6. Grupa sanguină.
Am urmărit-o întreaga zi prin ochii celorlalţi oameni, abia conştient de ce se afla împrejurul meu.
Nu prin ai lui Mike Newton, pentru că nu îi mai suportam fanteziile de-a dreptul jignitoare, şi nici ai lui Jessica Stanley, pentru că resentimentele ei faţă de Bella mă înfuriau într-un mod periculos pentru fata aceea meschină. Angela Weber era o bună opţiune atunci când ochii ei erau disponibili; era blândă - mintea ei era un loc unde-mi venea uşor să pătrund. Şi, uneori, profesorii îmi ofereau cea mai bună viziune.
Eram surprins, privind-o cum străbate șovăitor cursul zilei până la capăt - împiedicându-se de crăpăturile trotuarului, de cărţile rătăcite şi, cel mai adesea, în propriile ei picioare - că oamenii pe care îi spionam o considerau pe Bella stângace.
Mă gândisem la asta. Era adevărat că adesea îi era dificil să rămână în picioare. Îmi aminteam de felul cum se împiedicase de bancă în acea primă zi, cum alunecase pe gheaţă înainte de accident, cum căzuse trecând pragul uşii, cu o zi în urma... Cât de ciudat. Nu se înşelau. Chiar era stângace.
Fără să știu prea bine de ce mi se părea amuzant, am izbucnit in râs când treceam de la ora de Istorie Americană la cea de Engleză şi câţiva oameni mi-au aruncat căutături circumspecte. Cum de nu observasem mai devreme? Poate pentru că, nemişcată, avea un fel de graţie în felul în care îşi ţinea capul, în arcuirea gâtului..
În acea clipă, însă, eleganţa ei se spulberase. Domnul Varner o văzuse prinzându-şi vârful cizmei în mochetă şi literalmente căzând pe scaunul ei.
Am râs din nou.
Timpul trecea incredibil de lent cât îmi aşteptam ocazia de a vedea cu proprii mei ochi. În sfârşit, clopoţelul sună. Mă îndreptai repede către cantină pentru a-mi ocupa locul. Eram printre primii veniți. Mi-am ales o masă care de obicei era goală şi care urma să rămână astfel, cu mine aşezat acolo.
Când fraţii mei intrară şi mă văzură stand singur într-un loc nou, nu fură surprinşi. Alice probabil că-i avertizase.
Rosalie trecu semeaţă pe lângă mine fără să-mi arunce vreo privire.
"Idiotule".
Rosalie şi cu mine nu avusesem niciodată o relaţie uşoară - o jignisem de prima oară când mă auzise vorbind, şi lucrurile merseseră tot mai rău din acel punct - însă părea să fie şi mai prost dispusă decât de obicei în acele ultime câteva zile. Am oftat. Rosalie credea că totul se referă la ea.
Jasper schiţă un zâmbet când trecu pe lângă mine.
"Noroc", gândi el, plin de îndoială.
Emmett îşi dădu ochii peste cap şi îşi scutură capul.
"Şi-a pierdut minţile, bietul puşti".
Alice era radioasă, dinţii sclipindu-i mult prea puternic.
"Pot vorbi acum cu Bella"?
- Nu te amesteca, îi şuierai eu.
"Bine. Fii încăpăţânat. E doar o problemă de timp".
Oftai din nou.
"Nu uita de laboratorul de Biologie de astăzi", îmi reaminti ea.
Încuviinţai din cap. Nu, nu uitasem de el.
Cât o aşteptam pe Bella să sosească, o urmăream prin ochii unui boboc care mergea în spatele lui Jessica, spre cantină. Aceasta flecărea despre balul care se apropia, însă Bella nu spunea nimic drept răspuns. Nu că Jessica i-ar fi lăsat vreo ocazie să o facă.
În clipa când Bella intră pe uşă, aruncă o ocheadă către masa unde stăteau fraţii mei. O fixă pentru o clipă, apoi fruntea i se încreţi şi privirea îi coborî către podea. Nu mă observase în locul în care mă aflam.
Părea atât de... tristă. Am simţit dorinţa puternică de a mă ridica şi de a mă duce alături de ea, pentru a o consola cumva, doar că nu ştiam ce anume ar fi luat ea drept încurajare. Nu aveam idee ce anume o făcea să arate în acel fel. Jessica trăncănea în continuare despre bal. Bella se simţea oare tristă că urma să îl rateze? Greu de crezut...
Dar asta se putea remedia, dacă ar fi dorit.
Îşi cumpără doar ceva de băut. Era oare bine? Nu avea nevoie de mai multă hrană de atât? Niciodată nu mai dădusem atenţie dietei unui om.
Oamenii erau exasperant de fragili! Ei reprezentau un milion de motive de îngrijorare...
- Edward Cullen te priveşte fix din nou, am auzit-o pe Jessica spunând. ...Mă întreb de ce astăzi sta singur.
Îi eram recunoscător lui Jessica - deşi acum era mai mult decât duşmănoasă - pentru că Bella ridică imediat fruntea şi ochii ei îi căutară pe ai mei până îi găsiră.
În acea clipă nu mai recunoșteam nicio urmă de tristeţe pe chipul ei. Îmi îngăduii să cred că fusese tristă din pricina gândului că plecasem mai devreme de la şcoală, iar speranţa îmi smulse un zâmbet.
I-am făcut semn cu degetul să mi se alăture. Păru atât de surprinsă încât mă incită să o tachinez din nou.
Aşa că i-am făcut cu ochiul, iar gura i se deschise de uimire.
- Se referă la tine? întrebă Jessica, cu obrăznicie.
- Poate că are nevoie de ajutor cu temele la Biologie, spuse ea cu o voce joasă şi nesigură. ...Ar fi bine să mă duc să văd ce vrea.
Acesta era un nou răspuns afirmativ.
Se împiedică de două ori venind către masa mea, deşi nu se afla niciun obstacol în faţa ei, doar un linoleum perfect neted. Serios, oare cum nu observasem mai devreme? Cred că dădusem mai multă atenţie gândurilor ei tăcute... Ce altceva îmi mai scăpase?
"Fii sincer, fii relaxat", am repetat litania în sinea mea.
Se opri în spatele scaunului din faţa mea, ezitând. Inhalai adânc, pe nas de data aceasta, nu pe gură.
"Să simţi arsura", gândii eu, însetat.
- De ce nu stai astăzi cu mine? am întrebat-o eu.
Îşi trase scaunul şi se aşeză, cu ochii lipiţi de mine în tot acest timp. Părea emoţionată, însă acceptul ei fizic era un nou "da".
Am aşteptat să vorbească.
Dură ceva vreme, însă într-un final spuse: "Asta e altceva".
- Ei bine... ezitai eu. ...Mi-am zis că dacă tot voi arde-n iad, măcar să o fac aşa cum se cuvine.
Ce mă făcuse să spun acel lucru? Măcar eram sincer. Şi poate că percepuse avertizarea lipsită de subtilitate pe care o sugerau cuvintele mele. Poate ar fi realizat că ar fi trebuit să se ridice şi să se îndepărteze cât mai repede cu putinţă...
Nu se ridică. Mă privi în continuare, aşteptând, de parcă mi-aş fi lăsat propoziţia neterminată.
- Ştii că habar n-am ce vrei să spui, spuse ea când eu nu am continuat.
Ce uşurare. Îi zâmbii.
- Ştiu.
Mi-era greu să ignor gândurile care strigau la mine din spatele ei - şi doream oricum să schimb subiectul.
- Cred că prietenii tăi sunt furioşi că te-am furat.
Nu păru preocupată.
- Vor supravieţui.
- Dar e posibil să nu te mai dau înapoi. Nici nu ştiam în acea clipă dacă mai încercam să fiu sincer sau dacă doar voiam să o tachinez din nou. Mi-era dificil, in preajma ei, să-mi desluşesc până şi propriile gânduri.
Bella înghiţi în sec.
Izbucnii în râs văzându-i expresia.
- Pari îngrijorată. De fapt nu ar fi trebuit să fie amuzant... Chiar ar fi fost necesar să-şi facă griji.
- Nu. Minţea prost, nu o ajuta nici faptul că vocea i se frânsese. ...De fapt, sunt surprinsă... De ce faci asta?
- Ţi-am spus, i-am reamintit eu. ...M-am săturat să încerc să rămân departe de tine. Aşa că renunţ. Reuşii să-mi păstrez zâmbetul cu ceva eforturi. Nu mergea deloc - să încerc să fiu sincer şi relaxat în acelaşi timp.
- Renunţi? repetă ea, zăpăcită.
- Da - renunţ să mai încerc să fiu bun. Şi, se pare, renunţam şi să încerc să mai fiu degajat. De-acum aveam sa fac doar ceea ce-mi doream, fie ce-o fi. Eram suficient de sincer. Fie să-mi vadă egoismul. Fie ca acesta sa-i servească, la rândul său, drept avertisment.
- Din nou nu înţeleg.
Eram suficient de egocentric încât să mă bucur.
- Întotdeauna spun prea multe când vorbesc cu tine - aceasta este una dintre probleme.
Una destul de neimportantă, în comparaţie cu restul.
- Nu-ţi face griji, mă asigură ea. Nu înţeleg nimic.
Bine. Atunci avea să rămână.
- Pe asta mă bazez.
- Deci, pe limba noastră, acum suntem prieteni?
Mă gândii pentru o clipă.
- Prieteni... repetai eu. Nu-mi plăcea cum suna. Nu era suficient.
- Sau nu, murmură ea, părând stânjenită.
Credea că nu o plac suficient de mult?
Am zâmbit.
- Cred că putem încerca. Dar te avertizez de pe acum că nu îţi sunt un prieten bun.
I-am aşteptat răspunsul, sfâşiat - dorindu-mi ca în sfârşit să audă şi să înţeleagă, gândindu-mă că aş fi pierit dacă ar fi făcut-o. Ce melodramatic. Ajunsesem să semăn cu un om.
Bătăile inimii ei se înteţiră.
- Spui des asta.
- Da, pentru că nu mă asculţi, spusei eu, din nou - cu prea multă pasiune. …Încă aştept să mă crezi. Dacă eşti deşteaptă, mă vei evita.
Dar oare i-aş fi permis să o facă, dacă ar fi încercat?
Îşi îngustă ochii.
- Cred că ţi-ai exprimat clar şi opinia despre inteligenţa mea.
Nu eram prea sigur ce voia să spună, însă am zâmbit în chip de scuze, ghicind că trebuia să o fi jignit neintenţionat.
- Deci, spuse ea sincer. ...Câtă vreme nu voi fi... inteligentă, vom încerca să fim prieteni?
- Cam aşa ceva.
Îşi plecă ochii, privind intenţionat sticla de limonadă pe care o ţinea în mână.
Vechea curiozitate nu-mi dădea pace.
- La ce te gândeşti? am întrebat eu - era o uşurare să spun în sfârşit acele cuvinte cu voce tare.
Îmi susţinu privirea şi începu să respire mai repede în timp ce obrajii i se îmbujorară. Am inhalat, simţindu-i gustul în aer.
- Încerc să-mi dau seama ce eşti tu.
Continuai să zâmbesc, cu trăsăturile încremenite, în timp ce panica mi se contorsiona în trup.
Sigur că se întreba asta. Nu era proastă. Nu puteam să sper că rămăsese oarbă în faţa a ceva atât de evident.
- Şi ai descoperit? am întrebat-o pe cât de relaxat îmi stătea în putinţă.
- Nu prea, recunoscu ea.
Râsei înfundat, cuprins dintr-o dată de uşurare.
- Şi ce teorii ai?
Nu aveau cum să fie mai rele decât adevărul, indiferent de ce ar fi scornit.
Chipul îi deveni şi mai stacojiu, apoi nu mai spuse nimic. Simţeam fierbinţeala obrajilor ei în aer.
Am încercat să-mi folosesc tonul cel mai convingător. Dădea rezultate bune cu majoritatea oamenilor.
- Nu vrei să-mi spui? îi zâmbii eu drept încurajare.
Scutură din cap.
- E prea stânjenitor.
Ignoranţa era mai rea decât orice altceva. De ce ar fi fost incomode speculaţiile sale? Nu suportam să nu ştiu.
- Este foarte frustrant, să ştii.
Nemulţumirea mea aprinse ceva în ea. Ochii îi sclipiră şi cuvintele se repeziră să iasă mai iute decât de obicei.
- Nu, nu-mi pot imagina deloc de ce ar fi frustrant - doar pentru că refuză cineva să îţi spună ce gândeşte, chiar dacă tot timpul aruncă mici remarce criptice gândite special să te ţină treaz noaptea întrebându-te ce or fi însemnând... De ce ar fi oare frustrant acest lucru?
O privii încruntat, supărat să realizez că avea dreptate. Nu eram drept.
Ea continuă.
- Sau şi mai bine, sa zicem că acea persoană a mai şi făcut o serie întreagă de lucruri bizare - de la a-ţi salva viaţa într-o zi în circumstanţe imposibile până la a te trata ca pe o paria în următoarea, fără vreo explicație, chiar şi după ce-şi dăduse cuvântul. Nici acestea nu ar avea cum sa fie motive de frustrare.
Era cel mai lung discurs pe care o auzisem să îl ţină şi îmi dezvălui o nouă trăsătură pentru lista mea.
- Eşti cam temperamentală, nu-i aşa?
- Nu-mi plac standardele duble.
Supărarea ei era perfect justificată, desigur.
O privii fix pe Bella, întrebându-mă cum aş fi putut să îndrept ceva faţă de ea, până când strigătul mut din gândurile lui Mike Newton îmi distrase atenţia.
Era atât de mânios că mă făcu să izbucnesc în râs.
- Ce este? mă întrebă ea.
- Prietenul tău pare să creadă că te sâcâi - se gândeşte dacă să vină sau nu să ne întrerupă disputa. Mi-ar fi plăcut să-l văd încercând. Râsei din nou.
- Nu ştiu despre cine vorbeşti, spuse ea cu o voce rece. ...Dar sunt sigură că oricum te înşeli.
Îmi plăcu mult felul în care îl renegă prin propoziţia aceea expeditivă.
- Nu mă înşel. Ţi-am zis, cei mai mulţi oameni sunt uşor de citit.
- Cu excepţia mea, desigur.
- Da. Cu excepţia ta. - Chiar trebuia să fie excepţia de la toate regulile? Nu ar fi fost mai corect - având în vedere toate celelalte lucruri cu care trebuia să mă confrunt în acea clipă - dacă mi s-ar fi dezvăluit măcar o frântură din gândurile ei? Ceream oare prea mult? - ...Mă întreb de ce.
O privii în ochi, încercând din nou...
Îşi feri privirea. Deschise sticla de limonada şi luă o gură, cu ochii aţintiţi spre masă.
- Nu ţi-e foame? o întrebai eu.
- Nu. Privi masa goală dintre noi. ...Ţie?
- Nu, nu mi-e foame, spusei eu. Cu siguranţă că nu foame simţeam eu atunci.
Privi masa cu buzele strânse. Aşteptam.
- Îmi poţi face un serviciu? mă întrebă ea, din nou susţinându-mi privirea.
Ce-ar fi putut dori de la mine? Mi-ar fi cerut să îi spun adevărul pe care nu îmi era îngăduit să i-l împărtăşesc - adevărul pe care nu-mi doream să îl afle niciodată?
- Depinde de ceea ce vrei.
- Nu e mare lucru, îmi promise ea.
Am aşteptat, din nou plin de curiozitate.
- Mă întrebam doar... spuse ea încet, fixând cu privirea limonada, trasând conturul buzei sticlei cu degetul mic. ...Dacă mă poţi avertiza data viitoare când te hotărăşti să mă ignori pentru binele meu. Doar ca să fiu pregătită.
Voia un avertisment? Însemna că-i părea un lucru rău să fie ignorată de mine... Am zâmbit.
- Pare corect, am fost de acord.
- Mulţumesc, spuse ea, ridicând privirea. Chipul ei trăda uşurarea iar eu doream să râd simţindu-mă la rândul meu destins.
- Atunci îmi faci şi mie un favor? am întrebat-o, plin de speranţă.
- Unul singur, îmi permise ea.
- Spune-mi doar una dintre teoriile tale.
Roşi.
- Nu-mi cere asta.
- Nu ai voie, tocmai mi-ai promis un răspuns, am ripostat eu.
- Tu însuţi ţi-ai încălcat cuvântul dat, replică ea.
Acolo mă prinse.
- Doar o teorie - nu voi râde.
- Ba da, o vei face. Părea încredinţată, deşi nu-mi puteam imagina ce anume ar fi fost amuzant în privinţa asta.
Încercai din nou să o conving. O privii adânc - lucru uşor de făcut cu nişte ochi atât de profunzi - şi şoptii: "Te rog"?
Clipi şi chipul ei se albi.
Nu era chiar reacţia scontată.
- Ce? întrebă ea. Părea ameţită. Ce se întâmplase cu ea?
Dar încă nu voiam să renunţ.
- Te rog, spune-mi măcar o teorie, am rugat-o cu vocea mea blândă, care nu speria, susţinându-i privirea.
Spre surprinderea şi satisfacţia mea, în sfârşit am obținut rezultatul scontat.
- Ai fost muşcat de un păianjen radioactiv?
Benzi desenate? Nu era de mirare că se temuse că aveam să râd.
- Nu e foarte creativ, o dojenii eu, încerc astfel să ascund uşurarea care mă cuprindea.
- Îmi pare rău, asta e tot ce mi-a trecut prin cap, spuse ea, jignită.
Mă simții şi mai uşurat. Puteam să o tachinez din nou.
- Nu eşti nici pe aproape.
- Nu e niciun păianjen?
- Nu.
- Nici radioactivitate?
- Nimic.
- La naiba, oftă ea.
- Nici kriptonita nu mă deranjează, spusei ei repede - înainte să mă poată întreba despre muşcături - apoi izbucnii în râs, realizând că ea mă crezuse un supererou.
- Nu ar trebui să râzi, îţi aminteşti?
Îmi strânsei buzele.
- Până la urmă îmi voi da seama, promise ea.
Şi când aceasta urma să se întâmple, avea să fugă.
- Mi-aş dori să nu încerci, am spus eu, fără nicio urmă de ironie.
- Pentru că?...
Îi eram dator să fiu sincer. Totuşi am încercat să zâmbesc, să-mi fac cuvintele mai puţin ameninţătoare.
- Şi dacă nu sunt un supererou? Dacă eu sunt răufăcătorul?
Ochii ei se lărgiră pentru o fracţiune de secundă şi buzele i se întredeschiseră. "Oh", spuse ea. Şi apoi, după ce încă o clipa se scurse: "Înţeleg".
În sfârşit părea să mă asculte cu adevărat.
- Serios? am întrebat eu, încercând să îmi ascund agonia.
- Eşti periculos? ghici ea. Respiraţia îi deveni mai rapidă şi inima ei îşi înteţi bătăile.
Nu îi puteam răspunde. Era oare ultima mea clipă petrecută alături de ea? Urma să fugă? Oare îmi era permis să mărturisesc că o iubesc înainte să plece? Sau aş fi înspăimântat-o şi mai mult?
- Dar nu eşti rău, şopti ea, scuturând din cap, fără urmă de teamă în ochii ei luminoşi. ...Nu, nu cred că eşti rău.
- Te înşeli, spusei eu dintr-o răsuflare.
Desigur că eram rău. Nu mă bucuram oare, în acel moment, că avea o impresie mai bună despre mine decât meritam? De-aş fi fost bun, aş fi păstrat distanţa faţă de ea.
Mi-am întins mâna pe deasupra mesei, apucând capacul sticlei ei de limonadă. Nu se feri de degetele mele aflate dintr-o dată mult mai aproape. Chiar nu se temea de mine. Nu încă.
Învârtii dopul ca pe un titirez, privind către el, nu la ea. Gândurile mele îşi arătau colţii.
"Fugi, Bella, fugi". Nu mă puteam sili să spun cuvintele cu voce tare.
Sări în picioare.
- Vom întârzia, spuse ea, pe când începeam să-mi fac griji că auzise, cumva, avertismentul tacit.
- Nu vin la oră.
- De ce nu?
"Pentru că nu vreau să te ucid".
- Uneori e sănătos să chiuleşti de la ore.
Mai precis, era mai sănătos pentru oameni dacă vampirii ar fi chiulit în zilele când se vărsa sânge de om. Domnul Banner lua astăzi grupele sanguine. Alice deja chiulise de la ora de dimineaţă.
- Eu mă duc, spuse ea. Nu eram surprins. Era responsabilă - întotdeauna făcea ceea ce trebuia.
Spre deosebire de mine.
- Atunci ne vedem mai târziu, am spus eu, încercând din nou să par degajat, privind dopul care se învârtea. "Şi, apropo, te ador, în feluri înspăimântătoare şi periculoase".
Ezită şi pentru o clipă am sperat că va rămâne, totuşi, cu mine. Însă clopoţelul sună şi ea se îndepărtă în grabă.
Am aşteptat până ce a dispărut, apoi am pus dopul în buzunar - o amintire a acestei conversaţii de o imensă importanţă - şi m-am îndreptat, prin ploaie, către maşina mea.
Am început să ascult CD-ul meu preferat de relaxare - acelaşi din prima zi - însă nu reuşii să ascult acordurile lui Debussy pentru mult timp. Alte note îmi răsunau în minte, fragmentul unei melodii care îmi plăcuse şi care-mi suscitase curiozitatea. Oprii CD-Player-ul pentru a asculta muzica din capul meu, jucându-mă cu fragmentul până când se dezvoltă într-o armonie ceva mai completă. Instinctiv, degetele mele alergară prin aer deasupra unor clape de pian imaginare.
Noua compoziţie începea să prindă formă când atenţia îmi fu atrasă de un val de suferinţă mentală.
Privii către sursa durerii.
"Va leşina? Ce mă fac?" intră Mike în panică.
La 90 de metri distanţă, Mike Newton întindea trupul fără vlagă al Bellei pe trotuar. Ea se prăbuşi fără vreo reacţie pe cimentul ud, cu ochii închişi, cu pielea albă precum a unui cadavru.
Aproape smulsei portiera maşinii.
- Bella? am strigat eu.
Pe chipul ei lipsit de culoare nu se întrezări nicio schimbare când i-am strigat numele.
Întregul meu trup deveni mai rece decât gheaţa.
Eram conştient de surprinderea plină de enervare a lui Mike pe când îi iscodeam mintea. Se gândea doar la furia lui faţă de mine, aşa că nu ştiam ce era în neregulă cu Bella. Dacă îi făcuse vreun rău, aveam să îl nimicesc.
- Ce s-a întâmplat - e rănită? am întrebat eu, încercând să mă concentrez asupra gândurilor lui. Mă scotea din minţi să fiu nevoit să merg cu paşi omeneşti. Nu trebuia să atrag atenţia.
Apoi îi putui auzi bătăile inimii şi respiraţia regulată. Când o priveam, ea strânse şi mai mult pleoapele. Acest lucru mă mai eliberă puţin din ghearele panicii.
Am văzut un licăr al amintirilor în capul lui Mike, un val de imagini din laboratorul de Biologie. Capul Bellei pe bancă, pielea ei palidă înverzindu-se. Picături roşii pe cartonaşele albe...
Grupele sanguine.
Mă oprii pe loc, ţinându-mi respiraţia. Mirosul ei era una, sângele ei curgând era cu totul şi cu totul altceva.
- Cred că a leşinat, spuse Mike, îngrijorat şi ranchiunos în acelaşi timp. Nu ştiu ce s-a întâmplat, nici măcar n-a apucat să îşi înţepe degetul.
M-am simţit învăluit de uşurare şi am respirat din nou, gustând aerul. Ah, puteam simţi scurgerea infimă din înţepătura lui Mike Newton. Odată, aceasta m-ar fi atras.
Am îngenuncheat lângă ea în timp ce Mike îmi dădea târcoale, furios pe intervenţia mea.
- Bella. Mă auzi?
- Nu, gemu ea. ...Pleacă.
Destinderea era atât de minunată încât am izbucnit în râs. Se simţea bine.
- O duceam la asistenta medicală, spuse Mike. ...Dar nu a vrut să meargă mai departe.
- O voi duce eu. Te poţi întoarce la oră, i-am spus pentru a scăpa de el.
Mike îşi încleştă dinţii.
- Nu. Eu ar trebui să o fac.
Nu aveam de gând să rămân pe loc, certându-mă cu prăpăditul acela.
Înfiorat şi îngrozit, pe jumătate recunoscător şi pe jumătate mâhnit de necazul care făcea să fie necesar să o ating, am ridicat-o cu blândeţe pe Bella de pe trotuar şi am ţinut-o în braţe, atingându-i doar hainele, păstrând cât mai multă distanţă cu putinţă între trupurile noastre. În acelaşi timp mergeam cu paşi mari înainte, grăbindu-mă să o ştiu în siguranţă - cu alte cuvinte, mai departe de mine.
Ochii ei se deschiseră, uimiţi.
- Lasă-mă jos, îmi ceru ea cu o voce slabă - din nou stingherită, ghicii eu din expresia ei. Nu îi plăcea să arate slăbiciune.
Abia auzii strigătul de protest al lui Mile, în spatele nostru.
- Arăţi groaznic, spusei eu, zâmbind pentru că nu era nimic în neregulă cu ea în afară de o ameţeală şi de puţină greaţă.
- Lasă-mă pe trotuar, spuse ea. Buzele îi erau albe.
- Deci leşini la vederea sângelui? - Situaţia putea fi mai ironică de atât?
Îşi închise ochii şi strânse buzele.
- Şi nici măcar nu era sângele tău, adăugai eu, cu un zâmbet şi mai larg.
Ajunsesem la cancelarie. Uşa era întredeschisă, şi o lovii cu piciorul.
Doamna Cope sări, speriată.
- Doamne, suspină ea, examinând-o pe fata de o paloare cadaverică din braţele mele.
- A leşinat la ora de Biologie, i-am explicat eu, înainte ca imaginaţia ei să umble razna.
Doamna Cope se năpusti să deschidă uşa biroului asistentei medicale. Ochii Bellei erau din nou deschişi, urmărind-o. Am simțit surprinderea asistentei în vârstă când o aşezam cu grijă pe fată in patul sărăcăcios. Cu braţele eliberate de povara Bellei, am pus între noi întreaga lungime a camerei. Trupul meu era prea incitat, prea dornic, cu muşchii încordaţi şi veninul curgând. Era atât de caldă şi de aromată.
- Şi-a pierdut doar puţin cunoştinţa, o liniştii pe doamna Hammond. ...La ora de Biologie se determină gupele sanguine.
Dădu din cap, înţelegând.
- Întotdeauna i se întâmplă cuiva.
Îmi înăbuşii râsul. Sigur ca aceea trebuia să fie Bella.
- Stai puţin întinsă, draga mea, spuse doamna Hammond. ...Va trece.
- Ştiu, spuse Bella.
- Ţi se întâmplă des? întrebă asistenta.
- Uneori, recunoscu Bella.
Am încercat să-mi ascund râsul, tuşind.
Acest lucru îi atrase atenţia asistentei.
- Te poţi întoarce acum la oră, spuse ea.
O privii drept în ochi şi minţii cu perfectă încredere.
- Ar trebui să rămân cu ea.
"Hm. Mă mir... mă rog". Doamna Hammond aprobă din cap.
Pentru ea nu era nicio problemă. De ce trebuia Bella să fie atât de dificilă?
- Îţi voi aduce nişte gheaţă pentru frunte, draga mea, spuse asistenta, simţindu-se uşor stânjenită după ce mă privi în ochi - aşa cum orice om ar fi trebuit să se simtă - şi părăsi camera.
- Aveai dreptate, gemu Bella, închizând ochii.
Ce voia să spună? Am tras cea mai proastă concluzie cu putinţă: îmi acceptase avertismentele.
- De obicei am, am spus eu, încercând să-mi păstrez un ton amuzat al vocii, care acum părea amară. ...Dar de data asta despre ce anume e vorba?
- E sănătos să chiuleşti, suspină ea.
Ah, din nou uşurare.
Apoi tăcu. Respiră, încet, inspirând şi expirând. Buzele ei începeau să capete culoare. Gura ei era uşor disproporţionată, cu buza inferioară puţin prea plină faţă de cea superioară. Mă simţeam ciudat privindu-i gura. Mă făcea să-mi doresc să mă apropii mai mult de ea, ceea ce nu era o idee prea bună.
- Pentru o clipă m-ai speriat, spusei eu - încercând să relansez conversaţia pentru a-i auzi din nou glasul. ...Mă gândeam că Newton îţi târa cadavrul ca să-l îngroape în pădure.
- Ha, ha, spuse ea.
- Sincer - am văzut cadavre cu o culoare mai frumoasă. Chiar era adevărat. ...Eram îngrijorat că va trebui să îţi răzbun crima. - Şi aş fi făcut-o.
- Bietul Mike, oftă ea. Sigur va fi supărat.
Furia începu să pulseze în mine, însă am ţinut-o rapid în frâu. Grija ei cu siguranţă izvora din milă. Avea un suflet bun. Asta era tot.
- Nu mă poate suferi, i-am spus eu, înveselit de idee.
- Nu ai de unde şti asta.
- I-am văzut chipul - mi-am dat seama. Probabil era adevărat că citindu-i emoţiile întipărite pe faţă aş fi obţinut suficiente informaţii încât să trag această concluzie. Tot antrenamentul cu Bella îmi ascuţise talentul de descifra expresia chipurilor umane.
- Cum m-ai văzut? Credeam că tu chiuleşti. Arăta mai bine - nuanţa de verde îi părăsise pielea translucidă.
- Mă aflam în maşină, ascultând un CD.
Tresări, de parcă răspunsul meu foarte obişnuit o surprinsese cumva.
Deschise din nou ochii când doamna Hammond reveni cu o pungă cu gheaţă.
- Poftim, draga mea, spuse asistenta când o aşeză pe fruntea Bellei. ...Arăţi mai bine.
- Cred că mă simt mai bine, spuse Bella şi se ridică, împingând punga cu gheaţă deoparte. Desigur. Nu îi plăcea să aibă cineva grijă de ea.
Mâinile ridate ale doamnei Hammond fluturară înspre fată, de parcă ar fi avut de gând să o împingă la loc, însă chiar atunci domnişoara Cope deschise uşa biroului şi se strecură înăuntru. Odată cu apariţia ei se simţi şi mirosul de sânge proaspăt, ca o adiere.
- Mai avem unul, spuse domnişoara Cope.
Bella sări repede din patul ei de spital, nerăbdătoare să iasă din centrul atenţiei.
- Poftiţi, spuse ea, înapoindu-i compresa doamnei Hammond. ...Nu am nevoie de ea.
Mike mârâi când îl împinse pe jumătate înăuntru pe Lee Stevens. Sângele încă se scurgea pe mâna ridicată de Lee la cap, prelingându-se pe încheietura sa.
- O, nu. Era semnalul ca eu să plec - şi Bella, se părea. ...Ieşi din cameră, Bella.
Mă privi cu ochii plini de uimire.
- Ai încredere în mine - du-te.
Se răsuci şi prinse uşa înainte să se închidă, străbătând în goană coridorul care ducea spre birou. Am urmat-o la câţiva centimetri distanţă. Părul ei, zburând, îmi atinse mâna...
Se întoarse pentru a mă privi, cu ochii tot mari.
- Chiar m-ai ascultat.- Era ceva nou.
Nasul ei mic se încreţi.
- Am simţit mirosul sângelui.
Am privit-o fix, cu surprindere.
- Oamenii nu simt mirosul de sânge.
- Eu îl simt - de asta mi se face rău. Miroase a rugină... şi a sare.
Chipul meu încremeni, continuând să o fixez cu privirea.
Era măcar om? Părea umană. Era moale la atingere, ca un om. Mirosea ca un om - de fapt, chiar mai bine. Se purta ca un om... oarecum. Dar nu gândea ca un om şi nici nu avea reacţiile unuia dintre ei.
Totuşi, ce altă variantă mai exista?
- Ce este? întrebă ea.
- Nimic.
Mike Newton ne întrerupse atunci, intrând în încăpere cu gânduri duşmănoase şi violente.
- Tu arăţi mai bine, îi spuse cu bădărănie.
Mâna îmi tresări, dorindu-mi să-l învăţ cum să se poarte. Trebuia să mă controlez, sau aş fi ajuns să îl ucid pe acel băiat nesuferit.
- Ţine-ţi mâna în buzunar, spuse ea. Pentru o secundă nebunească am crezut că vorbea cu mine.
- Nu mai sângerează, răspunse el, ursuz. ...Te întorci la ore?
- Glumeşti? Aş face-o doar ca să am de unde să mă întorc.
Cum nu se putea mai bine. Credeam că aveam să ratez o întreagă oră alături de ea, însă mă alesesem, dimpotrivă, cu nişte timp în plus. Mă simţeam mai lacom, mai avar, cu fiecare clipă.
- Da, se poate... murmură Mike. ...Şi unde te duci în weekend? Pe plajă?
Ah, îşi făcuseră planuri. Furia mă făcu să îngheţ. Dar era o excursie în grup. Văzusem câte ceva în gândurile celorlalţi elevi. Nu era vorba doar despre ei doi. Însă eram în continuare furios. M-am sprijinit, nemişcat, de masă, încercând să mă stăpânesc.
- Sigur, am spus că vin, îi promise ea.
Deci îi spusese "da" şi lui. Gelozia mă ardea, mai dureroasă decât setea.
Nu, era doar o ieşire în grup, am încercat să mă conving. Îşi petrecea ziua alături de prieteni. Nimic mai mult.
- Ne întâlnim la magazinul lui tata, la ora zece. "Şi Cullen nu e invitat".
- Voi fi acolo, spuse ea.
- Atunci ne vedem la ora de sport.
- Pa, răspunse ea.
El plecă, mergând târşâit, către ore, cu gândurile pline de mânie. "Ce vede la ciudatul ăla? Sigur, e bogat. Tipele îl cred drăguţ, dar mie nu mi se pare. E prea... prea perfect. Sigur taică-su face experimente de chirurgie plastică. De asta sunt cu toţii aşa de albi şi de frumoşi. Nu e natural. Şi e cam... înfricoşător. Uneori, când mă priveşte fix, jur că se gândeşte să mă ucidă... Ciudatul...".
Mike nu era complet lipsit de perspicacitate.
- Ora de sport, repetă Bella, încet. Un oftat.
Am privit-o şi am văzut că era din nou supărată. Nu eram sigur de ce, dar mi-era limpede nu voia să meargă la ora următoare împreună cu Mike, iar eu eram întrutotul de acord.
M-am dus alături de ea şi m-am aplecat mai aproape de faţa ei, simţindu-i căldura pielii radiindu-mi pe buze. Nu am cutezat să respir.
- Pot să mă ocup eu de asta, am murmurat. ...Du-te să te întinzi, arătând palidă.
Făcu aşa cum îi cerusem, aşezându-se într-unul dintre scaunele pliante şi sprijinindu-şi capul de zid, în timp ce, în spatele meu, domnişoara Cope ieşi din cămăruţa din spate şi se duse la biroul ei. Cu ochii închişi, Bella părea leşinată din nou. Încă nu îi revenise culoarea în obraji.
M-am întors către secretară. "Sa speram că Bella e atentă", am gândit eu, sardonic. Aşa ar fi trebuit să reacţioneze un om.
- Doamnă Cope? am întrebat eu, folosindu-mi vocea convingătoare din nou.
Genele ei se zbătură iar bătăile inimii i se înteţiră. "E prea tânăr, stăpâneşte-te".
- Da?
Era interesant. Când pulsul lui Shelly Cope se precipită, motivul era că mă găsea atrăgător fizic, nu că ar fi fost înspăimântată. Eram obişnuit cu acea reacţie în preajma femeilor umane... însă nu mă gândisem la explicaţia asta pentru galopul inimii Bellei.
Îmi plăcea destul de mult. Prea mult, de fapt. Zâmbii, iar doamna Cope începu să respire si mai greu.
- Următoarea oră a Bellei este cea de sport, şi nu cred că se simte suficient de bine. De fapt, mă gândeam să o duc imediat acasă. Credeţi că o puteţi învoi de la oră? Am privit-o în ochii săi lipsiţi de profunzime, delectându-mă cu ravagiile pe care acest gest le provoca în rândul gândurilor sale. Era oare posibil ca Bella...?
Doamna Cope fu nevoită să înghită în sec înainte să răspundă.
- Vrei să fii şi tu învoit, Edward?
- Nu, eu am oră cu domnişoara Goff, nu o va deranja.
Nu îi mai dădeam prea multă atenţie. Exploram acea nouă posibilitate.
Hm. Mi-ar fi plăcut să cred că Bella mă găsea la fel atrăgător ca restul oamenilor, însă când avusese ea vreo reacţie ca a semenilor săi? Nu ar fi trebuit să-mi fac prea mari speranţe.
- Bine, s-a rezolvat. Însănătoşire grabnică, Bella.
Fata înclină puţin capul - exagerând puţin în rolul său.
- Poţi merge, sau vrei să te port din nou în braţe? am întrebat eu, amuzant de prefăcătoria ei transparentă. Ştiam că îşi va dori să meargă pe propriile picioare - nu îşi va dori să dea dovezi de slăbiciune.
- Voi merge singură, spuse ea.
Corect din nou. Începeam să fiu ceva mai priceput.
Se ridică, ezitând o clipă de parcă şi-ar fi măsurat echilibrul. I-am ţinut uşa şi am ieşit sub stropii căzând din cer.
O privii ridicându-şi faţa către ploaia măruntă, cu ochii închişi, ghicindu-i-se un zâmbet. "La ce s-o gândi?" Ceva părea la nelalocul său în acest gest, şi mi-am dat seama repede de ce poziţia aceea mi se părea atât de neobişnuită. Fetele normale nu şi-ar fi ridicat astfel chipul către ploaia mocnită; fetele obişnuite de obicei se machiau, chiar şi aici, în acest loc atât de umed.
Bella nu purta niciodată machiaj, şi nici nu ar fi trebuit să o facă. Industria de cosmetice câştiga miliarde de dolari pe an de la femei care încercau să aibă o piele ca a ei.
- Mulţumesc, spuse ea, zâmbind către mine. ...Merită să te îmbolnăveşti ca să chiuleşti de la ora de Educaţie Fizică..
Am privit campusul, întrebându-mă cum să rămân mai mult timp alături de ea.
- Cu plăcere, i-am spus.
- Deci mergi? Adică, sâmbăta asta? Părea însufleţită de nădejde.
Ah, speranţa ei era o mângâiere. Mă voia pe mine alături de ea, nu pe Mike Newton. Şi eu voiam să îi spun "da". Dar trebuia să mă gândesc la multe lucruri. De pildă, la faptul ca sâmbăta următoare avea să fie însorită.
- Unde vă duceţi cu toţii, mai precis? Am încercat să-mi păstrez un ton nonşalant, de parcă nu ar fi avut prea mare importanţă. Dar Mike spusese că pe plajă. Nu prea aveam şanse sa evit razele soarelui acolo.
- În La Push, la First Beach.
"La naiba". Atunci era imposibil.
Oricum, Emmett s-ar fi supărat dacă aş fi anulat planurile pe care ni le făcusem.
I-am întors privirea, zâmbind cu prefăcătorie.
- Nu prea cred că am fost invitat.
Oftă, deja resemnată.
- Tocmai te-am invitat eu.
- Hai să nu-l mai solicităm pe bietul Mike săptămâna asta. Nu vrem să cedeze. Mă gândeam să-l fac pe bietul Mike să cedeze cu mâna mea, şi mă bucuram intens imaginându-mi scena.
- Ei, Mike... spuse ea, expeditivă din nou. I-am zâmbit larg.
Apoi început să se îndepărteze de mine.
Fără să mă gândesc la ce făceam, m-am întins şi am prins-o de pelerina de ploaie. Se opri brusc.
- Unde crezi că pleci? Eram aproape furios că mă lăsa singur. Nu petrecusem suficient timp cu ea. Nu putea pleca, nu încă.
- Mă duc acasă, spuse ea, uimită de supărarea mea.
- Nu m-ai auzit promiţând că te voi duce acasă în siguranţă? Crezi că te voi lăsa să conduci în starea asta? Ştiam că nu îi va plăcea aluzia la slăbiciunea ei din partea mea. Dar trebuia oricum să mă pregătesc pentru călătoria la Seattle. Să văd dacă îi pot suporta prezenţa într-un spaţiu închis. Acesta era un drum mult mai scurt.
- Ce stare? întrebă ea. ...Şi ce fac cu camioneta mea?
- O voi ruga pe Alice să ţi-o aducă după terminarea orelor. Am tras-o cu grijă către maşina mea, de vreme ce ştiam că mersul înainte îi punea şi aşa suficiente probleme.
- Dă-mi drumul! spuse ea, zbătându-se şi aproape împiedicându-se. Am întins o mână pentru a o prinde, însă se îndreptă înainte să mai fie nevoie să o fac. Nu ar fi trebuit să-mi caut scuze pentru a o atinge. Aceasta mă făcu să mă gândesc la reacţia doamnei Cope faţă de mine, însă lăsai acel gând deoparte, pentru mai târziu. Erau multe lucruri de analizat.
I-am dat drumul când ne-am aflat lângă maşină şi ea se împiedică de portieră. Trebuia să am mai multă grijă, să îi iau în consideraţia prostul echilibru...
- Eşti aşa de insistent!
- E deschisă.
M-am urcat pe partea mea şi am pornit motorul. Ea se ţinea dreaptă, încă în exterior, deşi ploaia se înteţise şi ştiam că nu îi plăceau frigul şi umezeala. Părul ei des era ud fleaşcă, apa întunecându-i culoarea, făcându-l să pară negru ca pana corbului.
- Sunt perfect capabilă să conduc până acasă!
Sigur că da - însă eu nu eram în stare să o las să plece.
Am lăsat geamul şi m-am întins către ea.
- Urcă, Bella.
Îşi îngustă ochii şi am presupus că se gândea dacă să fugă sau nu.
- Va trebui să te târăsc în maşină, i-am promis eu, bucurându-mă de nefericirea de pe chipul ei, când realiză că vorbeam serios.
Cu bărbia înţepenită în aer, deschise portiera şi se urcă în maşină. Din părul ei, picăturile de apă se scurgeau pe pielea banchetei iar cizmele ei scârţâiau atingându-se una de cealaltă.
- E absolut inutil, spuse ea cu răceală. Îmi păru stânjenită sub masca enervării.
Am pornit încălzirea ca să nu se simtă lipsită de confort şi am lăsat muzica să se audă în surdină. Apoi am pornit către ieşire, privind-o cu colţul ochiului. Buza ei inferioară ieşea puţin mai mult în relief, semn de încăpăţânare. Am privit-o fix, analizând felul în care mă făcea să mă simt... gândindu-mă din nou la reacţia secretarei.
Dintr-o dată privi CD-Player-ul şi zâmbi, lărgindu-şi ochii.
- "Clair de Lune"? întrebă ea.
Îi plăceau clasicii?
- Cunoşti compoziţiile lui Debussy?
- Nu chiar, spuse ea. Mama ascultă multă muzică clasică în casă - le ştiu doar pe cele care îmi plac.
- Este şi unul dintre preferaţii mei. Priveam picăturile de ploaie, gândindu-mă la cele spuse. Chiar aveam ceva în comun cu ea. Începusem să cred că eram diferiţi din toate punctele de vedere.
Acum părea mai relaxată, privind şi ea ploaia fără să o vadă cu adevărat. Am folosit neatenţia ei temporară pentru a-mi exersa respiraţia.
Am inhalat cu grijă, pe nas.
Ameţitor.
Am strâns mai tare volanul. Ploaia o făcea să miroasă şi mai bine. Nu aş fi crezut că era posibil. În mod stupid, dintr-o dată îmi imaginam ce gust ar fi avut.
Am încercat să înghit ca să domolesc arsura din gât, să mă gândesc la altceva.
- Cum este mama ta? am întrebat eu, pentru a-mi distrage atenţia.
Bella zâmbi.
- Seamănă cu mine, dar este mai frumoasă.
Mă îndoiam.
- Am moştenit prea multe de la Charlie, continuă ea. Ea este mai prietenoasă decât mine şi mai curajoasă.
Şi de aceasta mă îndoiam.
- Este iresponsabilă, cam excentrică şi este o bucătăreasă foarte imprevizibilă. Este cea mai bună prietenă a mea. Vocea îi deveni melancolică; pe frunte îi apărură câteva cute.
Din nou, vorbea mai mult ca un părinte decât ca un copil.
Am oprit în faţa casei sale, întrebându-mă prea târziu dacă ar fi trebuit să ştiu unde locuia. Nu, nu aş fi trezit suspiciuni într-un oraş atât de mic, când tatăl ei era o figură publică...
- Câţi ani ai, Bella? Trebuia să fi fost mai vârstnică decât colegii ei. Poate că începuse şcoala mai târziu, sau rămăsese în urmă... deși nu părea probabil.
- Am şaptesprezece ani, răspunse ea.
- Nu pari de şaptesprezece ani.
Râse.
- Ce este?
- Mama spune mereu că m-am născut la douăzeci şi cinci de ani şi că mă îndrept cu fiecare an mai vertiginos către vârsta de mijloc. Râse din nou, apoi oftă. ...Ei bine, cineva trebuie să joace rolul adultului.
Aşa se lămuri totul. Puteam înţelege... cum mama iresponsabilă explica maturitatea Bellei. Fusese nevoită să crească de timpuriu, să devină cea responsabilă. De aceea nu îi plăcea să aibă altcineva grijă de ea - simţea că este datoria ei.
- Nici tu nu prea semeni cu un elev de clasa a 11-a, spuse ea, întrerupându-mi reveria.
M-am strâmbat. La cât de puţine percepeam în privinţa ei, ea observa mult prea multe lucruri la mine. Am schimbat subiectul.
- De ce s-a măritat mama ta cu Phil?
Ezită o clipă înainte să răspundă.
- Mama mea... e foarte copilăroasă pentru vârsta ei. Cred că Phil o face să se simtă şi mai tânără de atât. În orice caz, e nebună după el. Îşi clătină capul cu înţelegere.
- Eşti de acord cu asta? m-am mirat eu.
- Contează? mă întrebă. ...Vreau să fie fericită... iar ea îl doreşte pe el.
Altruismul comentariului ei m-ar fi şocat, doar că se potrivea prea bine cu ceea ce aflasem despre caracterul ei.
- Eşti foarte generoasă. Mă întreb...
- Ce?
- Crezi că şi ea ţi-ar arăta aceeaşi înţelegere? Indiferent de cel pe care l-ai alege?
Era o întrebare prostească şi nu am reușit să păstrez un ton relaxat când am rostit-o. Ce prostie din partea mea să mă gândesc măcar că m-ar accepta pe mine cineva ca partener al fiicei sale. Ce prostie să mă gândesc că Bella m-ar alege pe mine.
- A... aşa cred, se bâlbâi ea, având o reacţie nedesluşită la privirea mea intensă. Teamă... sau atracţie?
- Dar este, totuşi, un părinte. Este puţin diferit, încheie ea.
Am zâmbit strâmb.
- Atunci nu ar trebui să fie vorba de cineva prea înfricoşător.
Îmi zâmbi larg.
- Ce înţelegi prin "înfricoşător"? Piercing-uri faciale multiple şi tatuaje pe tot trupul?
- Presupun că e o descriere posibilă. - Una foarte neameninţătoare, după capul meu.
- Şi care e definiţia ta?
Întotdeauna punea întrebările nepotrivite. Sau poate tocmai pe cele potrivite. Oricum, cele la care nu voiam să răspund.
- Crezi că eu aş putea fi înspăimântător? am întrebat-o, încercând să zâmbesc.
Se gândi bine înainte să îmi răspundă, pe un ton serios.
- Hm... Cred că ai putea fi dacă ai dori.
Şi eu eram serios.
- Acum te temi de mine?
Îmi răspunse imediat, de data aceasta fără să-şi cântărească răspunsul.
- Nu.
Am zâmbit ceva mai uşurat. Nu credeam că îmi spune tot adevărul, însă nici nu minţea pe de-a-ntregul. Măcar nu era suficient de speriată încât să-şi dorească să plece. Mă întrebam cum s-ar fi simţit dacă i-aş fi spus că poartă acea discuţie cu un vampir. În sinea mea, simţii strânsoarea fricii, imaginându-mi reacţia ei.
- Acum îmi vei povesti şi tu despre familia ta? Trebuie să fie o poveste mult mai interesantă decât a mea.
Sau, cel puţin, una mai înfricoşătoare.
- Ce vrei să ştii? am întrebat-o, precaut.
- Soţii Cullen te-au adoptat?
- Da.
Ea ezită, apoi vorbi, cu o voce timidă.
- Ce-au păţit părinţii tăi?
Nu era atât de dificil; nici nu eram nevoit să o mint.
- Au murit cu mult timp în urmă.
- Îmi pare rău, murmură ea, evident îngrijorată că m-ar fi rănit.
Ea îşi făcea griji pentru mine.
- Nu mi-i amintesc prea bine, am liniştit-o eu. ...Carlisle şi Esme îmi sunt părinţii adevărați de foarte mult timp.
- Şi tu îi iubeşti, deduse ea.
Am zâmbit.
- Da. Nu mi-aş putea imagina doi oameni mai buni.
- Eşti foarte norocos.
- Ştiu asta. În acea unică privinţă, aceea a părinţilor mei, nu-mi puteam tăgădui norocul.
- Iar fraţii şi surorile tale?
Dacă aş fi lăsat-o să ceară prea multe detalii, aş fi fost nevoit să mint. Am aruncat o privire la ceas, întristat că timpul meu alături de ea se scursese.
- Fratele şi sora mea, cât şi Jasper şi Rosalie, se vor supăra dacă trebuie să mă aştepte în ploaie.
- Îmi cer scuze, cred că trebuie să pleci.
Nu se clinti. Nici ea nu-şi dorea ca timpul petrecut împreună să se fi sfârşit. Aceasta îmi făcu foarte multă plăcere.
- Si tu probabil îţi doreşti camioneta înapoi înainte să se întoarcă acasă şeriful Swan, ca să nu fii nevoită să-i povesteşti despre incidentul de la Biologie. Am zâmbit, amintindu-mi cât de stânjenită se simţise în braţele mele.
- Sunt sigură că a auzit deja. În Forks nu se pot păstra secrete. Rosti numele oraşului cu o aversiune vădită.
Izbucnii în ras auzindu-i cuvintele. Nu existau secrete, într-adevăr.
- Distracţie plăcută pe plajă. Am privit ploaia torenţială, ştiind că nu avea să mai țină mult şi dorindu-mi mai abitir ca niciodată să nu se oprească. ...E o vreme minunată. Duminică sigur avea să fie. Urma să-i placă.
- Nu te voi vedea mâine?
Grija din tonul ei mă încântă.
- Nu. Emmett şi cu mine ne începem weekendul mai devreme. Mă simţeam furios pe mine însumi pentru că îmi făcusem planuri. Le puteam anula... însă în acea clipă nicio vânătoare nu era de prisos iar familia mea îşi făcea suficiente griji din pricina purtării mele şi fără să le arăt măsura obsesiei mele pentru ea.
- Ce veţi face? întrebă ea, fără să pară prea fericită de destăinuirea mea.
Bine.
- Vom pleca în drumeţie în zona Goat Rocks Wilderness, la sud de Rainier. Emmett aştepta cu nerăbdare sezonul de vânat urşi.
- Atunci, distracţie plăcută, spuse ea cu inima îndoită. Lipsa ei de entuziasm mă bucură din nou.
Privind-o, eram la un pas de agonie la gândul de a-mi lua până şi un rămas-bun temporar. Era atât de plăpândă şi de vulnerabilă. Părea o nesăbuinţă să o pierd din priviri, acolo unde i se putea întâmpla orice. Şi totuşi, cele mai rele lucruri pe care le-ar fi putut păţi ar fi avut ca pricină faptul că mă aflam în preajma ei.
- Vrei să faci ceva pentru mine în acest weekend? am întrebat-o eu, serios.
Dădu din cap, cu ochii larg deschişi şi tulburată de pasiunea din vocea mea.
Fii mai relaxat.
- Nu te supăra pe mine, dar pari să fii unul dintre acei oameni care atrag accidentele ca un magnet. Aşa că... încearcă să nu cazi în ocean si să nu te laşi călcată de maşină, bine?
I-am zâmbit cu tristeţe, sperând că nu putea ghici mâhnirea din ochii mei. Cât de mult îmi doream să nu-i fi fost mai bine departe de mine, indiferent de ce pericol ar fi pândit-o...
„Fugi, Bella, fugi. Te iubesc prea mult pentru binele oricăruia dintre noi.”
Se simţi jignită de ironia mea. Mă privi încruntată.
- Voi vedea ce pot face, izbucni ea, ieşind în ploaie şi trântind portiera cât de tare putu în urma sa.
Ca o pisicuţă furioasă care se credea tigru.
Am cuprins cu palma cheia pe care o luasem din buzunarul jachetei sale şi am zâmbit, îndepărtându-mă.
http://www.scacuncristina.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu