi observat.
Chipul Bellei era acum roşu ca para - aproape că-i simţeam dogoarea.
- "Prea mult", şopti ea. "Mai mult decât mă place el pe mine. Dar nu văd ce-aş putea face în privinţa asta".
"La naiba! Ce-a întrebat domnul Varner?"
- "Care număr, domnule Varner?"
Era bine că Jessica nu o mai putea chestiona pe Bella. Aveam nevoie de o clipă de linişte.
Ce Dumnezeu era acum în mintea fetei? "Mai mult decât mă place el pe mine?" De unde îi venise acea idee? "Dar nu văd ce-aş putea face în privinţa asta?" Ce voia să însemne aceasta? Nu puteam găsi vreo explicaţie raţională pentru acele cuvinte. Erau pur şi simplu lipsite de sens.
Se părea că nu puteam lua nimic de bun. Lucruri evidente, care erau întrutotul logice, erau cumva rău sucite şi întoarse pe dos în creierul ei bizar. "Mai mult decât mă place el pe mine"? Poate că încă nu trebuia să abandonez ideea spitalului de psihiatrie.
M-am uitat la ceas, încleştându-mi dinţii. Cum de nişte biete minute puteau părea imposibil de lungi pentru o fiinţă nemuritoare? Unde îmi dispăruse simţul timpului?
Mi-am ţinut fălcile încleştate pe durata întregii lecţii de Trigonometrie a domnului Varner. L-am ascultat cu mai multă atenţie decât propriul meu curs. Bella şi Jessica nu au mai schimbat nicio vorbă, însă Jessica a mai privit-o pe Bella de câteva ori, iar într-un rând chipul ei redeveni purpuriu, aparent fără vreun motiv anume.
Abia aşteptam prânzul.
Nu eram sigur dacă Jessica avea să obţină câteva dintre răspunsurile pe care le aşteptam la finalul orei, însă Bella era mai isteaţă decât ea.
Imediat ce se sună de pauză, Bella se întoarse către Jessica.
- "La ora de Engleză, Mike m-a întrebat dacă ai spus ceva despre seara de luni", spuse Bella, cu un zâmbet înflorindu-i pe colţurile buzelor. I-am înţeles perfect intenţia - atacul era cea mai bună apărare.
- "Mike a întrebat de mine?" Bucuria lăsă mintea lui Jessica fără apărare, îmblânzită, fără falsitatea ei obişnuită. "Glumeşti! Ce i-ai spus?"
- "I-am spus că ai zis că te-ai distrat de minune - şi părea mulţumit".
- "Spune-mi exact ce a spus, şi răspunsul tău exact!"
Clar, doar atât aveam să obţin în acea zi de la Jessica. Bella zâmbea de parcă s-ar fi gândit la acelaşi lucru. De parcă ar fi câştigat o rundă.
La prânz avea să fie cu totul altfel. Urma să am mai mult succes obţinând răspunsuri de la ea decât de la Jessica, aveam să mă asigur de asta.
Abia am reuşit să îndur să scrutez din când în când mintea lui Jessica de-a lungul celei de-a patra ore. Nu aveam răbdare pentru gândurile ei obsesive legate de Mike Newton. Mă săturasem de el până peste cap în ultimele două săptămâni. Avea noroc să mai fie în viaţă.
Am trecut apatic de ora de sport împreună cu Alice, în chipul în care ne mişcam atunci când venea vorba de activităţi fizice alături de oameni. Normal că ea era coechipiera mea. Era prima zi când se juca badminton. Am oftat plictisit, legănând racheta cu încetinitorul pentru a trimite fluturaşul de cealaltă parte a fileului. Lauren Mallory juca în echipa adversă. Rată. Alice îşi învârtea racheta ca pe un baston, privind spre tavan.
Cu toţii uram ora de sport, mai ales Emmett. Jocurile cu aruncări reprezentau un afront pentru filosofia lui personală. Ora de sport părea mai neplăcută astăzi ca de obicei - mă simţeam la fel de iritat precum fusese întotdeauna Emmett.
Înainte să explodez de nerăbdare, antrenorul Clapp încheie partidele şi ne dădu drumul mai devreme. Eram ridicol de recunoscător că sărise peste micul dejun - o încercare recentă de a ţine cură de slăbire - şi de teama rezultând din aceasta care îl făcuse să plece grăbit din campus pentru a-şi face rost de un prânz bogat în grăsimi. Îşi promisese că de a doua zi avea să o ia de la capăt...
Astfel mi-a rămas un răgaz suficient să ajung în corpul de clădire unde se ţinea ora de Matematică, înainte de terminarea orei Bellei.
"Distracţie plăcută", gândi Alice pe când se îndrepta către Jasper. "Mai am de răbdat doar câteva zile. Presupun că o vei saluta pe Bella din partea mea, nu-i aşa?"
Am scuturat din cap, exasperat. Toţi clarvăzătorii erau atât de îngâmfaţi?
"Ca să ştii, va fi însorit de ambele părţi ale strâmtorii în acest weekend. Poate vrei să-ţi faci alte planuri".
Am oftat, continuându-mi drumul în direcţia opusă. Îngâmfată, însă, evident, de ajutor.
M-am sprijinit de zid, lângă uşă, aşteptând. Eram suficient de aproape încât să aud vocea lui Jessica prin zidul din cărămidă, precum şi gândurile sale.
- Nu stai astăzi cu noi, nu-i aşa? "Pare... atât de senină. Sigur sunt o grămadă de lucruri pe care nu mi le-a spus".
- Nu prea cred, răspunse Bella, ciudat de nesigură pe sine.
Nu îi promisesem că îmi voi petrece pauza de prânz alături de ea? Ce era în mintea ei?
Au ieşit din clasă împreună, iar ochii amândurora se făcură mari când mă văzură. Însă o puteam auzi doar pe Jessica.
"Frumos. Oau. O, da, se întâmplă mai multe între ei decât îmi spune ea. Poate o voi suna diseară... Sau poate că nu ar trebui să o încurajez. Sper să se plictisească repede de ea. Mike e drăguţ dar... oau".
- Ne vedem mai târziu, Bella.
Bella se îndreptă spre mine, oprindu-se la un pas depărtare, încă ezitând. Era roz în obraji.
O cunoşteam de-acum suficient de bine ca să ştiu că ezitarea ei nu ascundea teamă. Pricina părea să fie un fel de prăpastie pe care şi-o imaginase între sentimentele ei şi ale mele. "Mai mult decât mă place el pe mine." Absurd!
- Bună, am spus eu, cu vocea uşor tăioasă.
Chipul ei se lumină.
- Bună.
Nu părea dornică să spună altceva, aşa că am condus-o până la cantină şi ea păşi în tăcere lângă mine.
Jacheta îşi făcuse efectul - mirosul ei nu mai era atât de zdrobitor ca până atunci. Era doar o intensificare a durerii pe care o simţeam deja. O puteam ignora cu mai multă uşurinţă decât îmi închipuisem altădată că ar fi cu putinţă.
Bella nu-şi găsea astâmpăr cât am aşteptat la coadă, jucându-se, absentă, cu fermoarul jachetei sale şi plimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul. Mă privea des, dar de fiecare dată când îmi întâlnea privirea, lăsa ochii în pământ de parcă s-ar fi simţit stânjenită. Oare din cauză că ne priveau atât de mulţi oameni? Poate auzea şoaptele din jur - bârfa era atât verbală cât şi mentală în acea zi.
Sau poate realizase, din expresia mea, că dăduse de belele.
Nu spuse nimic până ce nu am început să îi strâng mâncarea de prânz. Nu ştiam ce îi plăcea - nu încă - aşa că luasem câte ceva din toate.
- Ce faci? îmi şuieră ea cu o voce înceată. ...Doar nu iei toate astea pentru mine?
Am scuturat din cap şi am împins tava până la casa de marcat.
- Jumătate este pentru mine, desigur.
Ea ridică sceptică din sprânceană, însă nu mai scoase vreo vorbă cât eu plătii mâncarea şi o însoţii la masa unde ne aşezasem cu o săptămână în urmă, înainte de experienţa ei dezastruoasă cu luarea de sânge. Păreau să fi trecut mai mult de câteva zile. Totul era diferit acum.
Se aşeză din nou în faţa mea. Am împins tava către ea.
- Ia orice doreşti, am încurajat-o eu.
Ea alese un măr şi îl răsuci în palme, cu o privire întrebătoare.
- Sunt curioasă.
Ce surpriză.
- Ce-ai face dacă te-ar provoca cineva să mănânci? continuă ea cu voce atât de înceată încât să nu le atragă atenţia oamenilor. Urechile nemuritorilor erau altceva, de-ar fi fost atente. Probabil că ar fi trebuit să le spun ceva mai devreme...
- Întotdeauna eşti curioasă, mă plânsei eu. Ei bine... Nu era de parcă nu aş mai fi fost nevoit vreodată să mănânc. Era o parte din mascaradă. Una neplăcută.
M-am întins după cel mai apropiat lucru şi am privit-o în ochi muşcând o bucăţică din orice ar fi fost. Fără să privesc, nu îmi puteam da seama. Era la fel de lipicios, de tare şi de respingător ca oricare alt aliment uman. Am mestecat repede şi am înghiţit, încercând să mă împiedic să mă strâmb. Îmbucătura de mâncare îmi alunecă încet şi neplăcut pe gât. Am oftat gândindu-mă la cum urma să fiu nevoit să o vomit mai târziu. Dezgustător.
Chipul Bellei era şocat. Impresionat.
Aş fi dorit să-mi dau ochii peste cap. Normal că ne perfecţionasem aceste înşelătorii.
- Dacă te-ar provoca cineva să mănânci pământ, ai putea să o faci, nu-i aşa?
Nasul i se încreţi şi zâmbi.
- Am făcut-o o dată... când am pus un pariu. Nu a fost atât de rău la gust.
Am izbucnit în râs.
- Presupun că nu sunt surprins.
"Par apropiaţi, nu-i aşa? Gesturile lor sunt clare. Îi voi spune Bellei impresiile mele mai târziu. Se întinde către ea exact aşa cum ar trebui, dacă ar fi interesat. Pare interesat. Arată... perfect". Jessica oftă. "Delicios".
Am susţinut privirea curioasă a lui Jessica iar ea şi-o feri nervoasă, râzând cu vecina ei de masă.
"Probabil ar trebui să mă rezum la Mike. Realitate, nu fantezie..."
- Jessica analizează tot ce fac, am informat-o pe Bella. ...Îţi va spune totul mai încolo.
I-am împins în faţă farfuria cu mâncare - pizza, mi-am dat eu seama - întrebându-mă cum era cel mai bine să încep. Frustrarea din trecut mi se reaprinse pe când cuvintele mi se repetau în gând: "Mai mult decât mă place el pe mine. Dar nu văd ce-aş putea face în privinţa asta."
Muşcă din aceeaşi felie de pizza. Mă uimea câtă încredere avea. Desigur, nu ştia că sunt otrăvitor - însă împărţirea mâncării nu avea să îi facă rău. Totuşi, mă aşteptam să mă trateze diferit. Ca pe ceva deosebit. Nu o făcea niciodată - sau măcar nu într-un sens negativ...
Aveam să încep cu blândeţe.
- Deci chelnăriţa era drăguţă, nu-i aşa?
Ridică din nou sprânceana.
- Chiar nu ai observat?
De parcă vreo femeie ar fi reuşit să-mi distragă atenţia de la Bella. Din nou, absurd.
- Nu. Nu eram atent. Aveam multe pe cap. Nu pe ultimul loc aflându-se felul în care bluza ei subţire şi moale i se lipea de trup....
Bine că în această zi îmbrăcase acel pulover urât.
- Biata fată, spuse Bella, zâmbind.
Îi plăcea faptul că nu mi se păruse deloc interesantă chelnăriţa. Puteam înţelege asta. De câte ori îmi imaginasem că-l schilodeam pe Mike Newton în laboratorul de biologie?
Doar nu putea crede că sentimentele ei omeneşti, fructul a şaptesprezece ani scurţi de om, puteau fi mai puternice decât pasiunile care se strânseseră în mine de un secol.
- Ceva din ce i-ai spus lui Jessica... Nu reuşeam să-mi păstrez un ton relaxat. ...Ei bine, m-a deranjat.
Imediat se apără.
- Nu mă miră că ai auzit ceva ce nu ţi-a plăcut. Ştii ce se spune despre cei care trag cu urechea.
Cei ce trag cu urechea nu aud niciodată lucruri bune despre ei înşişi, aşa era zicala.
- Te-am avertizat că voi asculta, i-am reamintit eu.
- Şi eu te-am avertizat că nu doreşti să ştii tot ce-mi trece prin minte.
Se gândea la clipa când o făcusem să plângă. Remuşcarea îmi îngroşă vocea.
- Aşa este. Însă nu prea ai dreptate. Vreau să ştii ce gândeşti... în întregime. Doar că îmi doresc... să nu te gândeşti la unele lucruri.
Alte jumătăţi de adevăr. Ştiam că nu ar fi trebuit să-mi doresc să simtă ceva pentru mine. Însă îmi doream. Desigur că îmi doream.
- Asta e o mare diferenţă, bombăni ea, încruntându-se către mine.
- Dar nu asta e problema, acum.
- Atunci care este?
Se întinse către mine, prinzându-şi uşor gâtul cu palma. Îmi atrase privea - distrăgându-mi atenţia. Cât de moale trebuie să fi fost pielea ei...
"Concentrează-te", mi-am poruncit mie însumi.
- Chiar crezi că sentimentele tale pentru mine sunt mai puternice decât ale mele? Întrebarea îmi părea ridicolă, cuvintele ieşindu-mi împiedicat.
Ochii i se lărgiră şi i se tăie răsuflarea. Apoi îşi feri privirea, clipind repede. Cu un suspin, reuşi să respire din nou.
- Din nou faci asta, murmură ea.
- Ce anume?
- Îmi iei minţile, recunoscu ea, susţinându-mi privirea cu precauţie.
- Oh. Hm. Nu eram prea sigur ce să fac în acea privinţă. Nici nu eram sigur că nu-mi doream să o farmec. Eram încă încântat că o puteam face. Însă nu ajuta cu nimic conversaţia.
- Nu este vina ta. Oftă. ...Nu te poţi împiedica.
- Îmi vei răspunde? am întrebat-o eu.
Ea privi masa.
- Da.
Şi acestea fură singurele ei cuvinte.
- "Da, îmi vei răspunde" sau "Da, chiar crezi asta"? am întrebat eu, nerăbdător.
- Da, chiar cred asta, spuse ea fără să-şi înalţe privirea. În voce i se ghicea o umbră de tristeţe. Roşi din nou, iar dinţii ei începură, în mod inconştient, să îi muşte buza.
Dintr-o dată, mi-am dat seama că îi venea foarte greu să recunoască deoarece era încredinţată de acel lucru. Şi că nu eram cu nimic mai bun decât acel laş, Mike, cerându-i să-mi confirme sentimentele sale înainte să i le fi confirmat pe ale mele. Nu avea importanţă că eu simţeam că i le arătasem foarte clar. Nu reuşisem să mă fac înţeles de ea, aşa că nu aveam nicio scuză.
- Te înşeli, am asigurat-o eu. Trebuia să audă tandreţea din glasul meu.
Bella mă privi cu ochi de nepătruns, care nu dezvăluiau nimic.
- Nu poţi şti asta, şopti ea.
Credea că-i subestimez sentimentele pentru că nu îi puteam auzi gândurile. Însă, de fapt, problema era că ea le subestima pe ale mele.
- Ce te face să crezi asta? m-am mirat eu.
Mă privi şi ea, cu sprâncenele încreţite, muşcându-şi buzele. Pentru a nu ştiu câta oară, mi-am dorit cu disperare să o pot auzi.
Mă aflam la un pas de a o implora să-mi spună cu ce gânduri se luptă, însă ea ridică un deget pentru a mă împiedica să vorbesc.
- Lasă-mă să mă gândesc, îmi ceru ea.
Câtă vreme doar îşi punea gândurile în ordine, puteam fi răbdător.
Sau mă puteam preface că aş fi.
Îşi lipi palmele, unindu-şi şi despărţindu-şi degetele subţiri. Îşi privea mâinile de parcă i-ar fi aparţinut altcuiva, în timp ce vorbea.
- În afară de lucrurile evidente, murmură ea. ...Uneori... nu pot fi sigură... Eu nu ştiu cum să citesc gândurile - dar uneori mi se pare că încerci să îţi iei adio când spui altceva. Nu mă privi.
Înţelesese asta, nu-i aşa? Oare îşi dăduse seama că doar slăbiciunea şi egoismul mă ţinuseră pe loc? Oare avea o impresie mai proastă despre mine din această cauză?
- Perspicace, am răsuflat eu, apoi am privit îngrozit cum suferinţa i se oglindi pe chip. M-am grăbit să îi infirm presupunerea. ...Tocmai de asta te înşeli - am început, apoi mă oprii, amintindu-mi primele cuvinte ale explicaţiei sale. Mă deranjau, deşi nu eram sigur că înţelesesem corect. ...Cum adică "evident"?
- Priveşte-mă, spuse ea.
Chiar o priveam. Doar asta făceam. Ce voia să spună?
- Sunt absolut comună, îmi explică ea. Cu excepţia lucrurilor rele ca experienţa de a mă afla la un pas de moarte şi ca stângăcia care mă face aproape schiloadă. Şi priveşte-te pe tine. Împinse aerul cu braţul în direcţia mea, de parcă arăta ceva atât de evident că nu mai avea niciun rost să îi dea glas.
Se credea comună? Credea că aş fi fost cumva de preferat faţă de ea? În ochii cui? Ai oamenilor proşti, înguşti la minte, orbi, ca Jessica sau doamna Cope? Cum de nu îşi putea da seama că era cea mai frumoasă... cea mai minunată... Nici măcar acele cuvinte nu erau îndeajuns.
Şi ea nu avea idee.
- Nu te vezi prea clar, să ştii, i-am spus eu. Recunosc că ai perfectă dreptate în privinţa lucrurilor rele... am râs eu lipsit de umor. Malefica soartă care o vâna nu-mi părea de râs. Însă stângăcia ei era, într-un fel, amuzantă. Înduioşătoare. M-ar fi crezut de i-aş fi spus că era frumoasă, la suflet şi la trup? Poate confirmarea altora i s-ar fi părut mai convingătoare. ...Dar tu nu ai auzit ce gândea fiecare băiat despre tine în prima zi de şcoală.
Ah, speranţa, încântarea, înflăcărarea acelor gânduri. Graba cu care se transformaseră în fantezii imposibile. Irealizabile, pentru că ea nu îl dorea pe niciunul.
Eu eram cel căruia îi spusese "da".
Probabil că zâmbeam cu toată fiinţa mea.
Chipul ei era palid de surprindere.
- Nu cred, îngăimă ea.
- Crede-mă, măcar de data asta - eşti opusul a tot ceea ce este obişnuit.
Doar existenţa ei era o scuză suficientă pentru a justifica plămădirea întregii lumi.
Nu era obişnuită să primească complimente, mi-era clar. Alt lucru cu care urma să fie nevoită să se obişnuiască. Roşi, apoi schimbă subiectul.
- Dar nu îmi iau adio.
- Nu vezi? Asta îmi arată că am dreptate. Mie îmi pasă cel mai mult, pentru că dacă o pot face... Aveam oare să fiu suficient de altruist încât să fac ceea ce trebuia? Mi-am scuturat capul cu disperare. Trebuia să găsesc puterea. Merita să aibă o viaţă a ei. Nu ceea ce văzuse Alice că o aştepta. ...Dacă ar fi cel mai bine să plec... Şi trebuia să fie, nu-i aşa? Nu exista niciun înger nepăsător. Locul Bellei nu era cu mine. ...Atunci mi-aş face rău mie însumi pentru a te scuti de suferinţă, pentru a te şti în siguranţă.
Rostind cuvintele, mi-am dorit să se adeverească.
Mă privi îndelung. Cumva, cuvintele mele îi stârniseră furia.
- Şi tu nu crezi că aş face la fel? mă întrebă ea, mânioasă.
Atât de furioasă - atât de moale şi de fragilă. Cum ar fi putut ea să rănească pe cineva?
- Nu vei fi nevoită niciodată să iei această decizie, i-am spus eu, mâhnit din nou de marea diferenţă care ne despărţea.
Mă privi, grija înlocuindu-i mânia din ochi şi făcând să reapară cuta dintre aceştia.
Ceva era foarte aiurea în ordinea universului dacă unui om atât de bun şi atât de fragil nu i se cuvenea un înger păzitor care să îl ţină departe de probleme.
"Ei bine", m-am gândit eu cu un umor amar, "măcar are un vampir păzitor".
Am zâmbit. Cât de mult îmi plăcea scuza mea de a rămâne.
- Desigur, ocrotirea ta începe să aibă aerul unei ocupaţii cu normă întreagă care necesită prezenţa mea constantă.
Zâmbi şi ea.
- Nimeni nu a încercat să-mi facă astăzi vreun rău, spuse ea, relaxată, apoi chipul ei deveni întrebător pentru jumătate de secundă înainte ca ochii să-i devină din nou de nepătruns.
- Încă, am spus eu, tăios.
- Încă, încuviinţă ea, spre surprinderea mea. Mă aşteptam să nege că ar avea nevoie de protecţie.
"Cum a putut? Ticălosul ăla egoist! Cum ne-a putut face una ca asta?" Pătrunzătorul strigăt mental al lui Rosalie îmi sfâşie concentrarea.
- Uşurel, Rose, l-am auzit pe Emmett şoptind din celălalt capăt al cantinei. Își petrecuse braţul pe după umerii ei, ţinând-o strâns lângă el, imobilizând-o.
"Îmi pare rău, Edward", gândi Alice cu vinovăţie. "Şi-a dat seama că Bella ştie prea multe, din conversaţia voastră... şi, ei bine, ar fi fost mai rău dacă nu i-aş fi spus imediat adevărul. Ai încredere în mine".
M-am cutremurat văzând imaginea care urmă, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă i-aş fi mărturisit lui Rosalie acasă, unde aceasta nu avea de păstrat nicio aparenţă, faptul că Bella ştia că sunt vampir. Aveam să fiu nevoit să-mi ascund Aston Martin-ul undeva în afara statului dacă nu s-ar fi calmat până la finalul orelor. Mă deranja să-mi imaginez maşina preferată zdrobită şi în flăcări - deşi ştiam că ar fi fost o răzbunare meritată.
Nici Jasper nu era mai bucuros.
Urma să mă ocup de ceilalţi mai târziu. Aveam atât de puţin timp de petrecut cu Bella, şi nu aveam de gând să-l irosesc. Iar când am auzit-o pe Alice mi-am amintit că aveam de rezolvat nişte probleme.
- Aş vrea să te mai întreb ceva, am spus eu, îndepărtându-mi atenţia de gândurile isterice ale lui Rosalie.
- Spune, zise Bella, zâmbind.
- Chiar trebuie să ajungi în Seattle sâmbăta asta, sau era doar o scuză ca să nu fii nevoită să-ţi refuzi admiratorii?
Ea îmi aruncă un zâmbet pieziş.
- Ştii, încă nu te-am iertat pentru gestul cu Tyler. Din vina ta şi-a pus în cap că voi merge la bal cu el.
- Ar fi găsit o şansă să te invite chiar şi fără mine - eu doar îmi doream foarte mult să văd ce faţă aveai să faci.
Am izbucnit în râs, amintindu-mi expresia ei înspăimântată. Nimic din ce-i dezvăluisem din povestea mea întunecată nu o făcuse să pară atât de înfricoşată. Adevărul nu o speriase. Voia să fie cu mine. Incredibil.
- De te-aş fi invitat eu, m-ai fi refuzat?
- Probabil că nu, spuse ea. ...Dar aş fi anulat mai târziu - prefăcându-mă că aş fi bolnavă sau cu glezna sucită.
Cât de ciudat.
- De ce ai fi făcut una ca asta?
Îşi scutură capul, de parcă s-ar fi simţit dezamăgită că nu înţelesesem imediat.
- Nu m-ai văzut niciodată la ora de sport, cred, dar aş fi crezut că ai înţeles.
Ah.
- Te referi la faptul că nu poţi păşi pe o suprafaţă dreaptă şi stabilă fără să găseşti ceva de care să te împiedici?
- Evident.
- Nu ar fi o problemă. Totul ţine de cel care conduce dansul.
Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit copleşit de ideea de a o ţine în braţe la un bal - unde cu siguranţă că ar fi purtat ceva frumos şi delicat în loc de acel pulover oribil.
Limpede precum cristalul, mi-am amintit de felul cum îi simţisem trupul sub al meu după ce o împinsesem din calea dubei care se îndrepta către ea. Îmi aminteam senzaţia cu mai multă putere decât panica, disperarea sau amărăciunea. Fusese atât de caldă şi atât de moale, contopindu-se perfect cu forma mea de piatră...
Mă smulsei din mrejele amintirii.
- Dar nu mi-ai spus niciodată - am spus eu grabnic, împiedicând-o să mă contrazică invocându-şi stângăcia, cum îmi era clar că intenţiona să facă. ...Eşti hotărâtă să mergi în Seattle, sau am putea face altceva?
Câtă şiretenie - îi dădeam de ales fără a-i lăsa vreo posibilitate de a sta departe de mine în acea zi. Nu era prea corect din partea mea. Însă cu o seară în urmă îi făcusem o promisiune... şi îmi plăcea ideea de a mi-o respecta - aproape la fel de mult pe cât mă înspăimânta.
Soarele avea să strălucească pe cer sâmbătă. I-aş fi putut dezvălui felul adevărat în care arătam, de-aş fi fost suficient de puternic încât să-i îndur oroarea şi dezgustul. Ştiam locul perfect unde să-mi asum un asemenea risc...
- Sunt deschisă şi altor posibilităţi, spuse Bella. Însă trebuie să îţi cer un serviciu.
Un "da" isteţ. Ce şi-ar fi putut dori de la mine?
- Ce anume?
- Pot conduce eu?
Acesta era felul ei de a glumi?
- De ce?
- Ei bine, mai ales pentru că atunci când i-am spus lui Charlie că mă duc în Seattle, m-a întrebat dacă merg singură şi, pe atunci, aşa plănuisem. Dacă m-ar întreba din nou, probabil că nu l-aş minţi, dar nu cred că o va face, iar dacă mi-aş lăsa camioneta acasă aş isca inutil aceeaşi discuţie. Şi pentru că mă sperie felul tău de a conduce.
M-am arătat exasperat.
- Dintre toate lucrurile care te-ar fi putut înspăimânta la mine, tu îţi faci griji pentru maniera mea de a conduce. Cu adevărat, creierul ei funcţiona anapoda. Mi-am scuturat capul.
"Edward", mă strigă Alice imperios.
Dintr-o dată priveam un cerc strălucitor de lumină, prins într-una dintre viziunile lui Alice.
Era un loc pe care îl ştiam bine, cel în care mă gândisem să o duc pe Bella - o mică pajişte unde nu mergea nimeni altcineva în afară de mine. Un loc liniştit şi frumos unde puteam fi încredințat că voi fi singur - suficient de îndepărtată de orice cărare sau aşezare omenească încât până şi mintea mea să se bucure de pace şi de tăcere.
Alice o recunoscu la rândul ei, pentru că mă văzuse acolo nu cu mult timp în urmă în altă viziune - una dintre acelea pâlpâitoare şi nedesluşite pe care mi le arătase în dimineaţa când o salvasem pe Bella din calea dubei.
În acea viziune neclară, nu eram singur. Şi acum totul devenise clar - Bella se afla alături de mine. Deci aveam suficient curaj. Mă contempla, culorile curcubeului jucându-se pe chipul meu, cu ochii insondabili.
"E acelaşi loc", gândi Alice, cu gândurile copleşite de o groază la nelalocul său în acea viziune. Tensiune, poate, însă oroare? Ce voia să spună prin "acelaşi loc"?
Apoi am văzut.
"Edward!" protestă Alice cu voce ascuţită. "O iubesc, Edward!"
I-am blocat gândurile cu înverşunare.
Nu o iubea pe Bella în felul meu. Viziunea ei era imposibilă. Greşită. Era cumva orbită, vedea imposibilităţi.
Nici jumătate de secundă nu trecuse. Bella mă privea, curioasă, aşteptând un răspuns potrivit la ceea ce-mi ceruse. Percepuse oare străfulgerarea de groază, sau se petrecuse prea repede pentru ea?
M-am concentrat asupra ei, sau asupra conversaţiei noastre neterminate, exilând-o pe Alice şi viziunile sale imperfecte şi mincinoase din gânduri. Nu meritau atenţia mea.
Însă nu mai eram capabil să păstrez tonul jucăuş al persiflării noastre.
- Nu vrei să-i spui tatălui tău că îţi vei petrece ziua cu mine? am întrebat-o eu, mohoreala strecurându-se în glasul meu.
Am împins din nou viziunile, încercând să le alung şi mai departe, să le împiedic să mijească în mintea mea.
- Cu Charlie, e mai bine să spui cât mai puţin, spuse Bella, sigură de acest adevăr. ...Oricum, unde mergem?
Alice se înşela. În totalitate. Nu era nicio şansă. Şi era doar o viziune veche, acum căzută în desuetudine. Lucrurile se schimbaseră.
- Va fi vreme frumoasă, i-am spus eu, răspicat, luptându-mă cu panica şi cu nehotărârea. Alice se înşela. Trebuia să continui de parcă nu aş fi văzut sau auzit nimic. ...Aşa că mă voi feri de ochii lumii... şi tu poţi rămâne alături de mine, dacă doreşti.
Bella înţelese imediat semnificaţia cuvintelor mele; ochii ei se însufleţiră, luminoşi şi plini de speranţă.
- Şi îmi vei arăta ce ai vrut să-mi spui despre soare?
Poate, ca de atâtea ori până atunci, reacţia ei avea să fie opusul aşteptărilor mele. Am zâmbit considerând posibilitatea, luptându-mă să revin la starea de spirit mai plăcută de dinainte.
- Da. Însă... Nu dăduse încă un răspuns pozitiv. ...Dacă nu doreşti să rămâi... singură cu mine, aş prefera totuşi să nu te duci la Seattle neînsoţită. Mă îngrozesc gândindu-mă ce probleme ţi s-ar putea ivi în cale într-un oraş atât de mare.
Buzele ei se lipiră; se simţea jignită.
- Phoenix este de trei ori mai mare decât Seattle - doar ca număr de locuitori. Ca mărime...
- Dar se pare că încă nu-ţi sunase ceasul în Phoenix, am spus eu, retezându-i firul justificărilor. ...Aşa că aş prefera să rămâi cu mine.
Ar fi putut rămâne pentru totdeauna şi timpul tot nu mi-ar fi fost suficient.
Nu ar fi trebuit să gândesc astfel. Nu ni se aşternea eternitatea la picioare. Trecerea secundelor avea o greutate şi mai mare decât înainte; fiecare dintre ele o transforma, pe când eu rămâneam neschimbat.
- Se întâmplă să nu mă deranjeze să rămânem singuri, spuse ea.
Nu - pentru că instinctele ei erau sucite.
- Ştiu. Am oftat. ...Însă ar trebui să îi spui lui Charlie.
- De ce aş face asta? întrebă ea, părând speriată.
Am privit-o încruntat, în timp ce viziunile pe care nu prea reuşeam să le reprim mi se învârteau ameţitor în minte.
- Ca să îmi dai un mic îndemn să te aduc înapoi, am şuierat eu. Măcar atât ar fi trebuit să îmi ofere - un martor care să mă silească să fiu precaut.
De ce mă obligase Alice tocmai acum să văd acele lucruri?
Bella înghiţi în sec şi mă privi îndelung. Oare ce vedea?
- Cred că îmi voi asuma riscul, spuse ea.
Oare simţea vreo plăcere riscându-şi viaţa? Tânjea poate după adrenalină?
Am privit-o mânios pe Alice, care îmi susţinu privirea cu o expresie alarmantă. Lângă ea, Rosalie se încruntă, furioasă, însă nu-mi păsa. Să-mi distrugă maşina. Era doar o jucărie.
- Hai să vorbim despre altceva, îmi sugeră Bella, pe neaşteptate.
Mi-am îndreptat din nou privirea către ea, întrebându-mă cum de putea fi atât de oarbă la lucrurile care contau cu adevărat. De ce refuza să mă vadă drept monstrul care eram?
- Despre ce vrei să vorbim?
Ochii ei se îndreptară mai întâi către stânga, apoi către dreapta, de parcă voia să se asigure că nu trage nimeni cu urechea. Probabil voia să discute despre un subiect cu iz de mit. Privirea îi încremeni o clipă şi trupul îi împietri, apoi privi din nou către mine.
- De ce te-ai dus în locul acela din Goat Rocks, săptămâna trecută?... Să vânezi? Charlie a spus că nu este un loc bun pentru vânătoare, din pricina urşilor.
Atât de uitucă. Am privit-o şi eu, cu mirare.
- Urşi? suspină ea.
Am zâmbit strâmb, urmărind cum accepta ea informaţia. Oare urma să o determine să mă ia mai în serios? Ar fi reuşit oare ceva să facă acest lucru?
Reuşi să se adune.
- Nu s-a deschis sezonul de vânătoare de urşi, spuse ea cu severitate, îngustându-şi ochii.
- Dacă le citeşti cu atenţie, descoperi că legile nu acoperă decât vânătoarea cu arma.
Îşi pierdu din nou, pentru o clipă, controlul asupra expresiei. Buzele i se întredeschiseră.
- Urşi? repetă ea, o tentativă de întrebare de această dată şi nu un suspin de şoc.
- Ursul grizzly este preferatul lui Emmett.
I-am scrutat căutătura, dorind să văd cum primise această informaţie.
- Hm, murmură ea. Muşcă din pizza, privind în jos. O mestecă, pierdută în gânduri, apoi luă o gură de apă.
- Aşadar, spuse ea, în sfârşit ridicându-şi privirea, care este vânatul tău preferat?
Am presupus că ar fi trebuit să mă aştept la aşa ceva, însă nu o făcusem. Bella era întotdeauna mai mult decât interesantă.
- Leul de munte, am răspuns eu, brusc.
- Ah, spuse ea pe un ton neutru. Inima continua să îi bată liniştit şi egal, de parcă am fi discutat despre restaurantul preferat.
Fie, atunci. Dacă voia să se poarte de parcă nimic nu ar fi fost neobişnuit...
- Desigur, trebuie să avem grijă să nu dăunăm mediului vânând cu nesăbuinţă, i-am spus eu, cu o voce detaşată şi impersonală. ...Încercăm să ne concentrăm asupra zonelor unde populaţia de prădători este prea numeroasă - oricât de departe ar fi nevoie. În zona aceasta sunt mulţi cerbi şi elani, sunt buni, însă care ar mai fi distracţia vânătorii?
Mă ascultă cu o expresie politicoasă de interes, de parcă aş fi fost un profesor ţinând o lecţie. Fui nevoit să zâmbesc.
- Într-adevăr, murmură ea calmă, muşcând din nou din pizza.
- Sezonul preferat de vânătoare al lui Emmett este începutul primăverii, am spus eu, reluându-mi lecţia. ...Pe atunci, abia ies din hibernare şi sunt mai furioşi.
Şaptezeci de ani trecuseră, iar el încă nu uitase de acel prim meci pierdut.
- Nimic nu e mai amuzant decât un urs grizzly furios, încuviinţă Bella, înclinând solemn capul.
Nu mi-am putut înăbuşi un chicotit când am aprobat şi eu din cap calmul său ilogic. Trebuia să ajung dedesubtul său.
- Spune-mi ce crezi cu adevărat, te rog.
- Încerc să îmi imaginez - însă nu reuşesc, spuse ea, cuta reapărându-i între ochi. ...Cum vânezi un urs fără arme?
- Avem arme, i-am spus eu, apoi i-am zâmbit din toată inima. Mă aşteptam să dea înapoi, însă ea rămase nemişcată, privindu-mă. ...Doar că nu de felul celor la care se gândesc cei care scriu legi pentru oameni. Dacă ai văzut vreodată le televizor un urs atacând, ar trebui să-ţi poţi închipui cum vânează Emmett.
A privi către masa la care erau aşezaţi ceilalţi şi ridică din umeri.
În sfârşit. Apoi râsei de mine însumi, pentru că ştiam că o parte din mine îşi dorea ca ea să nu fi observat.
Dintr-o dată, ochii ei deveniră negri şi profunzi atunci când mă privi.
- Şi tu ataci ca un urs? întrebă ea, cu glasul aproape o şoaptă.
- Mai degrabă ca un leu, sau aşa mi se spune, i-am zis eu, încercând din nou să par detaşat. ...Poate că preferinţele acestea sunt oglinda trăsăturilor noastre.
Buzele ei schiţară un surâs.
- Poate, repetă ea. Apoi capul ei se înclină şi curiozitatea i se citi limpede în privire. ...Iar eu voi vedea vreodată asta?
Nu aveam nevoie de imaginile lui Alice pentru a ilustra acea oroare - imaginaţia mea era arhisuficientă.
- În niciun caz, am mârâit eu.
Se feri de mine, cu ochii plini de uimire şi de spaimă.
Mă retrasei şi eu mai în spate, dorind să las un spaţiu între noi. Nu avea să înţeleagă niciodată, oare? Nu voia să facă absolut nimic să mă ajute să o păstrez în viaţă.
- Ar fi prea înfricoşător pentru mine? mă întrebă ea, cu vocea calmă. Inima ei, totuşi, se zbătea cu bătăi mai iuţi.
- De-ar fi aşa, te-aş lua cu mine în această seară, i-am replicat eu cu dinţii strânşi. ...Ai nevoie de o doză sănătoasă de spaimă. Nimic nu ţi-ar face mai mult bine.
- Atunci de ce? întrebă ea, neclintită.
O privii furios, aşteptând să se simtă speriată. Eu eram cel înspăimântat. Îmi puteam imagina prea clar cum ar fi fost să o am pe Bella alături la vânătoare...
Ochii ei rămăseseră curioşi, nerăbdători, fără nimic în plus. Aştepta un răspuns, nu ceda.
Însă ora noastră împreună trecuse.
- Ne vedem mai încolo, am izbucnit eu şi m-am ridicat în picioare. ...Vom întârzia.
Ea privi în jur, dezorientată, de parcă uitase de pauza de prânz. De parcă uitase chiar că ne aflam la şcoală - surprinsă că nu eram într-un loc retras. Îi înţelegeam perfect senzaţia. Şi mie îmi era greu să-mi amintesc de restul lumii când eram alături de ea.
Se ridică repede în picioare, ezitând o clipă, apoi îşi aruncă ghiozdanul pe umăr.
- Atunci, pe mai târziu, spuse ea, şi i-am putut citi hotărârea în felul în care îşi strângea buzele; avea să se asigure că mă voi ţine de promisiune.

Midnight Sun (X) (traducerea si adaptarea:Felixuca (felixuca@gmail.com))

10. Teoria


- Îţi mai pot pune o întrebare? îmi ceru ea în loc să-mi răspundă.
Eram nervos, aşteptându-mă încordat la ce-i mai rău. Şi totuşi, cât de tentant era să prelungesc acel moment. Să o am pe Bella alături de mine, de bunăvoie, doar câteva secunde în plus. Am oftat, confruntat cu dilema, şi apoi i-am spus: "Doar una".
- Ei bine, ezită ea pentru o clipă, de parcă încercând să se decidă ce întrebare să-mi pună. ...Ai spus că ştiai că nu intrasem în librărie şi că mă îndreptasem către sud. Mă întrebam de unde ai aflat.
Am privit prin parbrizul maşinii. Era o nouă întrebare care nu ar fi dezvăluit nimic despre ea şi prea mult despre mine.
- Credeam că nu ne mai eschivăm, spuse ea, pe un ton critic şi dezamăgit.
Ce ironie. Ea era tot timpul evazivă, fără ca măcar să se străduiască.
Voia să fiu direct. Iar acea conversaţie oricum nu evolua în vreo direcţie bună.
- Bine, atunci, i-am spus eu. ...Ţi-am urmat mirosul.
Voiam să îi văd chipul, însă mă temeam de ceea ce aş fi putut citi pe el. În schimb, i-am ascultat respiraţia iuţindu-şi ritmul apoi devenind mai regulată. Vorbi din nou după o clipă iar vocea ei era mai calmă decât m-aş fi aşteptat.
- Şi nu mi-ai răspuns la una dintre întrebări... spuse ea.
Am privit-o, încruntându-mă. Şi ea trăgea de timp.
- La care?
- Cum funcţionează citirea gândurilor? repetă ea întrebarea din restaurant. ...Poţi asculta gândurile oricui, oriunde? Cum o faci? Restul familiei tale poate... continuă ea, roşind din nou.
- Sunt mai multe întrebări, spusei eu.
Ea se mulţumi să mă privească, aşteptând răspunsurile.
Şi de ce să nu-i fi spus? Deja ghicise în mare parte şi era un subiect mai facil decât cel la care mă gândisem eu.
- Nu, doar eu o pot face. Şi nu pot asculta pe oricine, oricând. Trebuie să fiu destul de aproape. Cu cât îmi este mai familiară... "vocea" cuiva, cu atât îl pot auzi de la o distanţă mai mare. Totuşi, nu mai mult de câţiva kilometri. Am încercat să mă gândesc la o modalitate de a-i descrie astfel încât să înţeleagă. O analogie de care să se fi putut lega. ...E ca şi cum te-ai afla într-o sală imensă plină cu oameni, toţi vorbind în acelaşi timp. E doar un murmur - un zgomot de voci pe fundal. Până când mă concentrez asupra unui singur glas şi apoi îmi devine clar ce gândeşte. De cele mai multe ori le blochez - pot să-mi răpească toată atenţia. Şi e mai uşor să par normal - m-am strâmbat eu - când nu răspund din greşeală la gândul cuiva în loc să o fac la cuvintele sale.
- De ce crezi că nu mă poţi auzi? se întrebă ea.
Îi spusei un alt adevăr şi o nouă analogie.
- Nu ştiu, am recunoscut. ...Pot doar să ghicesc că poate mintea ta nu funcţionează la fel ca a restului oamenilor. De parcă gândurile tale sunt pe frecvenţă AM şi eu pot recepta doar FM.
Mi-am dat seama că acea analogie nu îi va plăcea. Anticiparea reacţiei ei mă făcu să zâmbesc. Nu mă dezamăgi.
- Mintea mea nu funcţionează normal? întrebă ea, ridicând tonul cu amărăciune. ...Sunt un monstru?
Iarăşi o ironie.
- Eu aud glasuri în minte şi tu-ţi faci griji că ai fi un monstru. Am izbucnit în râs. Înţelegea toate lucrurile mărunte, şi totuşi pe cele importante le pricepea pe dos. Întotdeauna avea instinctele nepotrivite...
Bella îşi muşcă buza şi cută dintre ochii ei se adânci.
- Nu-ţi face griji, am liniştit-o eu. ...E doar o teorie... Şi mai rămăsese una importantă de discutat. Eram nerăbdător să o fac. Fiecare secundă care trecea începea să-mi semene tot mai mult cu o amânare inutilă a inevitabilului.
- Aşa ne întoarcem la tine, am spus eu, frânt între nerăbdare şi şovăire.
Ea oftă, încă muşcându-şi buza - îmi făceam griji că se va răni. Mă privi drept în ochi, cu un chip chinuit.
- Nu am trecut acum de orice eschivare? am întrebat eu, încet.
Privi în jos, parcă luptându-se cu o dilemă interioară. Dintr-o dată, încremeni şi ochii i se deschiseră larg. Teama i se ivi pe chip pentru întâia oară.
- Sfinte Sisoe! suspină ea.
Am intrat în panică. Ce văzuse? Cum de o înspăimântasem?
Apoi strigă: "Încetineşte"!
- Ce s-a întâmplat? Nu înţelegeam care era sursa terorii ei.
- Mergi cu 160 de kilometri la oră! îmi strigă ea. Aruncă o privire pe geamul maşinii şi se retrase cu frică văzând copacii întunecaţi care păreau să gonească împrejurul nostru.
Lucrul acela neînsemnat, doar un stop de viteză, o făcuse să strige de frică?
Am dat ochii peste cap.
- Linişteşte-te, Bella.
- Vrei să murim amândoi? întrebă ea, pe un ton furios.
- Nu vom avea accident, am asigurat-o eu.
Trase aer adânc în piept, apoi vorbi ceva mai domol.
- De ce te grăbeşti atât?
- Întotdeauna conduc aşa.
I-am susţinut privirea, amuzat de expresia ei de şoc.
- Uită-te la drum! strigă ea.
- Niciodată nu am avut vreun accident, Bella. Nici măcar nu am primit vreo amendă. I-am zâmbit şi mi-am atins fruntea. Era şi mai comic - absurditatea de a putea să glumesc cu ea despre ceva atât de secret şi de ciudat. ...Am un detector de radar încorporat.
- Foarte amuzant, spuse ea, sarcastic, cu vocea mai degrabă speriată decât furioasă. ...Charlie e poliţist, îţi aminteşti? Am fost educată să respect regulile de circulaţie. Pe lângă asta, dacă Volvo-ul se va "înfăşura" pe vreun copac, tu probabil că vei putea pleca pe picioare.
- Probabil, am repetat eu, apoi am râs fără urmă de amuzament. Da, un accident auto ar avea efecte diferite asupra noastră. Avea dreptate să se teamă, în pofida talentului meu la şofat. ...Dar tu nu o vei putea face.
Oftând, am lăsat maşina să se târască.
- Eşti mulţumită acum?
Privi la vitezometru.
- Aproape.
Era încă prea repede pentru ea?
- Urăsc să conduc încet, am bombănit eu, însă am mai lăsat acul vitezometrului să coboare o idee.
- Asta înseamnă încet? întrebă ea.
- Gata cu comentariile asupra felului în care conduc, am spus eu nerăbdător. De câte ori îmi ocolise deja întrebarea? De trei ori? Patru? Speculaţiile ei erau chiar atât de îngrozitoare? Trebuia să aflu - imediat. ...Încă îţi aştept ultima teorie.
Îşi muşcă din nou buza, iar expresia ei deveni tristă, aproape chinuită.
Mi-am înăbuşit nerăbdarea şi mi-am îndulcit vocea. Nu voiam să fie speriată.
- Nu voi râde, i-am promis eu, dorindu-mi ca doar ruşinea să fi fost ceea ce o împiedica să vorbească.
- Mă tem mai degrabă că te vei înfuria pe mine, şopti ea.
M-am străduit să-mi păstrez acelaşi ton al vocii.
- E chiar atât de rău?
- Cam aşa ceva, da.
Privi în jos, refuzând să-mi întâlnească privirea. Secundele treceau.
- Spune, am încurajat-o eu.
Vocea ei era lipsită de vlagă.
- Nu ştiu de unde să încep.
- De ce nu începi cu începutul? Mi-am amintit de cuvintele ei de dinainte de cină. ...Ai spus că nu ai inventat singură teoria asta.
- Nu, mă aprobă ea, apoi tăcu din nou.
M-am întrebat ce ar fi putut să o inspire.
- Ce ţi-a trezit ideea - o carte? Un film?
Trebuia să îi consult colecţiile când era plecată de acasă. Nu aveam idee dacă Bram Stoker sau Anne Rice se aflau prin vraful de cărţi uzate...
- Nu, spuse ea. ...S-a întâmplat sâmbătă, pe plajă.
La aceasta nu mă aşteptam. Bârfele locale despre noi nu deviaseră niciodată în ceva prea bizar - sau prea concret. Umbla vreun nou zvon care-mi scăpase? Bella îşi desprinse privirea de la mâinile sale şi citi surprinderea pe chipul meu.
- M-am întâlnit cu un vechi prieten de familie - Jacob Black, continuă ea. ...Tatăl lui şi Charlie sunt prieteni de când eram eu mică.
Jacob Black. Numele nu-mi era cunoscut, şi totuşi îmi amintea de ceva... de nişte vremuri, cu mult timp în urmă... Am privit prin parbriz, căutând printre amintiri o legătură.
- Tatăl lui este unul dintre bătrânii tribului Quileute, spuse ea.
Jacob Black. Ephraim Black. Un descendent, fără îndoială.
Era pe cât de rău se putea.
Ştia adevărul.
Mintea mea cântărea implicaţiile în timp ce maşina plutea pe curbele drumului, trupul meu fiind chinuitor de rigid - nemişcat cu excepţia micilor acţiuni automate de care era nevoie pentru a conduce maşina.
Ştia adevărul.
Dar.. dacă ştia adevărul de sâmbătă... atunci îl ştiuse toată seara... şi totuşi...
- Ne-am plimbat puţin, continuă ea. ...Şi apoi mi-a povestit despre nişte vechi legende - încercând să mă sperie, cred. Mi-a spus una...
Se opri brusc, dar nu mai era niciun sâmbure de îndoială; ştiam ce urma să spună. Singurul mister care mai rămânea era motivul pentru care se afla alături de mine în acea clipă.
- Continuă, i-am spus.
- Despre vampiri, spuse ea dintr-o răsuflare, cuvintele părând mai încete decât o şoaptă.
Cumva, să o aud pronunţând cuvântul cu voce tare era şi mai rău decât să realizez că ştia. Am tresărit auzindu-l şi apoi am reuşit din nou să mă controlez.
- Şi te-ai gândit imediat la mine? am întrebat-o.
- Nu. El... ţi-a pomenit familia.
Cât de ironic ar fi fost ca propriul urmaş al lui Ephraim să fie cel care încălcase tratatul pe care jurasem să îl respectăm. Un nepot, poate un stră-strănepot. Câţi ani trecuseră? Şaptezeci?
Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu bătrânii care credeau în legende ar fi reprezentat un pericol. Desigur, generaţiile mai tinere - cei care fuseseră avertizaţi, dar care consideraseră că vechile superstiţii erau ridicole - desigur că de acolo ar fi izvorât pericolul expunerii.
Am presupus că aceasta însemna că eram liber să măcelăresc micul trib lipsit de apărare de pe coastă, de-aş fi dorit. Ephraim şi haita lui de protectori erau de mult morţi...
- El zicea că e o superstiţie prostească, spuse Bella dintr-o dată, cu vocea vădind un nou motiv de teamă. Nu se aştepta să aibă vreo importanţă pentru mine.
Cu colţul ochiului, am văzut-o frământându-şi mâinile, neliniştită.
- A fost vina mea, spuse ea după o scurtă pauză, apoi îşi plecă fruntea de parcă s-ar fi simţit ruşinată. ...L-am obligat să-mi spună.
- De ce? Nu-mi era atât de greu în acea clipă să îmi măsor vocea. Răul principal deja trecuse. Câtă vreme discutam despre detaliile revelaţiei, nu trebuia să trecem la consecinţele acesteia.
- Lauren a spus ceva despre tine - încercă să mă provoace. Se strâmbă puţin amintindu-şi despre aceasta. Eu eram uşor distras, întrebându-mă de ce ar fi fost Bella provocată de cuvintele altcuiva despre mine. ...Şi un băiat mai mare din trib a spus că familia ta nu vine în rezervaţie, doar că părea să fi dorit să spună altceva. Aşa că am rămas singură cu Jacob şi l-am păcălit să-mi spună.
Plecă fruntea şi mai mult sub apăsarea mărturisirii, şi păru... cuprinsă de vinovăţie.
Mi-am întors privirea de la ea şi am râs din toată inima. Ea se simţea vinovată? Ce-ar fi putut face care să fie de blamat?
- Cum l-ai păcălit? am întrebat-o eu.
- Am încercat să flirtez - a funcţionat mai bine decât m-aş fi aşteptat, îmi explică ea, iar vocea ei deveni sceptică amintindu-şi de acel succes.
Îmi şi puteam imagina - având în vedere ce atracţie exercita asupra tuturor masculilor, absolut neconştientizată de către ea - cât de copleşitoare ar fi fost când şi-ar fi dat silinţa să fie atrăgătoare. Dintr-o dată m-am simţit plin de milă pentru băiatul nevinovat asupra căruia ea dezlănţuise o forţă atât de puternică.
- Mi-ar fi plăcut să văd, am spus eu, apoi am râs din nou cu amărăciune. Îmi doream să fi putut auzi reacţia băiatului, să fiu martor al devastării sale. ...Şi tu mă acuzai pe mine că le iau minţile oamenilor - bietul Jacob Black.
Sursa expunerii mele nu mă înfuria pe cât m-aş fi aşteptat. Nu ştia ce face. Şi cum să mă aştept să îi refuze cineva acelei fete ceea ce-şi dorea? Nu, simţeam doar compasiune pentru tulburarea pe care trebuie să o fi adus în firea lui liniştită.
I-am simţit îmbujorarea încălzind aerul dintre noi. Am privit-o, şi ea se uită pe geam, afară. Nu mai scoase nicio vorbă.
- Apoi ce ai făcut? i-am dat eu un imbold. Era momentul să ne întoarcem la povestea de groază.
- Am căutat pe Internet.
Ca întotdeauna, cu simţ practic.
- Şi te-ai convins?
- Nu, spuse ea. Nimic nu se potrivea. Cele mai multe erau prostii caraghioase. Şi apoi...
Se întrerupse din nou, apoi am auzit-o strângând din dinţi.
- Ce? o întrebai eu. Ce găsise? Ce anume se legase în coşmarul acesta pentru ea?
Urmă o scurtă pauză, apoi şopti:
- M-am hotărât că nu contează.
Şocul îmi îngheţă gândurile pentru jumătate de secundă, apoi sensul cuvintelor îmi deveni limpede. De ce îşi îndepărtase prietenele în seara aceea. De ce se urcase în maşină cu mine în loc să fugă, chemând poliţia...
Reacţiile ei erau întotdeauna greşite - aproape în întregime. Atrăgea pericolul către ea. Îl invita.
- Nu a contat? am spus eu cu dinţii încleştaţi, simţind furia cuprinzându-mă. Cum să protejez pe cineva atât... de hotărât să nu se lase apărat?
- Nu, spuse ea cu o voce gravă şi inexplicabil de tandră. ...Pentru mine nu contează ce eşti.
Era imposibilă.
- Nu-ţi pasă că sunt un monstru? Că nu sunt om?
- Nu.
Începeam să mă întreb dacă era în toate minţile.
Presupuneam că i-aş fi putut asigura cele mai bune îngrijiri cu putinţă... Carlisle avea legăturile necesare pentru a-i face rost de cei mai pricepuţi doctori, de cei mai talentaţi terapeuţi. Poate se putea face ceva pentru a îndrepta ceea ce era anormal la ea, lucrul care o făcea bucuroasă să se afle lângă un vampir, cu bătăile inimii calme şi egale. Aş fi vegheat asupra spitalului, desigur, şi aş fi vizitat-o cât de des mi s-ar fi permis...
- Eşti furios, oftă ea. ...Nu trebuia să spun nimic.
De parcă tăinuirea vreuneia dintre aceste înclinaţii ciudate l-ar fi ajutat pe vreunul dintre noi.
- Nu. Aş prefera să ştiu ce gândeşti - chiar dacă este o nebunie.
- Deci mă înşel din nou? întrebă ea, ceva mai agresivă.
- Nu asta voiam să spun. Îmi încleştai din nou dinţii. ...Nu contează! am repetat eu pe un ton caustic.
Suspină.
- Am dreptate?
- Are importanţă? i-am replicat eu.
Respiră adânc. Îi aşteptam cu furie răspunsul.
- Nu chiar, spuse ea, stăpânindu-şi din nou vocea. Dar sunt curioasă.
Nu chiar. Nu conta cu adevărat. Nu-i păsa. Ştia că nu sunt om, că sunt un monstru, şi nu avea importanţă pentru ea.
Pe lângă grijile mele legate de sănătatea ei mentală, am început să simt un aer de speranţă. Am încercat să îl înăbuş.
- Ce te face curioasă? am întrebat-o eu. Nu mai rămăsese niciun secret, doar detalii mărunte.
- Câţi ani ai? întrebă ea.
Răspunsul meu veni absolut automat.
- Şaptesprezece ani.
- Şi de cât timp ai şaptesprezece ani?
Am încercat să nu zâmbesc auzind tonul ei de superioritate.
- De ceva vreme, am recunoscut eu.
- Bine, spuse ea, dintr-o dată plină de entuziasm. Îmi zâmbi. Când o privii şi eu, din nou îngrijorat pentru sănătatea ei mentală, zâmbetul ei se lărgi. I-am aruncat şi eu un surâs fals.
- Nu râde, mă avertiză ea. ...Dar cum de poţi ieşi afară pe lumină?
Am râs deşi îmi ceruse să nu o fac. Cercetările ei nu scoseseră la lumină nimic neobişnuit, se părea.
- Mituri, i-am spus eu.
- Soarele vă arde?
- Mit.
- Dormiţi în sicrie?
- Mit.
Somnul nu făcuse parte din viaţa mea aşa de mult timp - până la aceste ultime câteva nopţi, când o vegheasem pe Bella dormind...
- Nu pot să dorm, am murmurat eu, oferindu-i un răspuns ceva mai general.
Tăcu preţ de o clipă.
- Deloc? mă întrebă ea.
- Niciodată, i-am şoptit eu.
Am privit-o în ochii mari, umbriţi de vălul des al genelor, şi am tânjit să pot dormi. Nu ca să uit, ca altădată, nici ca să fug de plictiseală, ci pentru că voiam să pot visa. Poate, de-aş fi putut deveni inconştient, de-aş fi putut visa, aş fi putut trăi pentru câteva ceasuri într-o lume unde noi doi am fi putut fi împreună. Ea mă visa pe mine. Îmi doream să o pot şi eu visa.
Mă privi la rândul ei, cu o expresie plină de minunare. Fui nevoit să îmi feresc privirea.
Nu o puteam visa. Nici ea nu ar fi trebuit să mă viseze.
- Încă nu ai răspuns celei mai importante dintre întrebări, am spus eu, cu pieptul mai rece şi mai tare ca niciodată. Trebuia să fie obligată să înţeleagă. La un moment dat, trebuia să realizeze ce făcea în aceste clipe. Trebuia să fie silită să vadă că toate acestea chiar contau - mai mult decât orice altceva. Cum ar fi fost faptul că o iubeam.
- Care anume? mă întrebă ea, luată prin surprindere.
Tonul meu deveni mai dur.
- Nu te îngrijorează "dieta" mea?
- Ah, asta. Vorbi pe un ton atât de liniştit încât nu îl putui interpreta.
- Da. Nu vrei să ştii dacă beau sânge?
Bătu în retragere la întrebarea mea. În sfârşit. Începea să înţeleagă.
- Jacob a pomenit ceva, zise ea.
- Ce-a spus Jacob?
- A spus că voi... nu vânaţi oameni. Că familia ta nu ar trebui să fie periculoasă pentru că voi vânaţi doar animale.
- A spus că nu suntem periculoşi? am repetat eu, cu cinism.
- Nu chiar, clarifică ea. ...A spus că nu ar trebui să fiţi periculoşi. Însă tribul Quileute tot nu vă doreşte pe pământurile sale, pentru orice eventualitate.
Am privit fix drumul, cu gândurile învălmăşite fără speranţă, cu gâtul ars de binecunoscuta sete necruţătoare.
- Deci, avea dreptate? mă întrebă ea, la fel de calmă de parcă ar fi confirmat un buletin meteo. ...Că nu vânaţi oameni?
- Tribul Quileute are o memorie foarte bună.
Încuviinţă din cap către ea însăşi, gândindu-se intens la cele spuse.
- Să nu te simţi satisfăcută, i-am spus eu, repede. ...Au dreptate să păstreze distanţa faţă de noi. Suntem, totuşi, periculoşi.
- Nu înţeleg.
Chiar nu înţelegea. Cum să o fac să priceapă?
- Încercăm, i-am spus eu. ...De obicei suntem foarte buni la ceea ce facem. Uneori însă facem şi greşeli. Eu, de exemplu, mi-am permis să fiu singur cu tine.
Mirosul ei încă era o forţă imposibil de ignorat în maşină. Începeam să mă obişnuiesc cu el, puteam aproape să îl ignor, însă nu puteam tăgădui că trupul meu încă tânjea după ea din toate motivele nepotrivite. Gura îmi era înecată în venin.
- Asta e o greşeală? întrebă ea şi în voce i se simţi inima sfâşiată. Sunetul ei mă dezarmă. Voia să fie cu mine - în pofida a orice, voia să fie cu mine.
Speranţa înflori din nou, şi iarăşi o respinsei.
- Una foarte periculoasă, i-am răspuns cu toată sinceritatea, dorindu-mi ca adevărul cumva să înceteze a mai conta.
Nu-mi răspunse pentru o clipă. Am simţit ritmul respiraţiei ei schimbându-se. Se oprea într-un fel ciudat care nu părea să însemne teamă.
- Spune-mi mai multe, spuse ea dintr-o dată, cu vocea distorsionată de suferinţă.
Am contemplat-o atent.
Suferea. Cum de îngăduisem una ca asta?
- Ce mai doreşti să ştii? am întrebat-o eu, încercând să găsesc o cale de a pune capăt suferinţei. Nu ar fi trebuit să sufere. Nu puteam să o las să sufere.
- Spune-mi de ce vânezi animale în loc de oameni, spuse ea, încă îndurerată.
Nu era evident? Sau poate că nici asta nu avea importanţă pentru ea.
- Nu vreau să fiu un monstru, am murmurat eu.
- Dar animalele nu ajung?
Am căutat altă comparaţie, o cale ca ea să înţeleagă.
- Nu pot fi sigur, normal, dar aş compara asta cu hrănirea cu tofu şi lapte de soia; ne spunem "vegetarieni", e o mică glumă între noi. Nu ne potolesc în totalitate foamea - sau mai degrabă setea. Însă ne ţin suficient de puternici ca să rezistăm. În mare parte din timp. Vocea mea deveni mai gravă; îmi era ruşine de pericolul în care o lăsasem să se afle. Pericol pe care continuăm să îl îngădui. ...În unele dăţi e mai dificil decât în altele.
- Acum îţi este foarte greu?
Am oftat. Desigur că pusese fix întrebarea la care nu voiam să răspund.
- Da, am recunoscut eu.
Îi anticipasem corect reacţia de această dată: răsuflarea ei îşi păstră ritmul, inima continuă să îi bată în mod regulat. Mă aşteptam la aceasta, însă nu înţelegeam. Cum de nu se temea?
- Dar acum nu îţi este foame, spuse ea, în întregime sigură pe ea însăşi.
- De ce crezi asta?
- Din cauza ochilor tăi, spuse ea, cu dezinvoltură. ...Ţi-am spus că am o teorie. Am observat că oamenii - bărbaţii mai ales - sunt mai prost dispuşi când le e foame.
Am râs înfundat de descrierea ei: prost dispuşi. Era prea puţin spus. Însă avea dreptate, ca de obicei.
- Eşti perspicace, nu-i aşa? Am râs din nou.
Ea zâmbi puţin, cuta revenindu-i între ochi de parcă s-ar fi concentrat la ceva.
- Ai vânat în weekend, cu Emmett? întrebă ea după ce râsul meu se potoli. Felul relaxat în care îmi vorbea era fascinant pe cât era de frustrant. Chiar putea accepta atât de multe de-odată? Eu păream mai aproape de şoc decât ea.
- Da, i-am spus eu, apoi, chiar când eram pe cale să abandonez subiectul, am simţit aceeaşi dorinţă pe care o avusesem şi în restaurant: voiam ca ea să mă cunoască. ...Nu doream să plec, am continuat eu încet, dar era necesar. Mi-e puţin mai uşor în preajma ta atunci când nu sunt însetat.
- De ce nu voiai să pleci?
Am respirat adânc, apoi m-am întors să îi întâlnesc privirea. Sinceritatea era dificilă.
- Mă simt... neliniştit, presupusei eu că acel cuvânt ar fi fost suficient, deşi nu era nicidecum destul de puternic, …când sunt departe de tine. Nu glumeam când te-am rugat să încerci să nu cazi în ocean sau să nu te laşi călcată de maşină joia trecută. Tot weekendul am fost cu gândurile departe, făcându-mi griji pentru tine. Şi după cele petrecute în această seară, mă mir că ai reuşit să supravieţuieşti un weekend întreg nevătămată. Apoi mi-am amintit de zgârieturile de pe palmele ei. ...Ei bine, nu complet nevătămată, m-am corectat eu.
- Ce?
- Mâinile tale, i-am amintit eu.
Ea oftă şi se strâmbă.
- Am căzut.
Ghicisem bine.
- Aşa mă gândeam şi eu, i-am spus, incapabil să mă împiedic să zâmbesc. Cred că, fiind vorba de tine, ar fi putut să fie mult mai grav - iar acea posibilitate m-a chinuit tot timpul cât am fost plecat. Au fost trei zile foarte lungi. Îl calc pe nervi pe Emmett. Sincer, propoziţia nici nu putea fi spusă la timpul trecut. Probabil că încă îl enervam pe Emmett, la fel ca pe restul familiei mele. Cu excepţia lui Alice...
- Trei zile? întrebă ea, cu o voce dintr-o dată tăioasă. ...Nu te-ai întors astăzi?
Nu înţelegeam supărarea din glasul ei.
- Nu, ne-am întors duminică.
- Atunci de ce nu a venit niciunul dintre voi la şcoală? întrebă ea. Enervarea ei mă punea în încurcătură. Nu părea să-şi dea seama că întrebarea aceea ţinea din nou de domeniul miturilor.
- Ei bine, m-ai întrebat dacă soarele îmi face rău şi nu este aşa, am spus eu. ...Dar nu pot ieşi în razele soarelui, sau, cel puţin, nu unde mă poate vedea oricine.
Informaţia o distrase din misterioasa ei supărare.
- De ce? întrebă ea, aplecându-şi capul într-o parte.
Mă îndoiam că puteam găsi vreo analogie potrivită pentru a explica una ca asta. Aşa că i-am spus doar: "Îţi voi arăta odată". Şi apoi m-am întrebat dacă era o promisiune pe care aş fi sfârşit încălcând-o. Urma să o mai revăd vreodată, după această seară? O iubeam suficient încât să fiu în stare să îndur despărţirea de ea?
- Puteai să mă suni, spuse ea.
Ce concluzie ciudată.
- Dar ştiam că eşti în siguranţă.
- Însă eu nu ştiam unde te afli. Eu... Se opri dintr-o dată, apoi îşi privi mâinile.
- Ce?
- Nu mi-a plăcut, spuse ea cu sfială, pielea din obraji încălzindu-i-se. ...Să nu te văd. Şi eu mă simt neliniştită.
Eşti fericit acum? mă întrebai singur. Ei bine, aceea era răsplata speranţelor mele.
Eram uimit, entuziasmat, îngrozit - mai ales îngrozit - să îmi dau seama că fanteziile mele cele mai incredibile nu erau atât de departe de adevăr. De aceea nu conta atât de mult pentru ea faptul că eram un monstru. Era exact acelaşi motiv pentru care regulile nu mai contau pentru mine. Pentru care binele şi răul nu mai reprezentau vreo constrângere. Pentru care priorităţile mele se schimbaseră pentru a-i face loc acestei fete în capul listei.
Bellei îi păsa şi ei de mine.
Ştiam că nu putea fi nimic în comparaţie cu felul în care o iubeam eu. Însă era suficient pentru ea să îşi rişte viaţa pentru a se afla alături de mine în acest moment. Să o facă din plăcere.
Suficient încât să sufere dacă aş fi făcut ceea ce ar fi trebuit şi aş fi lăsat-o în urmă.
Puteam oare să mai fac ceva în acel moment şi să nu o rănesc? Orice?
Ar fi trebuit să rămân departe. Nu trebuia să mă mai întorc vreodată în Forks. Nu aveam să-i provoc decât suferinţă.
Aceasta avea oare să mă împiedice acum să rămân? Să înrăutăţesc lucrurile?
Felul în care mă simţeam în acea clipă, simţindu-i căldura pe piele...
Nu. Nimic nu avea să mă oprească.
- Ah, am mârâit către mine însumi. E o greşeală.
- Ce-am spus? întrebă ea, grăbindu-se să-şi asume vina.
- Nu vezi, Bella? Una este să mă simt nefericit, însă e cu totul altceva ca tu să te implici atât de mult. Nu vreau să aud că asta simţi. Era adevărul, era şi o minciună. Cea mai egoistă parte din mine plutea în al nouălea cer ştiind că mă voia la fel cum o doream şi eu. ...E o greşeală. Nu eşti în siguranţă. Sunt periculos, Bella - te rog, înţelege asta.
- Nu. Buzele i se bosumflară cu nemulţumire.
- Vorbesc serios. Mă luptam atât de înverşunat cu mine însumi - pe jumătate disperat ca ea să accepte, pe de altă parte disperat să împiedic avertismentele să scape - încât cuvintele ieşiră printre dinţii mei ca un mârâit ameninţător.
- Şi eu sunt serioasă, insistă ea. Ţi-am spus, nu contează ce eşti. E prea târziu.
Prea târziu? Văzui dintr-o dată lumea alb-negru pentru o secundă nesfârşită, cât am privit umbrele strecurându-se de-a lungul gazonului însorit către silueta adormită a Bellei din amintirea mea. Inevitabile. De neoprit. Îi furau culoarea pielii şi o scufundau în întuneric.
Prea târziu? Viziunea lui Alice mi se învârtea în minte, ochii sângerii ai Bellei privindu-mă impasibili. Fără expresie - dar nu aveam cum să nu mă urască pentru acel viitor. Să mă urască pentru că i-aş fi furat tot ce avea. Pentru că i-aş fi furat viaţa şi sufletul.
Nu putea fi prea târziu.
- Să nu spui niciodată asta, i-am şuierat eu.
Ea privi pe geam, şi dinţii îi muşcară din nou buza. Îşi strânsele degetele în pumni, în poală. Respiraţia îi tresăltă şi i se tăie.
- La ce te gândeşti? simţii eu nevoia să aflu.
Îşi scutură capul fără să mă privească. Am văzut ceva strălucind, ca un cristal, pe obrazul ei.
Agonie.
- Plângi? O făcusem să plângă. Atât de mult o rănisem.
Îşi şterse lacrimile cu dosul palmei.
- Nu, minţi ea, cu vocea tremurătoare.
Un instinct îngropat demult mă împinse să mă întind către ea - în acea secundă mă simţii mai uman ca niciodată. Şi apoi îmi amintii că... nu eram. Şi îmi lăsai mâna jos.
- Îmi pare rău, i-am spus eu, cu fălcile încleştate. Cum i-aş fi putut spune cât de mult regretam? Îmi părea rău pentru toate greşelile prosteşti pe care le făcusem. Pentru egoismul meu nesfârşit. Că era atât de lipsită de noroc încât să inspire această primă, tragică iubire a mea. Pentru lucrurile aflate dincolo de controlul meu - că eram un monstru ales de soartă pentru a-i pune capăt vieţii de la bun început.
Am respirat adânc - ignorând reacţia mea blestemată la mirosul din maşină - şi am încercat să mă adun.
Voiam să schimb subiectul, să mă gândesc la altceva. Din fericire pentru mine, curiozitatea mea legată de această fată era insaţiabilă. Întotdeauna aveam câte o întrebare.
- Spune-mi ceva, i-am zis eu.
- Da? spuse ea cu glas răguşit, în care încă se ghiceau lacrimile vărsate.
- La ce te gândeai în seara aceasta, înainte să apar de după colţ? Nu ţi-am putut descifra expresia - nu păreai speriată, păreai să te concentrezi foarte tare la ceva anume. Mi-am amintit chipul ei - silindu-mă să uit acei ochi prin care priveam – şi expresia plină de hotărâre întipărită pe el.
- Încercam să-mi amintesc cum să imobilizez un agresor, spuse ea, pe un ton ceva mai calm. ...Ştii tu, autoapărare. Voiam să îi îndes nasul în creier. Sângele ei rece nu rezistă până la finalul explicaţiei. Tonul i se umplu de ură. Nu era nicio exagerare, iar furia ei de pisicuţă nu mai avea niciun strop de umor în acea clipă. Îi puteam vedea silueta fragilă - precum mătasea pe sticlă - eclipsată de monştrii umani mătăhăloşi, cu pumnii grei, care i-ar fi făcut rău. Fierbeam de furie în sinea mea.
- Aveai de gând să te lupţi cu ei? voiam să mârâi. Instinctele ei erau letale - pentru ea însăşi. ...Nu te-ai gândit să fugi?
- Cad des atunci când fug, spuse ea cu naivitate.
- Dar să ţipi după ajutor?
- Ajungem şi acolo.
Mi-am scuturat capul fără să-mi vină să cred. Cum de reuşise să rămână în viaţă până să vină în Forks?
- Aveai dreptate, i-am spus eu, pe un ton amar. E evident că mă lupt cu soarta să te păstrez în viaţă.
Oftă şi privi pe geamul maşinii. Apoi îşi întoarse privirea către mine.
- Ne vom vedea mâine? întreabă ea, pe neaşteptate.
Dacă tot mă îndreptam către iad - puteam măcar să mă bucur de călătorie.
- Da - am şi eu de predat un referat. I-am zâmbit şi mi-am simţit bine făcând-o. Îţi voi păstra un loc la prânz.
Inima ei palpită. A mea, de mult moartă, dintr-o dată îmi păru mai caldă.
Am oprit maşina în faţa casei tatălui ei. Ea nu schiţă niciun gest pentru a mă părăsi.
- Promiţi că vei veni mâine? insistă ea.
- Promit.
Cum de mă puteam simţi atât de fericit făcând ceea ce nu trebuia? Cu siguranţă era ceva necurat la mijloc.
Dădu din cap, mulţumită, şi începu să-şi scoată jacheta primită de la mine.
- O poţi păstra, o asigurai eu de îndată. Îmi doream să îi las ceva al meu. Un simbol, precum capacul de sticlă pe care îl ţineam în buzunar în acea clipă. ...Nu ai haină pentru mâine.
Mi-o înapoie, zâmbind cu tristeţe.
- Nu vreau să fiu nevoită să îi dau explicaţii lui Charlie, îmi spuse.
Nici nu credeam acest lucru. I-am zâmbit.
- Aşa este.
Îşi puse mâna pe mânerul portierei, apoi se opri. Nu-şi dorea să coboare, aşa cum nici eu nu-mi doream ca ea să plece.
Să o ştiu neprotejată, chiar şi pentru câteva momente...
Peter şi Charlotte probabil se aflau deja, în drumul lor, departe de Seattle, fără îndoială. Dar rămâneau, mereu, ceilalţi. Această lume nu era un loc sigur pentru un om, iar pentru ea părea să fie mai periculoasă decât pentru semenii săi.
- Bella? am întrebat-o eu, surprins de plăcerea pe care o simţeam doar rostindu-i numele.
- Da?
- Îmi promiţi şi tu ceva?
- Da, fu ea cu uşurinţă de acord, apoi ochii i se îngustară de parcă i-ar fi trecut prin cap un motiv de obiecţie.
- Nu te duce singură în pădure, am avertizat-o eu, întrebându-mă dacă rugămintea mea va declanşa vreun protest în ochii ei.
Ea clipi, uimită.
- De ce?
Am privit în întunericul nedemn de încredere. Lipsa luminii nu era o problemă pentru ochii mei, dar nu ar fi fost un obstacol nici pentru vreun alt vânător. Doar pe oameni îi orbea.
- Nu sunt întotdeauna cel mai periculos lucru în libertate, i-am spus eu. ...Hai să lăsăm aşa lucrurile.
Ea tremură, însă îşi reveni imediat şi chiar zâmbea când mi-a spus: "Cum spui tu".
Răsuflarea ei îmi atinse chipul, atât de dulce şi de parfumată.
Eu puteam rămâne astfel întreaga noapte, însă ea avea nevoie de somn. Cele două dorinţe păreau la fel de puternice pe când se războiau în interiorul meu: dorinţa de ea potrivnică dorinţei de a o şti în siguranţă.
Am oftat, pus în imposibilitate.
- Ne vedem mâine, am spus eu, ştiind că o voi vedea mult mai curând de-atât. Dar ea nu avea să mă vadă până în ziua următoare.
- Pe mâine, atunci, încuviinţă ea, deschizând portiera.
Agonie din nou, privind-o plecând.
M-am întins după ea, dorind să o ţin pe loc.
- Bella?
Se întoarse, apoi încremeni, surprinsă de apropierea dintre chipurile noastre.
Şi eu eram copleşit. Trupul ei emana căldură în valuri, mângâindu-mi obrajii. Puteam să îi simt pielea mătăsoasă...
Bătăile inimii îi ezitară şi întredeschise buzele.
- Somn uşor, i-am şoptit eu, îndepărtându-mă înainte ca presiunea din trupul meu - ori setea familiară sau noua şi ciudata foame pe care o simţeam dintr-o dată – să mă poată determina să fac ceva care să o rănească.
Ea rămase nemişcată pentru o clipă, cu ochii larg deschişi, plini de uimire. Fermecată, am ghicit eu.
La fel ca mine.
Îşi reveni - deşi chipul ei era în continuare puţin uluit - şi aproape se prăbuşi din maşină, împiedicându-se în propriile ei picioare şi fiind nevoită să se prindă de pragul de sus al portierei pentru a se îndrepta.
Am chicotit - sperând că prea încet pentru ca ea să audă.
Am privit-o împleticindu-se către baia de lumină care înconjura uşa de intrare. În siguranţă pentru moment. Şi urma să mă întorc în curând pentru a fi sigur.
Îi puteam simţi privirea urmărindu-mă pe când plecam, conducând către capătul străzii întunecate. O senzaţie atât de diferită de cea cu care eram obişnuit. De obicei, mă puteam pur şi simplu contempla prin ochii altcuiva, de mi-aş fi dorit. Însă de data aceasta era ciudat de încântător - această senzaţie intangibilă de a fi urmărit de o privire. Ştiam că-mi părea astfel doar pentru că erau ochii ei.
Un milion de gânduri goneau prin mintea mea pe când conduceam, fără vreo ţintă precisă, în noapte.
Un lung răstimp am rătăcit pe străzi, fără destinaţie, gândindu-mă la Bella şi la incredibila uşurare de a şti că adevărul îi este cunoscut. Nu mai trebuia să mă tem că ea urma să afle ce eram. Ştia deja. Nu conta. Chiar de era, evident, rău pentru ea, pentru mine însemna o mare eliberare.
Mai mult de atât, mă gândeam la Bella şi la dragostea împărtăşită. Nu mă putea iubi la fel cum o iubeam eu - o dragoste atât de copleşitoare, de mistuitoare, de zdrobitoare probabil că i-ar fi frânt trupul fragil. Dar avea sentimente suficient de puternice. De ajuns încât să îi înăbuşe teama instinctivă. De ajuns încât să îşi dorească să fie cu mine. Iar să fiu alături de ea era suprema fericire pe care o cunoscusem vreodată.
O vreme - cât am fost singur, fără să mai rănesc de data aceasta pe nimeni - mi-am permis să simt acea fericire fără să stărui asupra tragediei. Doar să fiu fericit că îi pasă de mine. Să jubilez în triumful de a-i fi câştigat afecţiunea. Doar să-mi imaginez fiecare zi aflându-mă în apropierea ei, auzindu-i glasul şi făcând astfel încât să merit zâmbetele ei.
I-am revăzut surâsul cu ochii minţii, văzându-i buzele ridicându-şi colţurile, umbra unei gropiţe pe bărbia ei ascuţită, felul în care ochii i se umpleau de căldură şi se topeau... Îi simţisem degetele atât de calde şi de moi pe pielea mea în seara aceasta. Îmi imaginam cum ar fi fost să-i ating pielea delicată care i se întindea peste obraji - mătăsoasă, călduţă... atât de gingaşă. Mătase peste sticlă... înspăimântător de fragilă.
Nu mi-am dat seama încotro mă purtau gândurile până când nu a fost prea târziu. În timp ce stăruiam asupra acestei devastatoare vulnerabilităţi, noi imagini ale chipului ei se insinuară în fanteziile mele.
Pierdută în umbre, palidă de teamă - totuşi cu bărbia ridicată şi hotărâtă, cu ochii aprigi, plini de concentrare, trupul ei subţire pregătit să lovească siluetele mătăhăloase care se strângeau în jurul ei, coşmaruri în semiîntuneric...
- Ah, am murmurat eu, pe când ura fierbândă pe care aproape că o uitasem în bucuria de a o iubi izbucni din nou, într-un infern de mânie.
Eram singur. Bella era, eram convins, în siguranţă, în interiorul casei sale; pentru o clipă m-am bucurat nespus că Charlie Swan - şeful forţei poliţieneşti din zonă, pregătit şi înarmat - era tatăl ei. Acest lucru ar fi trebuit să însemne ceva, să îi ofere un fel de adăpost.
Ea era în siguranţă. Nu mi-ar fi luat foarte mult să răzbun insulta...
Nu. Ea merita mai mult. Nu îi puteam permite să ţină la un ucigaş.
Dar... ceilalţi?
Bella era în siguranţă, da. Angela şi Jessica erau şi ele în siguranţă, în paturile lor.
Totuşi un monstru era în libertate pe străzile din Port Angeles. Un monstru uman - însemna oare că era problema oamenilor? Era o greşeală să comit o crimă pe care tânjeam să o înfăptuiesc. Ştiam asta. Însă nici să îl las în libertate să atace din nou nu putea fi corect.
Şefa de sală blondă de la restaurant. Chelneriţa pe care nu o privisem mai deloc. Amândouă mă iritaseră într-un fel trivial, însă aceasta nu însemna că meritau să se afle în pericol.
Oricare dintre ele putea fi Bella cuiva.
Această revelaţie mă făcu să mă hotărăsc.
Am întors maşina către nord, accelerând acum că aveam o ţintă. Oricând aveam o problemă care mă depăşea - ceva tangibil, ca acum - ştiam unde mă pot duce după ajutor.
Alice stătea pe verandă, aşteptându-mă. Am oprit în faţa casei în loc să ocolesc prin spate, către garaj.
- Carlisle e în biroul lui, îmi spuse Alice înainte să apuc să întreb.
- Mulţumesc, i-am spus eu, răvăşindu-i părul când am trecut pe lângă ea.
"Mulţumesc că m-ai sunat înapoi", gândi ea, sarcastică.
- Oh. M-am oprit lângă uşă, scoţându-mi telefonul şi deschizându-l. ...Îmi pare rău. Nici nu m-am uitat să văd cine mă suna. Eram... ocupat.
- Da, ştiu. Şi mie îmi pare rău. Până să apuc să văd ce urma să se întâmple, deja plecaseși.
- A fost pe-aproape, am murmurat eu.
"Îmi pare rău", repetă ea, ruşinată de sine însăşi.
Îmi venea uşor să fiu generos, ştiind-o pe Bella în siguranţă.
- Nu ai pentru ce să-ţi fie ruşine. Ştiu că nu poţi vedea chiar totul. Nimeni nu se aşteaptă să fii omniscientă, Alice.
- Mulţumesc.
- Aproape că te-am invitat la cină în seara asta - ai apucat să vezi înainte să mă răzgândesc?
Ea zâmbi.
- Nu, şi asta mi-a scăpat. Mi-aş dori să fi ştiut. Aş fi venit.
- La ce te concentrai de ai pierdut atât de multe?
"Jasper se gândeşte la aniversarea noastră". Râse. "Încearcă să nu se hotărască ce să-mi cumpere, dar cred că mi-am format o idee..."
- Eşti neruşinată.
- Da.
Îşi ţuguie buzele, apoi mă privi, cu o expresie oarecum acuzatoare. "Dar am fost atentă mai târziu. Ai de gând să le spui că ştie?"
Oftai.
- Da. Mai încolo.
"Eu nu voi spune nimic. Fă-mi un serviciu şi spune-i lui Rosalie când nu voi fi prin preajmă, bine?"
Am tresărit.
- Bine.
"Bella a primit vestea destul de bine".
- Prea bine.
Alice îmi zâmbi. "Nu o subestima pe Bella".
Am încercat să resping imaginea pe care nu voiam să o văd - Bella şi Alice, bune prietene.
Dintr-o dată nerăbdător, am oftat din greu. Voiam să termin cu următoarea parte a serii; voiam să se termine odată. Însă eram cam îngrijorat să ies din Forks...
- Alice... începui eu. Ea văzu ce aveam de gând să îi cer.
"Va fi bine în seara asta. Acum stau mai atentă de pază. Ar cam avea nevoie de supraveghere constantă, nu-i aşa?"
- Cel puţin.
- Oricum, în curând vei fi cu ea.
Am inspirat adânc. Cuvintele îmi sunau atât de frumos.
- Haide - termină odată ca să te poţi duce unde îţi doreşti să te afli, îmi spuse ea.
Am dat din cap şi m-am grăbit să urc în camera lui Carlisle.
Mă aştepta, cu ochii aţintiţi mai degrabă spre uşă mai mult decât la cartea groasă de pe biroul său.
- Am auzit-o pe Alice spunându-ţi unde mă poţi găsi, spuse el şi zâmbi.
Era o uşurare să fiu alături de el, să îi citesc înţelegerea şi inteligenţa profundă în ochi. Carlisle avea să ştie ce era de făcut.
- Am nevoie de ajutor.
- Orice, Edward, îmi promise el.
- Alice ţi-a spus ce a păţit Bella în seara aceasta?
"Aproape că a păţit", mă corectă el.
- Da, aproape. Am o dilemă, Carlisle. Vezi tu, vreau... foarte mult... să-l ucid. Cuvintele începură să curgă repede şi cu înflăcărare. ...Atât de mult. Dar ştiu că ar fi o greşeală, pentru că ar fi răzbunare, nu dreptate. Doar furie, fără vreun stop de imparţialitate. Totuşi, nu poate fi bine să las un ucigaş şi un violator în serie să bântuie prin Port Angeles! Nu îi cunosc pe oamenii de acolo, dar nu pot lăsa pe altcineva să-i ia locul Bellei în postura victimei. Celelalte femei - cineva poate că simte pentru ele ce simt eu pentru Bella. Poate ar suferi aşa cum aş fi suferit eu dacă ar fi vătămate. Nu este drept...
Zâmbetul lui larg şi neaşteptat opri pe loc avalanşa mea de cuvinte.
"E foarte bună pentru tine, nu-i aşa? Atât compasiune, atâta control. Sunt impresionat."
- Nu caut complimente, Carlisle.
- Sigur că nu. Dar nu îmi pot fereca gândurile, nu? Zâmbi din nou. ...Mă voi ocupa eu de asta. Poţi sta liniştit. Nimeni nu va mai fi rănit în locul Bellei.
I-am citit planul în minte. Nu era exact ce îmi doream, nu-mi satisfăcea dorinţa de brutalitate, însă înţelegeam că aşa era corect.
- Îţi voi arăta unde îl poţi găsi, spusei eu.
- Să mergem.
Îşi luă geanta neagră pe drumul spre ieşire. Aş fi preferat o formă mai agresivă de sedare - ca o căpăţână despicată - însă aveam să-l las pe Carlisle să procedeze în felul său.
Am luat maşina mea. Alice se afla încă pe trepte. Zâmbi şi ne făcu cu mâna pe când ne îndepărtăm. Am văzut că aruncase o privire înainte; urma să nu întâmpinăm dificultăţi.
Călătoria era scurtă pe drumul întunecat şi gol. Mi-am stins farurile pentru a nu atrage atenţia. Gândul la cum ar fi reacţionat Bella la viteza aceasta mă făcu să zâmbesc. Oricum conduceam mai încet decât de obicei - pentru a-mi prelungi timpul petrecut cu ea - când protestase.
Carlisle se gândea tot la Bella.
"Nu am prevăzut că va fi atât de bună pentru el. E neaşteptat. Poate că aşa era scris. Poate că serveşte un scop mai înalt. Măcar..."
Şi-o imagină pe Bella cu pielea albă şi rece ca zăpada şi cu ochii de un roşu sângeriu, apoi se înfioră, lepădând imaginea.
Da. Măcar. Într-adevăr. La ce bun să distrugi ceva atât de pur şi de încântător?
Am privit aspru în întunericul nopţii, toată bucuria acelei seri fiind distrusă de gândurile sale.
"Edward merită să fie fericit. Şi-a câştigat acest drept". Vehemenţa cugetărilor lui Carlisle mă surprinse. "Trebuie să existe o cale".
Mi-aş fi dorit să pot crede asta. Însă nu exista niciun temei superior pentru ceea ce i se întâmpla Bellei. Doar o harpie de soartă, hidoasă şi amară, care nu suporta ca Bella să aibă parte de viaţa pe care o merita.
N-am zăbovit prea mult în Port Angeles. L-am dus pe Carlisle în spelunca unde creatura pe nume Lonnie îşi îneca dezamăgirea împreună cu tovarăşii săi - dintre care doi deja îşi pierduseră cunoştinţa. Carlisle înţelegea cât de greu îmi fusese să mă aflu atât de aproape, să aud gândurile monstrului şi să-i văd amintirile amestecate despre Bella şi despre alte fete, mai puţin norocoase, care acum nu mai puteau fi salvate de nimeni.
Respiraţia mi se iuţi. Degetele mi se încleştară pe volan.
"Du-te, Edward", îmi spuse el, cu blândeţe. "Voi face ca şi celelalte să fie în siguranţă. Întoarce-te la Bella".
Erau cuvintele potrivite. Numele ei era singurul care-mi mai putea deturna atenţia în acea clipă.
L-am lăsat în maşină şi am fugit ţintă către Forks, străbătând pădurea adormită. Mi-a luat mai puţin decât drumul la dus, gonind cu maşina. Doar câteva minute mai târziu, m-am căţărat pe peretele casei ei şi i-am împins fereastra în lături, eliberându-mi calea.
Am oftat, neauzit, de uşurare. Totul era întocmai aşa cum trebuia. Bella era în siguranţă în patul său, visând, cu părul umed, încurcat precum algele mării, pe pernă.
Da, spre deosebire de majoritatea nopţilor, stătea strânsă, ca un ghem micuţ, cu cuverturile adunate strâns în jurul umerilor. Am presupus că-i era frig. Înainte să mă pot instala în scaunul meu ea tremură în somn şi buzele îi tresăriră.
O clipă am căzut pe gânduri, apoi m-am strecurat pe hol, explorând pentru întâia oară şi o alte parte din casă.
Sforăielile lui Charlie erau zgomotoase şi ritmate. Aproape îi surprinsei visul. Ceva legat de curgerea apei şi de aşteptare plină de răbdare... Poate o partidă de pescuit?
Acolo, în capătul scărilor, se afla un cuptor care arăta promiţător. L-am deschis plin de speranţă şi am găsit ceea ce căutam. Am ales cea mai groasă pătură din micuţul dulap cu lenjerie şi am dus-o în camera ei. Aveam să o pun la loc înainte ca ea să se trezească şi nimeni n-ar fi bănuit nimic.
Ţinându-mi răsuflarea, am întins cu grijă pătura peste trupul ei; ea nu reacţionă la povara aşezată pe umeri. M-am întors în balansoar.
În timp ce aşteptam cu nelinişte că ea să se încălzească, mă gândeam la Carlisle, întrebându-mă unde se afla în acea clipă. Ştiam că planul său avea să meargă ca uns - Alice o prevăzuse.
Gândul la tatăl meu mă făcu să suspin - Carlisle avea prea multă încredere în mine. Mi-aş fi dorit să fiu aşa cum mă credea el. Acea persoană, cel care merita să fie fericit, ar fi putut spera să fie demn de această făptură adormită. Cât de diferite ar fi fost lucrurile de-aş fi fost "acel" Edward.
Pe când cântăream aceste gânduri, o imagine ciudată şi nepoftită îmi acapară mintea.
Pentru o clipă, cotoroanţa de soartă pe care mi-o imaginasem, cea care dorise distrugerea Bellei, fu înlocuită de cel mai nesăbuit şi mai cutezător dintre îngeri. Un înger păzitor - care poate că i s-ar fi cuvenit acelui Edward din viziunea lui Carlisle. Cu un zâmbet nepăsător pe buzele sale, cu ochii de culoarea cerului, plini de zburdălnicie, îngerul luă forma Bellei astfel încât îmi deveni imposibil să îl ignor. Un miros ridicol de puternic pentru a-mi reclama atenţia, o minte mută pentru a-mi înflăcăra curiozitatea, o frumuseţe tăcută pentru a-mi ţintui privirea, un suflet altruist pentru a-mi inspira veneraţia. Lăsând deoparte instinctul natural de conservare - astfel încât Bella să îndure apropierea de mine - şi, în final, adăugând un şir lung de înspăimântător ghinion.
Cu un zâmbet nepăsător, nesocotitul înger a împins plăpânda creatură direct în calea mea, încrezându-se voios în moralitatea mea fragilă pentru a o ţine pe Bella în viaţă.
În această viziune, nu eu eram sentinţa Bellei; ea era trofeul meu.
Mi-am scuturat capul, alungând fantezia îngerului nechibzuit. Nu era cu mult mai bună decât cea a harpiei. Nu puteam preţui o putere superioară care s-ar fi purtat într-un mod atât de periculos şi de prostesc. Măcar cu soarta cea hâdă puteam lupta.
Şi eu nu aveam niciun înger. Aceştia le erau rezervaţi celor buni - oamenilor ca Bella. Atunci unde era îngerul ei în toate acestea? Cine o ocrotea?
Am râs în tăcere, uimit, când mi-am dat seama că, în acea clipă, eu îndeplineam acel rol.
Un înger vampir - ce farsă.
După vreo jumătate de oră, Bella îşi relaxă trupul încovrigat. Răsuflarea ei deveni mai profundă şi începu să murmure. Am zâmbit, satisfăcut. Era un fapt mărunt, însă măcar dormea mai liniştită în acea seară pentru că mă aflam acolo.
"Edward", şopti ea, zâmbind la rândul său.
Iar eu am lăsat o clipă tragedia deoparte, îngăduindu-mi să fiu din nou fericit.