Șobolani cu gust de poșircă (fragment de roman)

Pentru că secretarul general al partidului își pierduse binișor uzul rațiunii, a dat ordin prin toamna lui’83, ca alături de leatul meu nevolnic să mai petrec ceva vreme în cazarma bucureșteană de unde mă pregăteam să ies “bărbat”. Și pentru că tocmai ce veniseră noile cătane și eram deja trei cicluri în unitatea mică de la marginea Bucureștilor, începusem să dăm pe afară la propriu. Generalii hotărâseră atunci, ca până la sfârșitul stagiului, adică vreo două luni, să ne trimită la munci agricole prin Brăila, în apropierea unei localități al cărui nume devine uneori o povară: Însurăței. Trenul ruginit și plin cu militari vlăguiți s-a oprit în orașul dunărean, căruia am apucat să-i vad doar un colț murdar situat între gară și autogară. De aici am fost preluați în câteva autobuze antice și duși la locul de destinație. În fumul acelui sfârșit de octombrie, priveam absent pe fereastra pictată de praf și mă gândeam că adăstasem destul “sub arme”. Lângă mine Florică, prietenul din București a cărui mamă mi-a gasit în timpul facultății un loc la o balastieră, adormise cu gura întredeschisă. Un firicel de salivă i-o luase la vale din colțul stâng al buzelor. Deodată janghina s-a oprit și am auzit strigătul “l’entului”: “Gata! Am ajuns! Jos toată lumea!” Era un ofițer aspru dar capabil, pe care n-am avut priceperea să-l prețuiesc cu adevărat decât pe campul de luptă unde dușmani ne erau știuleții de porumb rătăciți prin promoroacă și rămași în urma combinelor. Nu-mi făcea mare plăcere, dar există vreo plăcere în armată? – să-i văd buzele uscate de vânt dintre care răsărea adesea expresia “Ascultă comanda la mine!”. Am coborât în plin câmp. În față, își făceau loc spre asfințit câteva clădiri dubioase, acoperite cu carton gudronat, despre care am auzit îndată că odinioară adapostiseră vite. Mai încolo, înșirate aparent fără noimă, se lăsau dibuite privirii, hambare largi pline cu cereale. Șoferul oprise în fața unei fântâni imemoriale din jgeabul căreia își stingeau setea o pereche de boi costelivi. Carul la care urmau să fie înjugați se găsea la câțiva metri distanță. Încă nu ninsese și colbul gros se ridică la primii pași făcuți de zecile de soldați care au inundat locul. Am înjurat în gând pentru că știam că locotenentul Tudor ținea mult la aspectul soldatului. “S-o gândi că suntem la munci!” mi-am spus și m-am îndreptat cu ranița lipsită de bastonul de mareșal spre locul unde urma să petrec ultimele zile de armată. Am intrat timizi în staulul proaspăt zugrăvit, cu paturi suprapuse două câte două, ce se revărsau de-a lungul și de-a latul hardughiei. Instinctiv ne-am ales fiecare câte unul. Al meu era în față, cam la șapte, opt metri de intrare. L-am strigat pe Florică, dar el își găsise între timp un loc potrivit. “E liber deasupra?” mă întreabă Marunțelu, un băiat de la țară extrem de vrednic. “I-al tău nene!” i-am răspuns fără să stau pe ganduri. “E bine, m-am gandit, că-i un oltean de-ai mei, și nu vreun moldovean ori vreun bozgor”, de parcă săracii, ar fi fost născuți să fie răi si antipatizați. Viața mi-a arătat că toate aceste idei erau preconcepute și că delimitarea etnică ori regională specifică armatei este adesea pură speculație. Am petrecut astfel mai bine de două luni. Existența de cocină la care eram supuși ne determinase paradoxal să legăm prietenii efemere, sortite uitării după desparțire. Am cunoscut câțiva flăcai bravi din Banat, alții de prin Dâmbovița, unii de prin Vaslui ori Constanța. Dimineața, după ce eram treziți cu acordeonul de unul care o rupea binișor, ne spălam cu o apă înghețată, turnându-ne-o reciproc în căușul palmelor. Urma o gustare scurtă și săracă și munca lungă și istovitoare. Monotonia ni se înfigea în creieri precum un pumnal uriaș, trimis pe post de pedeapsă exemplară pentru o imaginară vină colectivă. Eram duși cu remorcile pe câmpul înghețat în care cât scrutai cu ochii aflai doar ciori și stâlpi de înaltă tensiune. Comuniștii reușiseră să electrifice și pe aici, pe unde dracu și-a dat uitării odraslele, dar ofereau curentul cu parcimonia “capitaliștilor veroși”. Eram rupți aproape complet de lume. Nu aveam nici măcar un “tranzistor” ce să mai vorbim de ziarele altfel obligatorii de la ora de învățământ politic. Seara în schimb , parcă uitam de toate, mai ales eu care eram rugat adesea să compun scrisori de dragoste fetelor ce-și așteptau sau nu iubiții cu “amr”-ul aflat în preajma datei de expirare. Luam câteva informații de multe ori oferite în exces și invariabil picante, ticluiam o misivă pe care apoi o dictam “pe curat” lui Florică ce avea o grafie inspirată de îngeri. Băieții puneau mână de la mână și atunci când vreunul pleca în oraș, mă pomeneam că-mi dăruiesc un pachet , două de țigări cu filtru. “Mă’ fraților! Ce dracu’!” spuneam ipocrit dar abia așteptând să mistui o mahoarcă mai acătării. În penultima zi de calvar, ne-am pomenit cu l’entul că vine la prima ora peste noi în staul. Cu glas egal ne anunța că a hotărât după frigul și mizeria îndurate “la munci”, să facem o “masă festivă” stropită cu niscai alcool. Reacția trupei a fost unanimă și pe măsură. Parcă luasem Plevna. Un gât de tărie ori de vin în acele locuri, însemna un fel de avanpremieră a libertății noastre apropiate. Așa că hotărâse ne-a spus, să trimită doi , trei militari în satul cel mai apropiat, adică la vreo patru kilometri, să cumpere doua bidoane cu vin. La cheltuială însă am participat toți. Seara am băut un vin nefericit, limpezit în butoiul de murături, dar cărora nouă, soldaților uitați prin stepa brăileană, ni s-a părut trimis de paharnicul Ulea. După ce s-a dat stingerea, am adormit vlăguiți de muncă dar și de poșirca mai devreme consumată. În puterea nopții, zgomote ciudate au răzbit spre timpanele noastre vătuite. Ne-am deșteptat rând pe rând. Deodată se distinge vocea unui moldovean. “Ce drac s-audi bre?!” Câtiva pași de bocanci târșiți se disting pe cărarea spre întreruptor. Becul aburcat chiar deasupra găleții cu apa de baut și care de obicei îngheța peste noapte, s-a aprins leneș, dezvăluind o imagine infernală. De peste tot, din cotloanele încaperii se năpusteau spre gaura semicirculară pe care abia atunci am deslușit-o în dedesubtul ușii, zeci de guzgani mai mici ori mai mari, înspăimântați de vorbele noastre, de zgomotul pașilor militarului rătăcit printre ei dar mai ales de lumina chioară care ni-i dezvălui abrupt, în toată hidoșenia lor ancestrală. Preț de câteva secunde, nefericitul prins la mijloc privi hipnotizat agitația lighioanelor. Într-un târziu a apucat o lopată din vraful aflat lângă ușă și sărind ca un posedat, a purces să lovească pământul în speranța că va răpune vreun sinistru musafir nepoftit. Făcându-i parcă în necaz, creaturile se scurseră până la una prin locul prin care dăduseră ghes, precum un nisip efemer într-o clepsidră imaginară. Și în tot acest timp el nu prididea să lovească speriat și inutil pământul acum înfierbântat al dormitorului nostru cufundat în uimire. Și după acest spectacol absolut în irealul său, Shulder, un caporal băcăuan începu să strige: “Mai bine le deschideai ușa , bre!..” N-am avut puterea să ne amuzăm pentru că imaginile terifiante ne ferecaseră zâmbetele fără putință de scăpare. A doua zi am povestit întamplarea locotenetului obosit și cu ochii împăienjeniți. “Oricum, astăzi plecăm!” rosti neîncrezător în vorbele noastre. Am ajus la unitate după mai bine de douăsprezece ore petrecute pe drum. Cum a dat cu ochii de noi, comandantul ne-a trimis la tuns și apoi la dușuri. Apa fierbinte a venit ca o binecuvântare. Lenjeria noastră irecuperabilă a apucat drumul centralei cu cărbuni care funcționa din când în când. După trei zile am fost duși pe platou, suiți în autobuz și puși apoi în trenuri cu destinație exactă. Armata lungă și inutilă a dispărut brusc așa cum odinioară se iscase în viața mea de flăcău speriat și singuratic.