3 . Fenomenul.
De fapt nu mă simţeam însetat, însă m-am hotărât să vânez din nou în acea noapte. O mică măsură preventivă, deşi o ştiam neîndestulătoare.
Carlisle mă însoţi; nu mai rămăsesem singuri de când mă întorsesem din Denali. Pe când alergam prin pădurea întunecată, l-am surprins gândindu-se la despărţirea noastră pripită de cu o săptămână în urmă.
În amintirile lui mi-am văzut trăsăturile schimonosite de o groaznică disperare. I-am simţit surprinderea şi îngrijorarea subită.
„Edward?”
„Trebuie să plec, Carlisle. Trebuie să plec imediat.”
„Ce s-a întâmplat?”
„Nimic. Încă. Dar se va întâmpla, dacă rămân.”
M-a apucat de braţ. I-am ghicit durerea când m-am smuls din strângerea lui.
„Nu înţeleg.”
„Vreodată ai... a fost vreodată un moment..”
M-am văzut respirând adânc, am văzut lumina sălbatică din ochii mei prin filtrul adâncii lui nelinişti.
„Aroma vreunui om ţi-a părut vreodată mai atrăgătoare decât a tuturor celorlalţi? Cu mult?”
„Oh.”
Când îmi dădusem seama că înţelesese, expresia mi se umpluse de ruşine. Se întinsese din nou pentru a mă atinge, trecând cu vederea faptul că mă ferisem din nou, şi îşi lăsase mâna pe umărul meu.
„Fă ceea ce trebuie pentru a rezista, fiule. Îmi vei lipsi. Poftim, ia maşina mea. E mai rapidă.”
Se întreba acum dacă făcuse ceea ce trebuia, îndemnându-mă să plec. Se întreba dacă nu cumva neîncrederea lui mă rănise.
- Nu, îi şoptii, fugind. De asta aveam nevoie. …Ţi-aş fi putut trăda încrederea cu uşurinţă dacă mi-ai fi spus să rămân.
- Îmi pare rău că suferi, Edward. Dar ar trebui să faci tot ce-ţi stă în putinţă să îi cruţi viaţa fiicei lui Swan. Chiar dacă asta înseamnă că trebuie să ne părăseşti din nou.
- Ştiu, ştiu.
- De ce te-ai întors? Ştii cât de bucuros sunt că te afli aici, dar dacă îţi este prea greu...
- Nu-mi place să mă simt ca un laş, am recunoscut eu.
Încetinisem - acum alergam în pas uşor străbătând întunericul.
- Mai bine aşa decât să o pui în pericol. Va pleca într-un an, doi.
- Ai dreptate, ştiu. Dimpotrivă, însă, cuvintele lui mă făcură şi mai dornic să rămân. Fata urma să plece într-un an sau doi...
Carlisle se întrerupse din alergat şi mă oprii odată cu el; se întoarse să-mi scruteze expresia.
„Dar nu vei fugi, nu-i aşa?”
Îmi plecai fruntea.
„Faci asta din mândrie, Edward? Nu e nicio ruşine în...”
- Nu, nu mândria mă reţine aici. Nu acum.
„Nu ai unde să te duci?”
Am râs scurt.
- Nu. Nu m-ar opri aşa ceva dacă m-aş putea convinge să plec.
- Vom veni cu tine, desigur, dacă de asta ai nevoie. Trebuie doar să ne-o ceri. Tu te-ai mutat, pentru ceilalţi, fără să te plângi. Nu-ţi vor purta pică pentru asta.
M-am arătat mirat.
El râse.
- Da, Rosalie ar putea să o facă, dar îţi este datoare. Oricum, e mult mai bine pentru noi să plecăm acum, fără să facem vreun rău, decât să plecăm mai încolo, după ce va fi curmată o viaţă. Toată buna dispoziţie ni se spulberase la ultimele cuvinte.
M-am înfiorat de cele tocmai spuse.
- Da, am încuviinţat eu. Vocea mea avea un timbru răguşit.
„Dar nu pleci?”
Am oftat.
- Ar trebui.
- Ce te ţine aici, Edward? Nu reuşesc să înţeleg...
- Nu ştiu dacă îţi pot explica. Şi pentru mine totul era lipsit de sens.
Îmi măsură expresia câteva clipe bune,
„Nu, nu înţeleg. Dar îţi voi respecta secretele, dacă doreşti.”
- Mulţumesc. Generos din partea ta, având în vedere cum eu nu respect tainele nimănui. Cu o singură excepţie. Şi făceam tot ce puteam ca să o văduvesc de acest lucru, nu-i aşa?
„Avem cu toţii capriciile noastre.” Râse din nou. „Să mergem?”
Tocmai simţise mirosul unei turme mici de cerbi. Era greu să manifest prea mult entuziasm pentru ceea ce, chiar şi vremurile noastre cele mai bune, era o aromă prea puţin apetisantă. În clipa de faţă, cu amintirea sângelui fetei proaspătă în minte, mirosul îmi provoca, de fapt, greaţă.
Am oftat. „Să mergem”, am încuviinţat, deşi ştiam că prea puţin m-ar fi ajutat chinul de a înghiţi şi mai mult sânge.
Amândoi ne-am ghemuit, pregătiţi de vânătoare, şi am lăsat mirosul neîmbietor să ne conducă, tăcuţi, înainte.
Se lăsase frigul când ne-am întors acasă. Zăpada topită îngheţase la loc; de parcă o pojghiţă subţire de sticlă acoperise totul - fiecare ac de pin, fiecare frunză de ferigă, fiecare lamă a ierbii era cristalizată.
Pe când Carlisle se duse să se schimbe pentru tura de gardă la spital, am rămas lângă râu, aşteptând răsăritul. Mă simţeam aproape ghiftuit de la cât sânge băusem, dar ştiam că lipsa senzaţiei de sete, în sine, ar fi avut o importanţă neînsemnată când mă voi fi aflat din nou aşezat lângă fată.
Rece şi nemişcat precum piatra pe care mă aşezasem, fixam cu privirea apa întunecată care curgea pe lângă malul îngheţat, privind dincolo de ea.
Carlisle avea dreptate. Ar fi trebuit să plec din Forks. El ar fi putut răspândi vreo poveste care să-mi explice absenţa. O şcoală cu internat în Europa. O vizită la nişte rude îndepărtate. Adolescent fugar. Scenariul nu conta. Nimeni nu şi-ar fi pus prea multe întrebări.
Peste doar un an sau doi, fata urma să dispară. Avea să-şi continue viaţa - ar fi avut o viaţă de continuat. Ar fi plecat la o facultate pe undeva, ar fi crescut, şi-ar fi construit o carieră, poate s-ar fi măritat cu cineva. Îmi puteam imagina - o puteam vedea îmbrăcată în alb şi mergând cu pas măsurat, ţinându-şi tatăl de braţ.
Era ciudat ce durere îmi provoca acea imagine. Nu o puteam înţelege. Eram gelos pentru că ea putea avea un viitor care mie îmi era refuzat? Ilogic. Pe fiecare dintre oamenii din jurul meu îi aştepta acelaşi potenţial - o viaţă - şi arar mă opream pentru a-i invidia.
Ar fi trebuit să-i cruţ viitorul. Să nu-i mai pun viaţa în pericol. Aşa era drept. Carlisle întotdeauna lua hotărârile corecte. Ar fi trebuit să îl ascult în acel moment.
Soarele se ridică din spatele norilor, iar lumina slabă scânteie pe sticla gheţii.
Încă o zi, am luat eu hotărârea. Aş mai fi văzut-o doar o dată. M-aş fi putut descurca. Poate i-aş fi pomenit de dispariţia mea iminentă, aş fi pregătit terenul.
Urma să fie greu; o simţeam în fiecare şovăială apăsătoare care începea deja să mă facă să inventez scuze pentru a rămâne - să extind termenul limită cu două zile, trei, patru... Dar trebuia să fac ceea ce era necesar. Ştiam că mă pot încrede în sfatul lui Carlisle. Şi mai ştiam că eu eram prea tulburat pentru a fi capabil să iau, de unul singur, decizia corectă.
Mult prea tulburat. Cât oare din încăpăţânarea aceea venea din curiozitatea mea obsesivă şi cât din apetitul meu neostoit?
Am intrat în casă pentru a mă schimba de şcoală.
Alice mă aştepta, aşezată pe treapta de sus de la cel de-al treilea etaj.
„Pleci din nou”, mă acuză ea.
Oftai şi-i dădui dreptate.
„Nu pot vedea unde te duci de data asta.”
- Nu ştiu încă unde mă voi duce, şoptii eu.
„Vreau să rămâi aici.”
Am scuturat din cap,
„Poate Jazz şi cu mine te-am putea însoţi?”
- Vor avea şi mai mare nevoie de tine dacă nu voi fi aici să am grijă de ei. Şi gândeşte-te la Esme. I-ai răpi jumătate din familie dintr-o lovitură?
„O vei întrista atât de mult”.
- Ştiu. De asta tu trebuie să rămâi.
„Nu va fi la fel dacă nu te vom avea aici, iar tu o ştii.”
- Da. Dar trebuie să fac ceea ce este bine.
„Însă sunt mult căi bune şi multe căi greşite, nu-i aşa?”
Pentru o clipă fu înghiţită de una dintre ciudatele ei viziuni; privii alături de ea imaginile difuze care licăreau într-un vârtej. Mă văzui amestecat printre umbre ciudate pe care nu le puteam distinge - forme nedesluşite şi imprecise. Apoi, dintr-o dată, pielea mea strălucea în razele luminoase ale soarelui, într-o poieniţă. Era un loc cunoscut. Alături de mine se afla o siluetă, însă, din nou, era neclară, insuficient de prezentă pentru a o recunoaşte. Imaginile tremurară şi dispărură pe când un milion de mici decizii aranjară într-un nou chip viitorul.
- Nu am înţeles prea multe, îi spusei când viziunea se întunecă.
„Nici eu. Viitorul ţi se schimbă atât de des încât nu pot ţine pasul cu el. Dar cred că...”
Se opri şi căută printr-o vastă colecţie de alte viziuni recente cu mine. Toate erau la fel - înceţoşate şi vagi.
- Cred că se schimbă ceva, totuşi, spuse ea cu voce tare. …Viaţa ta pare să fi ajuns la o răspântie.
Râsei cu amărăciune.
- Îţi dai seama că vorbeşti ca o ţigancă şarlatancă într-un bâlci, nu?
Îmi scoase limba.
- Dar astăzi va fi bine, nu-i aşa? întrebai eu cu vocea dintr-odată temătoare.
- Nu te văd ucigând pe nimeni astăzi, mă asigură ea.
- Mulţumesc, Alice.
- Îmbracă-te. Nu voi spune nimic - te voi lăsa pe tine să le spui celorlalţi când vei fi pregătit.
Se ridică şi coborî brusc scările, cu umerii uşor aduşi în faţă. „Îmi va fi dor de tine. Cu adevărat.”
Da, şi mie avea să-mi fie dor de ea.
Am condus în tăcere până la liceu. Jasper îşi dădea seama că Alice era supărată de ceva, dar ştia că dacă şi-ar fi dorit să vorbească despre asta ar fi făcut-o deja. Emmett şi Rosalie nu ştiau nimic, captivi în altul dintre momentele lor speciale, privindu-se cu ochi minunaţi - era mai degrabă dezgustător să îi priveşti din exterior. Ştiam cu toţii prea bine cu câtă disperare se iubeau unul pe celălalt. Sau poate că eram eu acru pentru că doar mie îmi lipsea o pereche. În unele zile îmi era mai greu să trăiesc alături de trei cupluri perfecte de îndrăgostiţi. Aceasta se număra printre ele.
Poate-ar fi fost cu toţii mai fericiţi fără să mă aibă în preajmă, prost dispus şi pus pe harţă precum bătrânul care s-ar fi cuvenit să fiu pe acum.
Desigur, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la liceu a fost să o caut pe fată. Pregătindu-mă din nou.
Singur.
Felul în care întreaga mea lume părea dintr-o dată golită de orice în afară de ea era stânjenitor - centrul întregii mele existenţe nu mai eram eu, ci acea fată.
Deşi era chiar uşor de înţeles; după optzeci de ani de repetiţie, zi şi noapte, orice schimbare devenise un motiv de fascinaţie.
Încă nu sosise, dar puteam auzi, la distanţă, sunetul tunător al motorului camionetei sale. Mă sprijinii de maşină pentru a o aştepta. Alice rămase alături de mine, iar ceilalţi plecară direct la ore. Erau plictisiţi de fixaţia mea - era de neînţeles pentru ei cum putea un om să îmi captiveze interesul atâta timp, oricât de delicios ar fi mirosit.
Fata intră lent în câmpul meu vizual, cu ochii fixaţi pe drum şi cu mâinile încleştate pe volan. Părea neliniştită de ceva. Îmi luă o clipă să-mi dau seama despre ce era vorba, să realizez că fiecare om avea aceeaşi expresie în ziua aceea. Ah, drumul era alunecos din cauza gheţii şi încercau cu toţii să conducă mai prudent. Vedeam că ea lua riscul sporit în serios.
Se potrivea cu lucrurile sporadice pe care le aflasem despre firea ei. L-am adăugat şi pe acesta pe mica mea listă: era un om serios, o persoană responsabilă.
Parcă maşina nu foarte departe de mine, dar încă nu mă observase stând pe loc şi fixând-o cu privirea. Mă întrebam ce va face când mă va repera. Va roşi şi se va îndepărta? Aceasta era prima variantă. Dar poate că m-ar fi privit şi ea. Poate că ar fi venit să vorbim.
Am inspirat adânc, umplându-mi plămânii, plin de speranţă, pentru orice eventualitate.
Coborî din camionetă cu grijă, tatonând pământul alunecos înainte să se lase cu toată greutatea pe el. Nu ridică privirea şi mă simţii frustrat. Poate dacă m-aş fi dus să vorbesc cu ea...
Nu, ar fi fost o greşeală.
În loc să se întoarcă înspre şcoală, se îndreptă către spatele camionetei, ţinându-se caraghios de marginile benei, neîncrezătoare în proprii săi paşi. Mă făcu să zâmbesc şi simţii privirea lui Alice aţintită asupra chipului meu. Nu ascultam ce anume o făcea să gândească - mă amuzam prea mult urmărind-o pe fată cum îşi verifica lanţurile de zăpadă. Chiar părea în pericol să cadă, la cum îi alunecau picioarele pe gheaţă. Nimeni altcineva nu mai avea atâtea probleme - parcase pe cea mai periculoasă bucată de polei?
Ea se opri, privind în jos cu expresie ciudată pe chip. Era... tandreţe? De parcă acel cauciuc avea ceva care îi stârnea... emoţie?
Din nou, curiozitatea mă chinuia deopotrivă cu setea. Părea oricum să aibă nevoie de o mână de ajutor, măcar până ar fi ieşit de pe peticul alunecos de asfalt. Desigur, nu aveam cum să i-o ofer eu, nu? Ezitam, sfâşiat. La cât de neplăcută era zăpada pentru ea, cu greu ar fi acceptat cu plăcere atingerea mâinii mele albe şi reci. Ar fi trebuit să port mănuşi...
- Nu! suspină Alice.
Instantaneu i-am cercetat gândurile, presupunând la început că făcusem o alegere neinspirată şi că mă văzuse comiţând vreo faptă de neiertat. Dar nu avea deloc legătură cu mine.
Tyler Crowley se încumetase să întoarcă maşina în parcare cu o viteză imprudentă. Manevra urma să-l proiecteze patinând pe un ochi de gheaţă...
Viziunea apăru doar cu o fracţiune de secundă înainte ca faptele să se petreacă în realitate. Dubiţa lui Tyler viră de după colţ pe când eu încă urmăream deznodământul care le smulsese suspinul de groază buzelor lui Alice.
Nu, viziunea nu avea nicio legătură cu mine şi totuşi mă privea în totalitate, pentru că duba lui Tyler - cauciucurile intrau în acea clipă pe gheaţă din cel mai prost unghi cu putinţă - urma să se rotească în parcare şi să o zdrobească pe fata care devenise nepoftitul punct central al lumii mele.
Chiar şi fără previziunile lui Alice ar fi fost uşor de ghicit traiectoria vehiculului, scăpat de Tyler de sub control.
Fata, stând în punctul cel mai nepotrivit, în spatele camionetei sale, privi în sus, dezorientată de scrâşnetul cauciucurilor. Mă privi fix în ochii cuprinşi de teroare apoi se întoarse să îşi privească moartea inevitabilă.
„Nu ea!” Cuvintele urlară în capul meu de parcă i-ar fi aparţinut altcuiva.
Încă prizonier în gândurile lui Alice, văzui deodată cum viziunea se schimbă, însă fără să am timp să descopăr deznodământul.
M-am avântat în parcare, aruncându-mă între duba care patina şi fata încremenită. M-am mişcat atât de repede încât totul pentru ochii obiectului concentrării mele părea o învălmăşire de linii neclare. Nu mă observă - văzul omenesc nu îmi putea urmări zborul - încă privind fix forma masivă care era pe cale să îi ţintuiască trupul de bara de metal a camionetei sale.
Am prins-o de mijloc, mişcându-mă cu prea multă grabă pentru a fi atât de blând pe cât ar fi avut ea nevoie să fiu. În sutimea de secundă dintre momentul când i-am smuls silueta subţire din calea morţii şi cel când m-am izbit de pământ ţinând-o în braţe, era dureros de conştient că trupul ei era fragil şi uşor de frânt.
Când i-am simţit capul lovindu-se de asfaltul îngheţat, am avut impresia că şi eu mă transformasem în stană de gheaţă.
Dar nu aveam la dispoziţie nici măcar o secundă pentru a mă lămuri în ce stare se afla. Am auzit duba în spatele nostru, scârţâind strident pe când se contorsiona în jurul carcasei rezistente, din fier, a camionetei fetei. Îşi schimbă direcţia, îndoindu-se, venind din nou către ea - de parcă fata ar fi fost un magnet, atrăgând-o către noi.
Un cuvânt pe care nu-l mai rostisem niciodată în prezenţa unei doamne îmi alunecă printre dinţii încleştaţi.
Făcusem deja prea multe. Pe când aproape că zburasem prin aer încercând să o îndepărtez din calea pericolului, fusesem perfect conştient de greşeala pe care o înfăptuiam. Aceasta nu mă oprise, însă nu ignoram riscul pe care mi-l asumam - nu doar pentru mine, ci pentru întreaga mea familie.
Expunerea.
Iar acel gest cu siguranţă nu avea să ne ajute, dar nu aveam de gând să îi permit dubei să izbândească în a doua sa încercare de a-i lua fetei viaţa.
Am lăsat-o jos şi mi-am întins mâinile în faţă, prinzând duba înainte să o atingă. Forţa mă proiectă înapoi, izbindu-mă de maşina parcată lângă camioneta ei, şi i-am simţit caroseria îndoindu-se la contactul cu umerilor mei. Duba tremură în faţa obstacolului neînduplecat al braţelor mele, apoi se legănă, balansându-se instabil pe cele două cauciucuri din spate.
Dacă mi-aş fi mişcat mâinile, unul dintre acestea ar fi căzut pe picioarele fetei.
În numele a tot ceea ce era sfânt, catastrofele nu urmau să se mai încheie niciodată? Oare mai exista ceva ce putea merge prost? Nu aveam cum să rămân acolo, ţinând maşina în aer şi aşteptând să vină cineva în ajutor. Nici nu o puteam azvârli - trebuia să mă gândesc la şoferul panicat cu gânduri incoerente.
Cu un geamăt mut, am împins duba astfel încât cu o zguduire se îndepărtă de noi pentru o clipă. Pe când cădea spre mine, am prins-o de bară cu mâna dreaptă în timp ce cu stânga am apucat-o pe fată din nou de mijloc, târând-o de sub dubă şi trăgând-o strâns la pieptul meu. Trupul ei se mişca fără vlagă când am întors-o astfel încât picioarele ei să fie eliberate - era conştientă? Cât rău îi făcusem în încercarea mea inopinată de a o salva?
Am dat drumul dubei, acum că nu o mai putea vătăma. Se izbi de asfalt, toate geamurile spărgându-i-se la unison.
Ştiam că mă aflam în toiul unei crize. Cât de multe văzuse? Vreun alt martor mă privise materializându-mă lângă ea apoi jonglând cu monstrul din fier, încercând să nu-l las să o zdrobească? Acele întrebări ar fi trebuit să fie grija mea principală.
Dar eram prea agitat ca să îmi pese de ameninţarea expunerii pe cât ar fi trebuit. Prea panicat că aş fi putut să o rănesc cu mâna mea în eforturile depuse pentru a o proteja. Prea înspăimântat de căldura trupului ei moale, lipit de mine - chiar prin obstacolul dublu al hainelor noastre, îi puteam simţi arsura...
Cea dintâi temere era şi cea mai puternică. Când erupseră ţipetele martorilor în jurul nostru, mă aplecai să îi examinez chipul, să văd dacă era conştientă - cu speranţa sălbatică să nu sângereze.
Ochii ei erau deschişi, privindu-mă şocaţi.
- Bella? întrebai imediat. Eşti bine?
- Sunt bine. Rosti cuvintele automat, cu o voce confuză.
Uşurarea, atât de minunată încât se confunda cu durerea, mă învălui la sunetul vocii ei. Sorbii o răsuflare printre dinţi şi ignorai arsura din gât care o însoţi. Aproape că-mi prindea bine.
Se luptă să se ridice în capul oaselor, însă nu eram pregătit să îi dau drumul. Cumva o simţeam mai... în siguranţă? Sau măcar mai bine, ţinând-o în braţe lângă mine.
- Ai grijă, o avertizai eu. Cred că te-ai lovit destul de rău la cap.
Nu simţeam miros de sânge proaspăt - măcar atât - dar acest fapt nu însemna că nu suferise răni interne. Eram extrem de nerăbdător să o duc la Carlisle şi la echipamentul său complet de radiologie.
- Oh, exclamă ea, cu o uluire comică, atunci când îşi dădu seama că aveam dreptate în privinţa capului ei.
- Aşa ziceam şi eu. Uşurarea ameţitoare făcea ca totul să îmi pară amuzant.
- Cum... Vocea ei ezită şi genele i se zbătură. …Cum ai ajuns aici atât de repede?
Uşurarea deveni amară, amuzamentul se evaporă. Observase prea multe.
Dacă fata părea să fie relativ bine, îngrijorarea pentru familia mea deveni acută.
- Mă aflam chiar lângă tine, Bella. Ştiam din experienţă că dacă eram foarte încrezător când minţeam, îl făceam pe cel care îmi punea întrebări să fie mai puţin sigur de adevăr.
Se luptă din nou să se mişte, iar de data aceasta i-o permisei. Trebuia să respir pentru a putea să-mi joc rolul aşa cum se cuvenea. Trebuia să mă îndepărtez de căldura sângelui ei pentru ca aceasta să nu se combine cu aroma ei, copleşindu-mă. Alunecai de lângă ea, pe cât mi-era posibil, în spaţiul strâmt dintre cele două maşini zdrobite.
Mă fixă cu privirea iar eu o privii la rândul meu. Să-mi feresc ochii ar fi fost o greşeală pe care ar fi comis-o doar un mincinos incompetent, iar eu nu eram deloc lipsit de pricepere. Expresia mea era calmă, binevoitoare... Părea să o încurce. Era un lucru bun.
Locul accidentul era acum împresurat. Mai ales elevi, copii, privind atenţi şi împingându-se în faţă, curioşi dacă se putea vedea vreun cadavru făcut zob. Era o aglomerare informă de ţipete şi un torent de gânduri şocate. Le-am scrutat gândurile o singură dată pentru a mă asigura că încă nu plutea nicio suspiciune apoi le-am lăsat deoparte concentrându-mă doar asupra fetei.
Era distrasă de agitaţie. Privi în jur, păstrând pe chip o expresie mirată şi încercă să se ridice în picioare.
Îmi lăsai uşor mâna pe umărul ei pentru a o reţine pe loc.
- Stai cuminte deocamdată. Părea să se simtă bine, dar ar fi trebuit oare să-şi mişte gâtul? Din nou, îmi dorii să fi fost Carlisle de faţă. Anii mei de studii teoretice nu erau pe măsura secolelor sale de practică medicală.
- Dar e frig, obiectă ea.
Aproape că murise zdrobită de două ori şi schilodită o dată, iar pe ea o îngrijora frigul. Aproape îmi scăpă un râs uşor până să-mi amintesc că situaţia nu era deloc amuzantă.
Bella clipi, apoi privirea ei se concentră asupra chipului meu.
- Erai acolo.
Acest fapt mă trezi din nou.
Privi către sud, deşi acolo nu avea ce vedea în afară de partea laterală, boţită, a dubei.
- Erai lângă maşina ta.
- Ba nu.
- Te-am văzut, insistă ea; vocea ei devenea copilăroasă când se arăta încăpăţânată. Împinse bărbia înainte.
- Bella, eram lângă tine şi te-am tras din drum.
O privii adânc în ochii ei mari, încercând să o conving să-mi accepte versiunea - singura poveste raţională la îndemână.
Bărbia ei încremeni.
- Nu.
Am încercat să rămân calm, să nu intru în panică. Măcar de-aş fi făcut-o să tacă pentru câteva secunde, aş fi avut răgazul să distrug dovezile... şi să îi subminez povestea dezvăluind că era rănită la cap…
Nu ar fi trebuit să fie uşor să o fac să tacă pe această fată plină de secrete? De-ar fi avut încredere în mine, pentru doar câteva clipe...
- Te rog, Bella, spusei ei, iar tonul vocii mele era prea intens, pentru că dintr-o dată voiam să aibă încredere în mine. Mi-o doream foarte mult, şi nu doar în contextul acelui accident. O dorinţă prostească. Ce noimă ar fi avut să se încreadă în mine?
- De ce? mă întrebă, încă prevăzătoare.
- Ai încredere în mine, o rugai.
- Îmi promiţi că-mi vei explica totul mai târziu?
Mă înfuria să fiu nevoit să o mint din nou, când îmi doream atât de mult să îi merit cumva încrederea. Aşa că, atunci când i-am răspuns, am făcut-o cu mânie.
- Bine.
- Bine, răspunse ea ca un ecou, pe acelaşi ton.
Când începu intervenţia de salvare în jurul nostru - sosirea adulţilor, chemarea autorităţilor, sirenele în depărtare – am încercat să o ignor pe fată şi să îmi trasez priorităţile. Am scrutat fiecare minte din parcare, deopotrivă a martorilor şi a celor sosiţi mai târziu, însă fără a găsi ceva periculos. Mulţi erau surprinşi să mă găsească lângă Bella, dar cu toţii ajunseseră la concluzia - singura posibilă - că pur şi simplu nu îmi observaseră prezenţa lângă fată înainte de accident.
Ea era singura care nu accepta explicaţia la îndemână, dar urma să fie considerată martorul cel mai puţin de încredere. Fusese înspăimântată, traumatizată, ca să nu mai pomenesc de lovitura la cap. Era posibil să fie în stare de şoc. Era acceptabil ca povestea ei să fie cam încurcată, nu-i aşa? Nimeni nu ar fi plecat urechea la ea ignorând atâţi alţi spectatori...
Sării ca ars când auzii din zbor gândurile lui Rosalie, Jasper şi Emmett, care tocmai soseau la faţa locului. În acea seară urma să plătesc scump.
Voiam să netezesc urma lăsată de umerii mei pe caroseria maşinii, însă fata stătea prea aproape. Trebuia să am răbdare până ce atenţia avea să-i fie distrasă.
Aşteptarea era frustrantă - atâţia ochi erau aţintiţi asupra mea - pe când oamenii se luptau cu duba, încercând să o îndepărteze de noi. I-aş fi putut ajuta, ca să grăbesc lucrurile, însă aveam şi aşa destule probleme iar fata avea privirea ageră. Într-un final, reuşiră să o împingă suficient de departe pentru ca personalul medical să ajungă la noi cu tărgile.
Un chip familiar, încărunţit, mă examina.
- Bună, Edward, spuse Brett Warner. Era infirmier, îl cunoşteam bine din spital. Mare noroc - singurul din acea zi - că el ajunsese primul la noi. În gândurile sale, luă aminte că păream vioi şi calm. …Te simţi bine, puştiule?
- Perfect, Brett. Nimic nu m-a atins. Însă mă tem că Bella a suferit o contuzie. S-a lovit rău la cap când am împins-o din calea...
Brett îşi mută atenţia asupra fetei, care îmi aruncă o privire fioroasă acuzând trădarea. Corect. Era genul de martir tăcut - prefera să sufere în tăcere.
Nu-mi contrazise însă imediat povestea, iar acest lucru îmi dădu un sentiment de uşurare.
Următorul infirmier încercă să insiste să mă las tratat, însă nu-mi era prea dificil să îl fac să se răzgândească. Îi promisei că îl voi lăsa pe tata să mă consulte, iar el se dădu bătut. Cu cei mai mulţi dintre oameni, era suficient să le vorbesc cu siguranţă şi calm. Cu cei mai mulţi dintre oameni, dar nu şi cu acea fată, desigur. I se potrivea oare vreunul dintre modelele normalităţii?
În timp ce îi montau o proteză pentru gât - iar chipul ei devenea purpuriu de ruşine - mă folosii de momentul de distragere a atenţiei pentru a corecta neobservat forma îndoiturii din caroseria maşinii, folosindu-mi călcâiul. Doar rudele mele observară ceea ce făceam şi am auzit promisiunea mentală a lui Emmett de a îndrepta tot ce îmi scăpase mie.
Recunoscător pentru ajutorul său - şi mai îndatorat pentru că Emmett, măcar, mă iertase deja pentru alegerea mea periculoasă - mă simţii mai relaxat urcându-mă pe scaunul din faţă al ambulanţei, lângă Brett.
Şeful poliţiei ajunse înainte ca Bella să fie urcată în salvare.
Deşi gândurile tatălui Bellei erau dincolo de cuvinte, panica şi îngrijorarea emanând din mintea sa înăbuşiră aproape orice altă cugetare din preajmă. Un val imens de teamă şi de vinovăţie tacită năvăli dinspre el când îşi văzu unica fiică pe targă.
Plecând dinspre el şi trecând prin mine, creând ecouri şi înteţindu-se. Când Alice mă avertizase că moartea fiicei lui Charlie Swan l-ar fi ucis şi pe acesta din urmă, nu exagerase deloc.
Capul mi se plecă din pricina vinovăţiei când îi auzii glasul plin de panică.
- Bella! strigă el.
- Mă simt bine, Char... tată. Oftă. …Nu e nimic în neregulă cu mine.
Asigurarea ei nu reuşi decât vag să îi aline groaza părintelui. Se îndreptă imediat către cel mai apropiat infirmier să îi ceară mai multe informaţii.
Doar când l-am auzit vorbind, formulând propoziţii perfect coerente în pofida panicii sale, am realizat că neliniştea şi grija lui nu erau tăcute. Doar că... nu puteam auzi cuvintele exacte.
Hm. Charlie Swan nu era la fel de tăcut ca fiica lui, dar puteam vedea de unde moştenise ea acea trăsătură. Interesant.
Nu-mi petrecusem niciodată timpul în preajma şefului poliţiei. Întotdeauna îl socotisem un om greu de cap - însă descopeream că eu fusesem cel încuiat. Gândurile lui fuseseră parţial ascunse, nu absente. Eu le puteam distinge doar cursul şi tonalitatea...
Voiam să ascult mai atent, să văd dacă puteam găsi în acest puzzle mai uşor cheia secretelor fetei. Însă Bella fusese deja urcată în ambulanţă şi aceasta pornise la drum.
Îmi venea greu să mă smulg de lângă această posibilă soluţie a misterului care ajunsese să mă obsedeze. Dar trebuia să gândesc clar în acea clipă - să analizez ceea ce se întâmplase în cursul zilei din fiecare unghi posibil. Trebuia să ascult, să mă asigur că nu îmi pusesem familia într-un pericol atât de mare încât să fim nevoiţi să plecăm imediat. Trebuia să mă concentrez.
Nimic din gândurile infirmierilor nu mă îngrijora. Din cât puteau ei să determine, fata nu păţise nimic grav. Iar Bella până atunci susţinuse povestea pe care o servisem eu.
Prioritatea, când urma să ajungem la spital, era să îl văd pe Carlisle. Am trecut grăbit prin uşile automate, însă eram incapabil să mă abţin complet de la o supraveghea pe Bella; am continuat să fiu cu ochii pe ea prin intermediul gândurilor asistenţilor medicali.
Găsii cu uşurinţă mintea cunoscută a tatălui meu. Era în micul lui birou, singur - al doilea noroc în acea zi fatidică.
- Carlisle.
Mă auzi apropiindu-mă şi fu alarmat din clipa în care îmi văzu expresia. Sări în picioare, chipul său dobândind o paloare cadaverică. Se aplecă peste biroul ordonat, din lemn de nuc.
„Edward - doar nu ai...”
- Nu, nu e asta.
Respiră adânc. „Sigur că nu. Îmi pare rău că mi-a trecut un astfel de gând prin cap. Ochii tăi, desigur, ar fi trebuit să ştiu...” Îmi observă cu uşurare ochii încă aurii.
- Dar e rănită, Carlisle, probabil nu grav, însă...
- Ce s-a întâmplat?
- Un accident stupid de maşină. Se afla în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Însă nu puteam sta fără să fac nimic - să o las să fie zdrobită...
„Ia-o de la început, nu înţeleg. În ce fel ai fost implicat?”
- O dubă a patinat pe gheaţă, şoptii eu. Fixam cu privirea peretele din spatele sau în timp ce vorbeam. În locul unei mulţimi de diplome înrămate, el avea un simplu tablou în ulei - un preferat al său, o lucrare nedescoperită a lui Hassam. …Ea se afla în calea maşinii. Alice a văzut ce urma să se întâmple, însă nu aveam timp să fac nimic altceva decât să traversez în fugă parcarea ca să o împing în lături. Nimeni nu a observat... cu excepţia ei. Am fost nevoit să opresc şi duba, însă, din nou, nimeni nu a văzut... în afară de ea. Îmi... îmi pare rău, Carlisle. Nu voiam să ne pun în pericol.
El ocoli biroul şi îşi puse mâna pe umărul meu.
„Ai făcut ceea ce trebuia. Şi nu cred că ţi-a fost uşor. Sunt mândru de tine, Edward.”
Abia atunci găsii puterea de a-l privi în ochi.
- Ştie că e ceva... în neregulă cu mine.
- Nu contează. Dacă va trebui să plecăm, vom pleca. Ce a spus ea?
Scuturai din cap, puţin frustrat.
- Nimic încă.
„Încă?”
- A fost de acord cu versiunea mea a evenimentelor - dar aşteaptă o explicaţie.
Se încruntă, cântărind posibilitatea.
- S-a lovit la cap - de fapt, eu am lovit-o, continuai eu, repezit. …Am scăpat-o la pământ destul de dur. Pare să se simtă bine, însă... nu cred că va fi nevoie de mari eforturi ca să îi discreditez povestea.
Mă simţeam ca un ticălos doar rostind aceste cuvinte.
Carlisle simţi aversiunea din vocea mea. „Poate că nu va fi nevoie. Să vedem mai bine ce se întâmplă. Se pare că am de consultat un pacient.”
- Te rog, spusei eu. Sunt atât de îngrijorat că i-am făcut rău.
Expresia lui Carlisle se lumină. Îşi netezi părul blond - doar cu câteva nuanţe mai deschis decât ochii lui aurii - şi râse.
„Ai avut o zi interesantă, nu-i aşa?” În mintea lui puteam citi ironia, şi chiar era amuzant, cel puţin pentru el. Ce schimbare de roluri. Cumva, în acea secundă când fără să gândesc gonisem prin parcarea îngheţată, mă transformasem din ucigaş în protector.
Râsei împreună cu el, amintindu-mi cât de sigur fusesem că Bella nu ar fi avut vreodată nevoie de protecţie pentru altceva în afară de mine însumi. Totuşi râsul meu era oarecum tăios, pentru că, odată duba îndepărtată din ecuaţie, afirmaţia rămânea pe de-a-ntregul adevărată.
Am aşteptat singur în biroul lui Carlisle - unul dintre cele mai lungi ceasuri din viaţa mea - ascultând spitalul plin de gânduri.
Tyler Crowley, şoferul dubei, părea rănit mai grav decât Bella, iar atenţia mi se îndreptă asupra lui câtă vreme ea îşi aştepta rândul la radiografie. Carlisle rămânea în plan secund, încrezător în diagnosticul asistenţilor că fata era doar uşor lovită. Acest lucru mă făcea să mă simt neliniştit, însă ştiam că avea dreptate. De ea l-ar fi privit doar o clipă în faţă, imediat şi-ar fi amintit de mine, de faptul că era ceva în neregulă cu familia mea, iar aceasta ar fi putut să o determine să vorbească.
Şi avea sigur un partener dornic de conversaţie. Tyler era mistuit de vinovăţie din pricina faptului că aproape o ucisese şi nu părea capabil să înceteze să vorbească despre asta. Puteam vedea expresia Bellei oglindită în ochii lui, şi mi-era clar că ea-şi dorea ca el să se oprească. Cum de nu înţelegea şi el acest lucru?
Pentru o clipă m-am încordat când Tyler întrebă cum se ferise ea din drum.
Am aşteptat, fără să respir, cât ea ezită.
„A...” o auzi el spunând. Apoi făcu o pauză atât de lungă încât Tyler se întrebă dacă nu cumva curiozitatea lui o zăpăcise. Într-un final, ea continuă. „Edward m-a împins din calea maşinii.”
Aerul îmi părăsi plămânii. Apoi respiraţia mea se înteţi. Nu o mai auzisem niciodată rostindu-mi numele. Îmi plăcea felul cum suna - chiar dacă îl auzeam doar prin intermediul gândurilor lui Tyler. Voiam să îl aud cu urechile mele...
„Edward Cullen”, spuse ea, când Tyler nu păru să se dumirească la cine se referă. Mă trezii la uşă, cu mâna pe clanţă. Dorinţa de a o vedea devenea tot mai puternică. Trebuia să-mi reamintesc de necesitatea de a fi prudent.
„Stătea chiar lângă mine.”
„Cullen? Ciudat. Nu l-am văzut. Puteam să jur... Cred că totul s-a petrecut atât de repede. El e bine?”
„Aşa cred. E pe aici, pe undeva, dar nu l-au obligat să se întindă în pat.”
O văzui absorbită de gânduri, cu ochii înăspriţi de suspiciune, dar toate aceste schimbări greu de percept în expresia ei treceau neobservate pentru Tyler.
„E frumuşică”, gândea el, aproape surprins. „Chiar răvăşită, ca acum. Nu e genul meu, dar... ar trebui să o scot în oraş. Să mă revanşez pentru ziua de azi...”
Ma aflam deja pe hol, apoi la jumătatea drumului către salonul de urgenţe, fără să mă gândesc vreo clipă la ceea ce făceam. Din fericire, asistenta pătrunse în cameră înainte să apuc să intru - era rândul Bellei să facă o radiografie. Mă sprijinii de zid într-un ungher întunecat şi încercai să mă adun în timp ce ea trecu împinsă în scaunul cu rotile.
Nu conta faptul că Tyler o considera "frumuşică". Oricine ar fi observat acest lucru. Nu aveam niciun motiv să mă simt... cum mă simţeam? Deranjat? Sau "furios" era ceva mai aproape de adevăr? Nu avea nicio logică.
Am rămas pe loc cât timp am putut îndura, însă nerăbdarea m-a dovedit şi am apucat-o pe un drum ocolit către salonul de radiologie. Ea fusese deja mutată în salonul de urgenţe, însă am apucat să arunc o privire peste radiografia ei cât era asistenta întoarsă cu spatele.
M-am mai liniştit după ce am făcut-o. Capul ei era nevătămat. Nu o rănisem, nu grav.
Carlisle mă surprinse acolo.
„Arăţi mai bine”, comentă el.
M-am mulţumit să privesc înainte. Nu eram singuri, holurile fiind pline de infirmieri şi de vizitatori.
„Ah, da.” Îi fixă radiografia de panoul luminos, însă nu era nevoie să o mai privesc o dată. „Înţeleg. E nevătămată. Ai procedat bine, Edward.”
Aprobarea verbală a tatălui meu îmi trezi o reacţie confuză. Aş fi fost mulţumit, de n-aş fi ştiut că nu ar fi fost de acord cu ceea ce îmi pusesem în gând să fac. Sau, cel puţin, că nu ar fi fost de acord dacă mi-ar fi cunoscut motivaţiile reale...
- Cred că mă voi duce să vorbesc cu ea - înainte să te vadă, murmurai eu înfundat. Mă voi purta natural, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Voi face lucrurile să se aşeze. Toate erau motive acceptabile.
Carlisle schiţă un gest absent de aprobare, cu ochii încă aţintiţi asupra radiografiei.
- Bună idee. Hm.
Am privit pentru a vedea ce anume îi trezise interesul.
„Priveşte vânătăile vindecate! De câte ori a scăpat-o mama ei din braţe?” Carlisle se amuză în sinea lui de gluma făcută.
- Încep să cred că fata asta s-a născut sub o stea ghinionistă. Întotdeauna e la locul nepotrivit în momentul nepotrivit.
„ Forks cu siguranţă că nu e un loc prielnic pentru ea, dacă eşti tu aici.”
Am tresărit.
„Du-te. Fă lucrurile să se aşeze. Voi veni şi eu în scurt timp.”
M-am îndepărtat în grabă, simţindu-mă vinovat. Poate eram un mincinos chiar prea bun, dacă reuşeam să-l păcălesc pe Carlisle.
Când am ajuns în sala de urgenţe, Tyler încă mai mormăia în barbă, cerându-şi scuze. Fata încerca să scape de remuşcările lui prefăcându-se că doarme. Ochii îi erau închişi, însă nu răsufla ritmat şi din când în când degetele îi tresăreau cu nerăbdare.
I-am privit chipul pentru o bună bucată de timp. Era ultima oară când urma să o văd. Ideea îmi produse o durere ascuţită în piept. Oare din cauză că nu-mi plăcea deloc să las vreo ghicitoare nedezlegată? Nu-mi părea o explicaţie mulţumitoare.
Într-un final, am inspirat adânc şi m-am lăsat văzut.
Când Tyler mă văzu, începu să vorbească, însă îi cerui, ducându-mi degetul la buze, să tacă.
- Doarme? am murmurat eu.
Ochii Bellei se deschiseră dintr-o dată şi se concentrară asupra chipului meu. Preţ de o clipă se deschiseră larg, pentru ca apoi să se îngusteze, plini de furie şi de suspiciune. Îmi aminteam că aveam de jucat un rol, aşa că i-am zâmbit de parcă nimic ieşit din comun nu se întâmplase de dimineaţă - în afară de lovitura ei la cap şi de plăsmuirile unei imaginaţii prea bogate.
- Bună, Edward, spuse Tyler. Îmi pare foarte rău...
Îl oprii ridicând o mână.
- "Dacă nu curge sânge, n-ai făcut niciun rău", spusei pe un ton fals. Fără să-mi dau seama, zâmbii prea larg la gluma înţeleasă doar de către mine.
Era uimitor de uşor să-l ignor pe Tyler, care nu se afla la mai mult de un metru de mine, mânjit din cap până-n picioare de sânge proaspăt. Nu înţelesesem niciodată cum reuşea Carlisle să o facă - să facă abstracţie de sângele pacienţilor săi pentru a-i trata. Tentaţia constantă nu i-ar fi furat prea uşor atenţia, nu ar fi fost periculoasă?... Însă, în acel moment... puteam înţelege cum, dacă te concentrai asupra a altceva suficient de intens, tentaţia devenea insignifiantă.
Chiar dacă era proaspăt şi la îndemână, sângele lui Tyler nici nu se compara cu cel al Bellei.
http://www.scacuncristina.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu