...da, asta e adevarul Si am mare nevoie de voi, desi sincer, nu prea cred ca se rezolva ceva, dar in fine incerc oriunde. Asa, cum bine stiu unii dintre voi, am terminat facultatea. E dragut? Nuuuu, nu e dragut chiar deloc! Ce vreau pe viitor? Vreau sa fac master, pentru ca da, eu fac parte din oamenii aia care adora domeniul lor, care ar munci 12 ore fara sa simta ca timpul trece...
Sunt cateva luni buni, de cand licenta imi batea la usa si m-am gandit ca ar fi bine sa ma angajez. Ca si daca fac master, o sa pot munci. Ei, depune cv-uri peste tot. Efectul - nu mai cred in ejobs, bestjob, myjob, finjob, bizoo si toate site-urile care se ocupa cu asa zisele locuri de munca...
Aaaa, am muncit 3 saptamani intr-o firma dubioasa rau. Nu mi-au cerut o data numele, buletinul sau ceva. Plus ca munceai de ieseai tampit de acolo, era o atmosfera de aveai nervi tot timpul si plus de asta mereu ti se spunea ca nu muncesti destul pentru banii aia...iar eu aveam licenta in cateva zile!
Si, uite asa mi-am dat demisia, si chiar daca nu mi-o dadeam intr-o saptamana zburam oricum de acolo, pentru ca se faceau restructurarile si prima care a fost data afara a fost o fata care a intrat in firma aia exact cand am intrat si eu!!!
Cum bine stiti a urmat calvarul - interviuri peste interviuri, usi inchise, oameni nervosi, sefi ahtiati dupa sex (m-am dus la un interviu si seful, angajatorul ala vede dupa ceva timp ca am un inel cu piatra alba pe mana si imi spune "esti ok, esti receptiva, dar esti logodita!") Am ramas tampita. M-am simtit foarte prost!
Nu mai caut job in domeniu, caut sa fiu vanzatoare, orice. Am fost la diversi angajatori care nu cereau studii superioare. Eram cumva optimista, dar la final raspunsul era: "mai, fato tu ai scoala, merti alt loc, sunt atatia oameni fara scoala si cauta loc de munca!" Intelegeam mesajul, nici nu aveam nevoie de mai mult...
Am scris si am fost la toate fundatiile, peste tot, poate au loc de asistent psiholog, de orice, de ingrijitor, de supraveghetor, usile mi se inchid, mail-urile raman trimise si atat, telefoane mi se inchid cu "nu ne intereseaza, locurile sunt la zi cu tot personalaul!"
Ma gandesc sa ma apuc sa fac terapie aba cu un copil sau doi cu autism, dar, parca au intrat in pamant copii astia. Nu gasesc niciunul cu care as putea face terapie!
Sunt constienta ca nu am mai fost angajata, dar daca nicaieri nu mi se da sansa sa arat ca sunt capabil, ce pot sa fac? Ce pot sa sper? Ce pot sa vreau?
Sunt intr-o situatie in care da, vreau nespus de mult sa muncesc, orice, pe orice post, ma adapatez usor, dar vreau sa apara un post undeva, orice.
Asadar, daca auziti ceva pe la cunostite de vreum loc de munca in Bucurestiul asta imens, spuneti-mi. Poate auziti pe cineva cu vreun copil autist, care ar avea nevoie de terapeut...Orice!
Va multumesc si ma simt aiurea ca va cer asta...
Se afișează postările cu eticheta eu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta eu. Afișați toate postările
Bucati de istorie
Mereu am avut ceva special pentru Ardeal si oamenii de aici. Mi se par mult mai linistiti si mai ingaduitor decat restul lumii din alte parti ale tarii. In copilarie am tot umblat prin tara cand se faceau excursii cu scoala, dar nu tin minte locuri interesante decat vag, si nu am poze...
Daca unii dinre ardelenii pe care ii cunosc eu spun ca Moldova este frumoasa, eu spun ca Ardealul e minunat, fara sa mai pun ca accentul lor imi place la nebunie!!!:P
Orasele au tenta aceea de traditionalism. Simt ca acolo istoria e inca e vie!
Am fost, de curand, la munte (Busteni)si asa, am ajuns si la Brasov...M-am indragostit de orasul asta, incat ajunsesem sa spun ca ma mut aici sau in Sibiu:))
Acum gandesc tot mai serios la Cluj:))
Vom vedea ce o sa fie pe viitor. Lucrurile se vor aseza de la sine!!!
Cateva fotografii cu Brasov si Busteni:
Daca unii dinre ardelenii pe care ii cunosc eu spun ca Moldova este frumoasa, eu spun ca Ardealul e minunat, fara sa mai pun ca accentul lor imi place la nebunie!!!:P
Orasele au tenta aceea de traditionalism. Simt ca acolo istoria e inca e vie!
Am fost, de curand, la munte (Busteni)si asa, am ajuns si la Brasov...M-am indragostit de orasul asta, incat ajunsesem sa spun ca ma mut aici sau in Sibiu:))
Acum gandesc tot mai serios la Cluj:))
Vom vedea ce o sa fie pe viitor. Lucrurile se vor aseza de la sine!!!
Cateva fotografii cu Brasov si Busteni:
Introspectie
Imi dau seama ca pana acum am invatat, ca doar noi avem puterea de a ne crea viata pe care ne-o dorim, absolut nimeni nu e responsabil pentru ceea ce ni se intampla.
Totul depinde doar de mine!
Pot sa spun ca mi-am pierdut multe vise, ca deseori am uitat unde vreau sa ajung. Ca uneori am uitat de mine. Ca uneori am uitat cine sunt. Ca uneori mi-am batut cuie in talpa si mi-am taiat craca de sub picioare...
In urma acestor "evenimente" cautam solutii, cerem pareri, intrebam in dreapta si in stanga ce e de facut??? Ni se pare ca nu intelegem unde gresim...cautam, cautam...si mereu cautam raspunsuri la ceilalti fiind atat de convinsi ca ei sunt cei care ne pot da raspunsuriile nelamuririlor noastre!
Rezultatul:
- un milion se solutii
- un milion de pareri
- o minte confuza
- nestiinta de a sti pe ce drum sa apuci
Imi dau seama ca am nevoie de anumite lucruri, cel putin pentru catva timp.
Am nevoie:
- sa port discutii, nu sa cer sfaturi
Cred ca mintea si sufletul meu are nevoie de o vacanta. Vacanta asta consta in a sta cu mine , doar cu mine si atat.
Mereu ma gandesc ca ii ranaesc pe ceilalti. Mereu ma gandesc ca cineva ar suferi din cauza mea. Mereu ma gandesc ca uneori raul facut e ireparabil.
Am tendinta de a lua decizii pripite, deoarece sunt genul de persoana care isi doreste sa fie bine "acum". Daca eu acum simt ceva, oamenii de langa mine trebuie sa simta la fel!!!. PUERIL!!!
Prin acest aspect comit o greseala grava!
Imi dau seama ca vreau sa incep sa gandesc mult si bine mai ales, inainte de a lua o hotarare importanta, pentru ca in urma unor hotariri luate in graba nu au fost decat lacrimi si regrete.
Da, am puterea sa-mi rastorn modul de alege in viata si spun asta deoarece am avut puterea de a rasturna vietile unor oameni fericiti...nu mai vreau sa fac asta doar pentru "a trai clipa", sau a-mi arata cat de incaptanata sunt si sa fac alegerile pentru a-mi demonstra "ca se poate"...PUERIL????? NUUUUUUUU!!! PROSTESC de-a dreptul.
Constat de la un timp, ca e foarte greu sa stau de vorba cu mintea si sufletul meu. Ca acolo in sufletul meu se afala o multime de sertare pline de praf. Au nevoie sa fie sterse. Daca fug de existenta lor, nu fac decat sa sufar sau mai ales sa hranesc aceasta suferinta intr-un mod inconstient. E greu sa stai cu tine...
Mi-as dori ca lucrurile cu mintea si sufletul oamenilor sa fie mai simple!!! Daca ar fi asa, cine ar mai avea nevoie de psiholog? Spre ce ma indrept eu ca om?
Ma intreb: sunt fericita?
Intrebarea asta ia doua directii, eu ii creez doua raspunsuri, pentru ca asta simte sufletul meu - si anume:
1) o parte din mine este extrem de fericita ( asta pentru ca sunt iubita de niste oameni minunati, iar oamenii astia cu simpla lor existenta ma aduc pe linia de plutire, fara ca ei sa stie acest lucru; aici ma refer la familie si prieteni)
2) o parte din mine este in stand - by ( nu stiu exact ce simt, uneori simt o nemultumire, alteori o ceata, alteori ma simt in vacanta totala, iar uneori, rar de tot ma simt in nefunctionalitate sufleteasca - aici ma simt cel mai rau)
In urma acestei analize am ajuns la concluzia ca eu am doua variante de a-mi fi bine:
1) este asteptarea si sa merg inainte
2) pur si simplu sa nu mai astept nimic si doar sa las lucrurile sa fie (in asta nu ma vad, deoarece sunt genul care analizez totul)
Nu stiu ce sa zic acum. Important este ca am putut sa fac analiza asta. Daca acum mintea si sufletul meu sunt in vacanta??? Daca sunt in vacanta, le dau voie sa fie...va veni si agitatia!!!
TU CUM STAI CU TINE INSUTI?
Totul depinde doar de mine!
Pot sa spun ca mi-am pierdut multe vise, ca deseori am uitat unde vreau sa ajung. Ca uneori am uitat de mine. Ca uneori am uitat cine sunt. Ca uneori mi-am batut cuie in talpa si mi-am taiat craca de sub picioare...
In urma acestor "evenimente" cautam solutii, cerem pareri, intrebam in dreapta si in stanga ce e de facut??? Ni se pare ca nu intelegem unde gresim...cautam, cautam...si mereu cautam raspunsuri la ceilalti fiind atat de convinsi ca ei sunt cei care ne pot da raspunsuriile nelamuririlor noastre!
Rezultatul:
- un milion se solutii
- un milion de pareri
- o minte confuza
- nestiinta de a sti pe ce drum sa apuci
Imi dau seama ca am nevoie de anumite lucruri, cel putin pentru catva timp.
Am nevoie:
- sa port discutii, nu sa cer sfaturi
Cred ca mintea si sufletul meu are nevoie de o vacanta. Vacanta asta consta in a sta cu mine , doar cu mine si atat.
Mereu ma gandesc ca ii ranaesc pe ceilalti. Mereu ma gandesc ca cineva ar suferi din cauza mea. Mereu ma gandesc ca uneori raul facut e ireparabil.
Am tendinta de a lua decizii pripite, deoarece sunt genul de persoana care isi doreste sa fie bine "acum". Daca eu acum simt ceva, oamenii de langa mine trebuie sa simta la fel!!!. PUERIL!!!
Prin acest aspect comit o greseala grava!
Imi dau seama ca vreau sa incep sa gandesc mult si bine mai ales, inainte de a lua o hotarare importanta, pentru ca in urma unor hotariri luate in graba nu au fost decat lacrimi si regrete.
Da, am puterea sa-mi rastorn modul de alege in viata si spun asta deoarece am avut puterea de a rasturna vietile unor oameni fericiti...nu mai vreau sa fac asta doar pentru "a trai clipa", sau a-mi arata cat de incaptanata sunt si sa fac alegerile pentru a-mi demonstra "ca se poate"...PUERIL????? NUUUUUUUU!!! PROSTESC de-a dreptul.
Constat de la un timp, ca e foarte greu sa stau de vorba cu mintea si sufletul meu. Ca acolo in sufletul meu se afala o multime de sertare pline de praf. Au nevoie sa fie sterse. Daca fug de existenta lor, nu fac decat sa sufar sau mai ales sa hranesc aceasta suferinta intr-un mod inconstient. E greu sa stai cu tine...
Mi-as dori ca lucrurile cu mintea si sufletul oamenilor sa fie mai simple!!! Daca ar fi asa, cine ar mai avea nevoie de psiholog? Spre ce ma indrept eu ca om?
Ma intreb: sunt fericita?
Intrebarea asta ia doua directii, eu ii creez doua raspunsuri, pentru ca asta simte sufletul meu - si anume:
1) o parte din mine este extrem de fericita ( asta pentru ca sunt iubita de niste oameni minunati, iar oamenii astia cu simpla lor existenta ma aduc pe linia de plutire, fara ca ei sa stie acest lucru; aici ma refer la familie si prieteni)
2) o parte din mine este in stand - by ( nu stiu exact ce simt, uneori simt o nemultumire, alteori o ceata, alteori ma simt in vacanta totala, iar uneori, rar de tot ma simt in nefunctionalitate sufleteasca - aici ma simt cel mai rau)
In urma acestei analize am ajuns la concluzia ca eu am doua variante de a-mi fi bine:
1) este asteptarea si sa merg inainte
2) pur si simplu sa nu mai astept nimic si doar sa las lucrurile sa fie (in asta nu ma vad, deoarece sunt genul care analizez totul)
Nu stiu ce sa zic acum. Important este ca am putut sa fac analiza asta. Daca acum mintea si sufletul meu sunt in vacanta??? Daca sunt in vacanta, le dau voie sa fie...va veni si agitatia!!!
TU CUM STAI CU TINE INSUTI?
Copilul-femeie atunci. Femeia -copil acum
Imi amintesc cum au reactionat ai mei parinti cand au aflat ca vreau sa fac facultatea in Bucuresti!!! Nelamuriri, intrebari, curiozitati, de ce-uri si multe, multe altele.
Dupa ce luasem aceasta hotarare eram multumita si mi se parea un vis, desi ei au acceptat greu decizia mea, cel putin mama mereu se gandea ce fac eu acolo singura, nu am pe nimeni...si multe, multe astfel de fraze patetice.
Totul bine, pana in ziua cand trebuia sa plec la Bucuresti pentru a-mi sustine examenul de admitere. Atunci am inceput sa ma tem. A inceput sa-mi fie frica, frica de necunoascut. Pana atunci nu mersesem niciodata in viata mea cu trenul...mi-a placut la nebunie si acum imi place asta, dar despre asta o sa va povestesc in alt post. Am dat examenul de admitere, am intrat la facultate. Riscul era imens deoarece eu nu am depus niciun alt dosar la vreo alta facultate. Daca nu intram la Universitate ramaneam pe dinafara si ramaneam o proasta exact asa cum zicea mama. Dar am intrat. Eram bucurosi toti. A urmat vacanta....
Pe 24 septembrie 2007 am plecat definitiv spre Bucuresti impreuna cu tata. A fost ziua cand am pierdut trenul...
Am plecat...cu lacrimi in ochi, plina de frici si ganduri. Nu mai aveam acel curaj sa-mi incep viata inr-un oras iemns singura si fara nimeni din imensa mea familie langa mine. Ce m-a impresionat cel mai mult atunci a fost sarutul dat pe frunte de catre bunica mea, care m-a strans cald in brate si m-a pupat pe frunte cum nimeni nu m-a mai pupat pana atunci. A fost cel mai greu moment. Cel mai emotionant! Vroiam sa ma intorc din drum. Sa raman acasa. Imi dadea curaj gandul ca tata vine cu mine si refuzam complet gandul ca tata exact in aceiasi zi ma lasa singura la Bucuresti.
Asa...a inceput viata mea in orasul asta mare si gri, aglomerat si galagios dar care-mi place la nebunie. Am inceput viata asta aici cu sarutari si imbratisari date de bunica si mama mea, pe care le simteam mult mai fricoase decat mine...desi pana la mine le plecase multi copii de acasa! Eram un copil, atunci. Nici vorba de femeie. Nu stiam ce inseamna asta atunci. Dar acele sarutari si imbratisari si vorbe calde ale bunicii mele m-au facut femeia de azi...femeia ce-si va aminti mereu de unde a plecat si cine o astepta mereu acasa...
Timpul m-a facut sa-mi dau seama ca insasi viata reprezinta o tipologie succinta asupra evolutiei vietii, a insasi existentei...timpul e o insiruire de stari, trairi, gesturi si fapte...dar si multe, multe nemultumiri.
Nu am fost copilul care le scriam alor mei scrisori, dar vorbeam cu ei constant la telefon. Imi era dor de ei. Imi era dor de acasa. Imi blestemam zilele deoarece daca mergeam de la Universitate pana la Cismigiu mi se parea ca merg jumatatea din Bucuresti:))...Plangeam. Vroiam acasa si mi-am cumparat bilete de trei ori spre Piatra-Neamt, pentru a pleca din Bucuresti, orasul ce ma speria si care ma facea sa plang cand ieseam din casa...dar orgoliul meu ma facea sa ma gandesc...ca daca as abandona lupta miseleste ar fi mai rusinos desi acum sufar...
In acele clipe de inceput de Bucuresti, ma simteam singura...aveam o nevoie nebuna sa invat sa plang ca sa ma descarc...
sa invat sa-mi omor singuratatea desi totul imi era necunoscut...
imi doream sa fie atunci cineva langa mine si sa-mi sarute obrajii biciuiti de lacrimi
sa-mi mangaie pleoapele prea obosite pentru a se putea odihni...
sa-mi vegheze noptile lungi in care dormeam doar fizic, dar sufleteste imi era greu...
de cineva care sa-mi impartaseasca iubire...
A trecut timpul...
Acel cineva a plecat definitiv...si nici nu am mai avut nevoie sa se intoarca vreodata...suferinta m-a facut femeia de azi...femeia naiva de azi...dar mult prea sincera cu dorintele sale ca sa se poata lasa calcata in picioare...
A urmat asumarea hotaririi pe care am luat-o. Aceea de a ma muta in Bucuresti, de a pune capat unei relatii ce ducea spre nicaieri...Mi-am asumat suferinta si am suferit...A trecut timpul. Am iesit afara. Am cunoscut Bucuresti-ul...a inceput sa-mi placa. Am cunoscut noi oameni, cu toate ale lor...
Cuvintele sunt prea goale pentru a exprima ce a urmat. Dragoste, libertate, nebunie, prietenie si multe lucruri noi pe plan inetelcutal.
Unele dintre acestea luau sfarsit si pentru ca ma implicam imi era greu sa nu sufar...Dar fiecare clipa de suferinta era de fapt o cersire si o mana intinsa spre maturitate. Copilul din mine, prea naiv si sensibil de atunci cerea maturitate, isi cerea maturitatea, era constient ca are nevoie de asta, ca e nevoie de asta pentru a se dezvolta...ca a ramane copil mereu nu e tocmai bine. Copilul trebuie pastrat si scos cand exista context pentru asa ceva; a fi copil mereu insemna sa-mi ratez viata si sansa de a lua hotariri doar pentru mine...
Timpul a trecut...copilul-femie devine treptat femeia-copil...
Fiecare zor de zi ma maturiza, dar in acelasi timp nu uita sa-mi largeasca zambetul de copil...Femeia din mine a inceput sa invete sa aiba incredere. Femeia din mine a invatat sa accepte oamenii asa cum sunt. Femeia din mine a inceput sa planga doar pentru ceea ce cu adevarat merita sa planga. Femeia din mine a invatat sa se abandoneze in bratele unui barbat si nu neaparat sa aiba incredere deplina in acel barbat...Femeia din mine care a invatat ca fiecare zambet are un mesaj...si care a ales sa zambeasca mereu cand simte...pentru ca sinceritatea se vede in orice mic gest pe care trupul il schiteaza...
Maturizarea, dragostea, libertatea si vointa ma dezgoleau de obiceiuri proaste, de moravuri puerile, de obiceiuri ce nu aveau nicio legatura cu existenta femeii de acum...
Femeia de acum, copilul de atunci este inca naiv si ii palce sa fie asa pentru ca poate pastra un farmec ce nu o lasa sa treaca timpul pe langa ea intr-un mod dureros si obsesiv...timpul lasa mesaje mereu in femeia de acum si copilul de atunci...
Dupa ce luasem aceasta hotarare eram multumita si mi se parea un vis, desi ei au acceptat greu decizia mea, cel putin mama mereu se gandea ce fac eu acolo singura, nu am pe nimeni...si multe, multe astfel de fraze patetice.
Totul bine, pana in ziua cand trebuia sa plec la Bucuresti pentru a-mi sustine examenul de admitere. Atunci am inceput sa ma tem. A inceput sa-mi fie frica, frica de necunoascut. Pana atunci nu mersesem niciodata in viata mea cu trenul...mi-a placut la nebunie si acum imi place asta, dar despre asta o sa va povestesc in alt post. Am dat examenul de admitere, am intrat la facultate. Riscul era imens deoarece eu nu am depus niciun alt dosar la vreo alta facultate. Daca nu intram la Universitate ramaneam pe dinafara si ramaneam o proasta exact asa cum zicea mama. Dar am intrat. Eram bucurosi toti. A urmat vacanta....
Pe 24 septembrie 2007 am plecat definitiv spre Bucuresti impreuna cu tata. A fost ziua cand am pierdut trenul...
Am plecat...cu lacrimi in ochi, plina de frici si ganduri. Nu mai aveam acel curaj sa-mi incep viata inr-un oras iemns singura si fara nimeni din imensa mea familie langa mine. Ce m-a impresionat cel mai mult atunci a fost sarutul dat pe frunte de catre bunica mea, care m-a strans cald in brate si m-a pupat pe frunte cum nimeni nu m-a mai pupat pana atunci. A fost cel mai greu moment. Cel mai emotionant! Vroiam sa ma intorc din drum. Sa raman acasa. Imi dadea curaj gandul ca tata vine cu mine si refuzam complet gandul ca tata exact in aceiasi zi ma lasa singura la Bucuresti.
Asa...a inceput viata mea in orasul asta mare si gri, aglomerat si galagios dar care-mi place la nebunie. Am inceput viata asta aici cu sarutari si imbratisari date de bunica si mama mea, pe care le simteam mult mai fricoase decat mine...desi pana la mine le plecase multi copii de acasa! Eram un copil, atunci. Nici vorba de femeie. Nu stiam ce inseamna asta atunci. Dar acele sarutari si imbratisari si vorbe calde ale bunicii mele m-au facut femeia de azi...femeia ce-si va aminti mereu de unde a plecat si cine o astepta mereu acasa...
Timpul m-a facut sa-mi dau seama ca insasi viata reprezinta o tipologie succinta asupra evolutiei vietii, a insasi existentei...timpul e o insiruire de stari, trairi, gesturi si fapte...dar si multe, multe nemultumiri.
Nu am fost copilul care le scriam alor mei scrisori, dar vorbeam cu ei constant la telefon. Imi era dor de ei. Imi era dor de acasa. Imi blestemam zilele deoarece daca mergeam de la Universitate pana la Cismigiu mi se parea ca merg jumatatea din Bucuresti:))...Plangeam. Vroiam acasa si mi-am cumparat bilete de trei ori spre Piatra-Neamt, pentru a pleca din Bucuresti, orasul ce ma speria si care ma facea sa plang cand ieseam din casa...dar orgoliul meu ma facea sa ma gandesc...ca daca as abandona lupta miseleste ar fi mai rusinos desi acum sufar...
In acele clipe de inceput de Bucuresti, ma simteam singura...aveam o nevoie nebuna sa invat sa plang ca sa ma descarc...
sa invat sa-mi omor singuratatea desi totul imi era necunoscut...
imi doream sa fie atunci cineva langa mine si sa-mi sarute obrajii biciuiti de lacrimi
sa-mi mangaie pleoapele prea obosite pentru a se putea odihni...
sa-mi vegheze noptile lungi in care dormeam doar fizic, dar sufleteste imi era greu...
de cineva care sa-mi impartaseasca iubire...
A trecut timpul...
Acel cineva a plecat definitiv...si nici nu am mai avut nevoie sa se intoarca vreodata...suferinta m-a facut femeia de azi...femeia naiva de azi...dar mult prea sincera cu dorintele sale ca sa se poata lasa calcata in picioare...
A urmat asumarea hotaririi pe care am luat-o. Aceea de a ma muta in Bucuresti, de a pune capat unei relatii ce ducea spre nicaieri...Mi-am asumat suferinta si am suferit...A trecut timpul. Am iesit afara. Am cunoscut Bucuresti-ul...a inceput sa-mi placa. Am cunoscut noi oameni, cu toate ale lor...
Cuvintele sunt prea goale pentru a exprima ce a urmat. Dragoste, libertate, nebunie, prietenie si multe lucruri noi pe plan inetelcutal.
Unele dintre acestea luau sfarsit si pentru ca ma implicam imi era greu sa nu sufar...Dar fiecare clipa de suferinta era de fapt o cersire si o mana intinsa spre maturitate. Copilul din mine, prea naiv si sensibil de atunci cerea maturitate, isi cerea maturitatea, era constient ca are nevoie de asta, ca e nevoie de asta pentru a se dezvolta...ca a ramane copil mereu nu e tocmai bine. Copilul trebuie pastrat si scos cand exista context pentru asa ceva; a fi copil mereu insemna sa-mi ratez viata si sansa de a lua hotariri doar pentru mine...
Timpul a trecut...copilul-femie devine treptat femeia-copil...
Fiecare zor de zi ma maturiza, dar in acelasi timp nu uita sa-mi largeasca zambetul de copil...Femeia din mine a inceput sa invete sa aiba incredere. Femeia din mine a invatat sa accepte oamenii asa cum sunt. Femeia din mine a inceput sa planga doar pentru ceea ce cu adevarat merita sa planga. Femeia din mine a invatat sa se abandoneze in bratele unui barbat si nu neaparat sa aiba incredere deplina in acel barbat...Femeia din mine care a invatat ca fiecare zambet are un mesaj...si care a ales sa zambeasca mereu cand simte...pentru ca sinceritatea se vede in orice mic gest pe care trupul il schiteaza...
Maturizarea, dragostea, libertatea si vointa ma dezgoleau de obiceiuri proaste, de moravuri puerile, de obiceiuri ce nu aveau nicio legatura cu existenta femeii de acum...
Femeia de acum, copilul de atunci este inca naiv si ii palce sa fie asa pentru ca poate pastra un farmec ce nu o lasa sa treaca timpul pe langa ea intr-un mod dureros si obsesiv...timpul lasa mesaje mereu in femeia de acum si copilul de atunci...
Secvente cotidiene
Secvente cotidiene
Unul dintre lucrurile de care imi dau seama din ce in ce mai mult si pe care il "vad" mereu cand sunt in mijlocul unui grup este acela ca incep sa "colectionez" oameni. Imi place sa fac colaje. Colectionez = observ! Da, observ oamenii din jurul meu si mi-am dat seama ca imi place acest lucru!
Uneori un gest, un comportament, o privire, o discutie ce o surprind intre doua persoane in drum sper facultate, in metrou sau ratb inseamna mult pentru mine. Poate ca totul pare intamplator, dar un autor polonez (daca imi amintesc bine!?) spunea ca "Intamplarile sunt invitatii ascunse din partea lui Dumnezeu!"(reproduc din memorie)...
Nu am pretentia si nici nu cred ca, asa cum vad oamenii atunci, exact in acel moment, este si ceea ce ar trebui sa iau cu adevarat din ei. Dar mi-am dat seama ca oamenii pot fi foarte frumosi in clipe in care ei nu stiu acest lucru! Si nici nu pot observa ca altcineva poate vedea si intelege minunea din ei!
Astazi am observat: plictiseala din ratb chiar si la ora noua dimineata; fete stresate din cauza coafurii; studenti obositi si studenti veseli si vorbareti; un tip imbracat la costum cu ochelarii de soare pe crestet si castile bagate in urechi ascultand Bob Dylan; o fetita foarte frumoasa care statea pe scaun cuminte si privea atent fiecare persoana din jurul ei; un cersetor ce avea privirea indreptata spre pamant si bocancii foarte murdari de noroi si un om care facea semnul crucii si murmura o rugaciune in dreptul unei bisericute din lemn....
Nu am un gand bun astazi, la fel cum este de ceva timp cu sufletul meu, dar in acest moment imi dau seama ca lumea din jurul meu imi spune mai mult decat as vrea! Multe franturi din mine se vad si in alte persoane. Multe cuvinte si gesturi imi spun aceiasi poveste pe care sufletul meu o stie deja, dar povestea lumii are semne de punctuatie total diferite fata de povestea mea...deci lumea are o alta poveste pe care o percep si ii simt mesajul subtil!...
Abia acum imi dau seama ca nu suntem nimic mai mult decat particele de lumina si franturi de intuneric! Dar lumea in care traiesc mi-e draga!Pe oamenii care ma iubesc ii port in suflet! Iar de gesturile frumoase ale celor din jur, imi voi aminti si maine.....:)
Despre prietenie
Pornind de la articolul Liviei despre prietenie...
Prietenie...mmm poate nu stiu ce inseamna cu adevarat, dar stiu ca pe acele persoane pe care eu le consider prietenii mei voi incerca sa nu le dezamgesc niciodata, si chiar daca as face-o mi-as cere iertare sau mi-as argumenta greseala.
Prietenie...mmm poate nu stiu ce inseamna cu adevarat, dar stiu ca pe acele persoane pe care eu le consider prietenii mei voi incerca sa nu le dezamgesc niciodata, si chiar daca as face-o mi-as cere iertare sau mi-as argumenta greseala.
Prietene - cand ma duc acasa ma mai vad cu cateva colege din liceu, colege ce atunci imi erau prietene, acum nu mai pot sa spun acelasi lucru; eu sunt aceiasi, le intreb despre toate aspectele vietii lor, glumesc, le spun ce e nou in viata mea, le vorbesc fara ocolisuri sau intepaturi, dar ele nu mai sunt aceleasi...ma cauta doar atunci cand se simt singure, sau vor sa vorbeasca cu cineva, ca dee! sunt la psihologie si ele cred ca trebuie sa ascult pe oricine oricand....mai bine tac!!!
Acum cred ca le pot numi foste colege de liceu, simplu! Dar acum ma gandesc, oare poti sa fii deschis cu o persoana care, practic nu mai face parte din viata ta? Cred ca nu! Da, si acum pot spune ca nu mai poti fi la fel de deschis, de simpatic sau de increzator intr-o persoana care a fost colega ta de banca in trecut. Dar, eu la baieti nu vad chestia asta, ei sunt mereu prieteni, indiferent ca nu s-au vazut de 2 ani! Oare noi, fetele de ce nu putem fi?
Pentru ca dupa fiecare astfel de intalnire de acasa ramaneam dezamagita, m-am gandit ce este acela un prieten, sau ce este aceea o prietenie? Avem prieteni peste tot, mai ales cu mediul asta virtual...ce de prieteni avem!!! pe messenger, pe hi5, pe facebock etc. etc. Cu timpul am ajuns sa invat ca o prietenie se naste, creste si mai ales se dezvolta in timp! Nu poti sa spui ca iti este cineva prieten doar pentru ca l-ai cunoscut la o petrecere si a-ti dansat ca nebunii o noapte intreaga, sau multe chestii de genul acesta...E absurd! Si inca nu sunt clarificata in privinta prietenilor de pe messenger. Dai add unei persoane si vorbiti la nesfarsit, va asemanati in gandire, in stil de viata, aveti preocupari comune, si asa de la aceste lucruri ce par marunte incepti sa va spuenti unul altuia lucruri ce poate nu le-ati mai spus cuiva pana atunci, si asa tineti mereu legatura, fara sa va cunoasteti face to face. Oare asta este o prietenie in adevaratul sens al cuvantului?!
Apoi, cred ca sunt prietenii in functie de timp, de locatie si de perioade din viata fiecaruia dintre noi. Si spun asta pentru ca eu oriunde am invatat aveam cate o prietena, si cred ca daca as mai fi invatat inca la vreo alte zece unitati de invatatmant as fi avut la fiecare cate o prietena sau un prieten. Si uite asa, haideti sa va spun despre "prietena mea cea mai buna" din scoala generala. Eram de nedespartit, unde era ea , eram si eu; unde eram eu, era si ea. Ne imbracam asemanator. Ne spuneam totul. Facem totul impreuna. Aveam obiecte comune ca simbol al prieteniei si multe chestii de genul acesta. Am fost si in liceu tot cu ea, dar treptat s-a distantat de mine, abia daca ne mai salutam. Acum nu mai vorbeste cu mine, de ce habar nu am!? Am tot incercat sa vorbesc cu ea, dar ma evita...de ce nu stiu... Bine abia acum imi dau seama, ca nu are nimic in comun cu mine, nu citeste, asculta manele si multe chestii de genul asta, care pe mine nu m-au reprezentat niciodata...
A venit liceul. Mi-am facut repede o prietena din clasa mea, care apoi a fost colega mea de banca. Ne intelegeam de minune. Era tare draguta, doar ca atunci a fost o perioada din viata mea, pe care nu stiu cat a inteles-o...Ne-am despartit...eu am venit in Bucuresti, ea in Iasi, si asa distanta a rupt prietenia noastra...vorbim, ne vedem dar nu e acelasi lucru!...Tot in liceu, am stat la camin. A fost cea mai frumoasa perioada din viata mea! Acolo am cunoscut-o pe prietena mea cea mai buna. Si distanta nu ne-a distrus prietenia...vorbim constant. Atunci cand una are o problema cealalta incearca sa o ajute. Nu avem secrete una fata de cealalta si ne spunem totul. Vaaiii...si ce mai radeam cand ne amintim perioada aceea din camin...Si stiu ca e persoana care m-ar ajuta oricat de greu mi-ar fi. Desi am avut multe pareri contradictorii, desi nu ma intelegea in toate a fost langa mine si asta a contat cel mai mult. Am plans impreuna. Am vorbit despre viitor, despre iluzii si despre vise aiurite...Aveam nopti in care ne culcam dimineata pentru ca vorbeam vrute si nevrute, mereu eram impreuna, si desi distanta pare sa ne raceasca sunt sigura de faptul ca oriunde as fi ar veni la mine daca mi-ar fi greu si i-as cere asta...tin la ea, si stiu ca si ea tine la mine, si tot ea a fost cea care mi-a aratat ce e prietenia adevarata! Cred ca indiferent prin cate va trece relatia noastra, distanta, viitorul si altele, e o legatura intre noi pe care nu o va distruge nimeni si nimic niciodata...imi place sa cred asta!
De cand am venit in Bucuresti, mai mult de doi ani, am inceput sa fac diferenta intre oameni, am inceput sa fiu selectiva, si sa fiu atenta pentru ca cei pe care tu ii crezi prieteni te lasa cand iti este cel mai greu. Mi-am dat seama de acest lucru, deoarece am avut multe prietenii efemere care au murit in timp, si din cauza asta impart oamenii pe categorii...nu toi imi sunt prieteni!
La facultate le-am cunoscut pe ele. Pe fete:)). Da, ele sunt familia mea de la Bucuresti. Desi ne cunoastem de doi ani, eu simt ca parca ne-am cunoaste de o viata intreaga. Ne spunem totul, sau eu cel putin fac asta; plangem impreuna, radem impreuna,ne ascultam una pe alta, ne incurajam, facem glume nebune pe strada, cand iesim afara e ceva de nedescris, ne vedem pe rand la fiecare si acele nopti in care nu dormim deloc si vorbim mereu de toate par scurte, barfim,vedem filme, suntem rautacioase, bem Cola, mancam inghetata, aaa daaa si era sa uit, le fac clatite:P. La facultate mereu suntem impreuna! si vreau sa specific ca doar eu sunt moldoveanca dintre ele si ma bucur:D....muntenecelor:P:)). Ni se face dor nebun una de alta, si atunci cand sunt plecate din Bucuresti e plicitseala instalata in tot orasul..orice as face nu are haz...nu rad pana ce-mi amorteste maxilarul:))...si faptul ca sunt prietena cu ele ma maturizeaza, ma ajuta si da farmec studentiei mele...care e pe sfarsite:(.
Da, am si baieti prieteni, dar despre ei voi vorbi cu alta ocazie.:P
Asta e prietenia din punctul meu de vedere. E un subiect delicat si depinde de fiecare in parte cat e dispus sa dea....prietenia e daruire, e bucurie, e zambet...si ajutor neconditionat!!! Si cred cu sifentenie, ca o prietenie ca sa creasca, sa se dezvolte nu depinde doar de prietenii nostri, ci in primul rand de noi.:)
Azi a trebuit sa-i spun ca alearga dupa strigoi
Iar am facut-o lata, iar am dat cu piciorul unui om care ma vrea pentru mine. De data asta nu din egoism, dar totusi...
Azi am mai spui acel "nu acum" categoric fara sa stiu daca vreau sau nu, doar ca sa ma scutesc de niste explicatii inutile. Habar n-am ce vreau, serios. De ce oamenii astia vor o chestie clara? De ce vor asta si atat, de ce vor tot si nimic mai putin, de ce dreacu nimeni nu se mai lasa dus de val? Vreau sa vad oamenii aia, unde se ascund? Oamenii aia care se multumesc cu acum, care vor ceva si merg pana la capat, care lasa de la ei si inteleg, oamenii aia empatici, simpatici, intelepti. Unde s-au ascuns toti? Vreau sa cunosc iar un om d-ala care te face sa ramai masca, sa te zgaiesti la el si sa ramai uimit. In mod constant.
E omul asta, un om nou, pe care-l stiu si nu prea. Si vrea omul asta de la mine sa-i spun ce vreau. Eu de unde sa stiu ce vreau, serios? Stie cineva ce vrea pentru maine? Eh habar n-am. Si-mi e simpatic, oarecum drag, e bun si nu vrea nimic rau, nimic gresit, doar ca eu nu pot sa-l inteleg . N-am inteles niciodata nevoia unora de a stii totul de la inceput. De ce nimeni nu mai pastreaza incertitudinea aia? De ce nimeni nu se mai multumeste cu acum si aici.
Eu m-am decis sa traiesc undeva intre Carpe diem si Memento mori. Nimic mai mult nu vreau.
Si am dat acum peste omul asta, in cel mai nepotrivit timp, si el vrea un fel acum-aici-si-maine.
Chiar a disparut partea aia de "pe val", partea aia de incertitudine, de hai sa fie si sa nu fie. Si ce nu-mi place mie e ca nu ma simt in stare. Si parca n-as vrea sa fiu the bitch si sa-i arat unui om ca ce vrea nu exista. E greu sa-i spui cuiva ca alearga dupa strigoi.
Azi iar ma simt aiurea, iar ma simt un monstru care trebuie sa spuna "eeesti fraaaieeer, fraaaieeereee!!!". Si nu vreau, deloc. Dar cum sa va spun... Eu caut oamenii aia care vor tot, in timp. Si care inteleg ca toate se castiga. Vreau oameni care sa stiu ca nimic nu-i ce pare si ca toate au un pret al lor, si care inteleg ca acum si aici e tot. Vreau sa pot sa spun "nu acum" si sa fie bine, sa o iau maine de la capat fara nici un regret, fara mustrari. Vreau un Carpe diem si un Memento mori . Vreau asta si absolut nimic mai mult.
Azi am mai spui acel "nu acum" categoric fara sa stiu daca vreau sau nu, doar ca sa ma scutesc de niste explicatii inutile. Habar n-am ce vreau, serios. De ce oamenii astia vor o chestie clara? De ce vor asta si atat, de ce vor tot si nimic mai putin, de ce dreacu nimeni nu se mai lasa dus de val? Vreau sa vad oamenii aia, unde se ascund? Oamenii aia care se multumesc cu acum, care vor ceva si merg pana la capat, care lasa de la ei si inteleg, oamenii aia empatici, simpatici, intelepti. Unde s-au ascuns toti? Vreau sa cunosc iar un om d-ala care te face sa ramai masca, sa te zgaiesti la el si sa ramai uimit. In mod constant.
E omul asta, un om nou, pe care-l stiu si nu prea. Si vrea omul asta de la mine sa-i spun ce vreau. Eu de unde sa stiu ce vreau, serios? Stie cineva ce vrea pentru maine? Eh habar n-am. Si-mi e simpatic, oarecum drag, e bun si nu vrea nimic rau, nimic gresit, doar ca eu nu pot sa-l inteleg . N-am inteles niciodata nevoia unora de a stii totul de la inceput. De ce nimeni nu mai pastreaza incertitudinea aia? De ce nimeni nu se mai multumeste cu acum si aici.
Eu m-am decis sa traiesc undeva intre Carpe diem si Memento mori. Nimic mai mult nu vreau.
Si am dat acum peste omul asta, in cel mai nepotrivit timp, si el vrea un fel acum-aici-si-maine.
Chiar a disparut partea aia de "pe val", partea aia de incertitudine, de hai sa fie si sa nu fie. Si ce nu-mi place mie e ca nu ma simt in stare. Si parca n-as vrea sa fiu the bitch si sa-i arat unui om ca ce vrea nu exista. E greu sa-i spui cuiva ca alearga dupa strigoi.
Azi iar ma simt aiurea, iar ma simt un monstru care trebuie sa spuna "eeesti fraaaieeer, fraaaieeereee!!!". Si nu vreau, deloc. Dar cum sa va spun... Eu caut oamenii aia care vor tot, in timp. Si care inteleg ca toate se castiga. Vreau oameni care sa stiu ca nimic nu-i ce pare si ca toate au un pret al lor, si care inteleg ca acum si aici e tot. Vreau sa pot sa spun "nu acum" si sa fie bine, sa o iau maine de la capat fara nici un regret, fara mustrari. Vreau un Carpe diem si un Memento mori . Vreau asta si absolut nimic mai mult.
COPILUL
COPILUL
Mult mai plastic poate sa va para cel de-a treilea exercitiu de imaginatie. De data aceasta exercitiul este mai activ si va rog sa va imaginati un cuplu care isi trimite copilul (eul) la joaca prin curte, tinandu-l totusi sub observatie, ca sa poata sa-si vada in liniste de treburile lor de adulti. In curte copilul interactioneaza cu realitatea dupa propriile sale nevoi, urmarind doar anumite raspunsuri cele care il ajuta la regulile pe care si le stabileste pentru joaca lui, timp in care parintii sai proceseaza o realitate cu totul diferita care o inglobeaza natural si pe cea a copilului, dar care lor nu le este de trebuinta.
Materia este inteligenta in toate ipostazele ei. Mintea insa, cel putin la nivel pamantean reprezinta un atribut exclusiv uman, din ceea ce cunoastem cel putin. Si-acum hai sa aruncam o privire retrospectiva! In toate cele trei exercitii (primele doua posturi pe aceasta tema fiind ICEBERGUL si ARBORELE, n.n.), mineral, vegetal si om exista un inceput, o simulare a genezei mintii. In stadiul mineral, dintr-un ghetar sau din banchiza de gheata, luate ca un tot omogen, se desprinde o bucata care capata independenta si proprietati noi. In cel de-al doilea exercitiu, dintr-o samanta, fara functii vitale definite, avand insa incorporata in sine informatia, matricea viitorului copac, se dezvolta o planta adulta cu proprietati noi. In cel de-al treilea exemplu si cel mai concludent, prin om, mintea cu toate proprietatile ei specifice, se reproduce pe sine. Dar nu geneza intra in discutie acum desi ar fi foarte interesant daca nu de aflat macar de presupus, ci, ca sa nu pierdem scopul, ne intereseaza eul in contextul mintii umane. Are ,,eul" un scop sau nu este atat de important pe cat ne imaginam?
Materia este inteligenta in toate ipostazele ei. Mintea insa, cel putin la nivel pamantean reprezinta un atribut exclusiv uman, din ceea ce cunoastem cel putin. Si-acum hai sa aruncam o privire retrospectiva! In toate cele trei exercitii (primele doua posturi pe aceasta tema fiind ICEBERGUL si ARBORELE, n.n.), mineral, vegetal si om exista un inceput, o simulare a genezei mintii. In stadiul mineral, dintr-un ghetar sau din banchiza de gheata, luate ca un tot omogen, se desprinde o bucata care capata independenta si proprietati noi. In cel de-al doilea exercitiu, dintr-o samanta, fara functii vitale definite, avand insa incorporata in sine informatia, matricea viitorului copac, se dezvolta o planta adulta cu proprietati noi. In cel de-al treilea exemplu si cel mai concludent, prin om, mintea cu toate proprietatile ei specifice, se reproduce pe sine. Dar nu geneza intra in discutie acum desi ar fi foarte interesant daca nu de aflat macar de presupus, ci, ca sa nu pierdem scopul, ne intereseaza eul in contextul mintii umane. Are ,,eul" un scop sau nu este atat de important pe cat ne imaginam?
Sa vedem!
Va continua.
La final de an
Mi-am găsit cu greu un loc la bar. Lume multă. Multe fiţe. Stroboscoape. Muzică tare. Fum. Căldură.
Stăteam cocoţat pe scaunul de la bar, cu paharul în mână şi fumam. Mă uitam în jur. Căutam parcă pe cineva. Şi nu găseam, nu era acolo ce vroiam eu. Mă gândeam să plec în altă parte, să-mi încerc norocul altundeva.
M-am ridicat, cu gândul să îi dau cădere licorii din pahar, să plec de acolo. Nici nu am ridicat bine paharul că m-am simţit lovit peste mână. Toată băutura era acum pe mine. M-am întors instantaneu. În spatele meu, o tipă. Se uita la mine. Cred că îşi cerea scuze, dar din cauza gălăgiei nu am înţeles nimic. Mă uitam urât la ea. Şi-a apropiat gura de urechea mea şi mi-a spus: "Lasă-mă să-ţi cumpăr altă băutură." Ne-am aşezat la bar şi am încercat să purtăm o conversaţie. Mai degrabă ne urlam unul altuia la ureche câte ceva. Stăteam cu obrazul lipit de obrazul ei şi ne urlam diverse chestii. Mă amuzam. Ea la fel. Paharele se goleau aproape instantaneu. Râdeam. Ne plăcea la amândoi. Ne distram. Îmi plăcea să îi simt obrazul lipit de al meu. Mă excita respiraţia ei pe gâtul meu. Şi parfumul ei îmi plăcea. Am muşcat-o uşor de ureche. Nu m-am putut abţine. M-a strâns de mână şi m-a pupat pe gât. Ne-am uitat unul la altul. Ne înţelegeam şi din priviri.
Am plecat ţinându-ne de mână. Ne-am urcat în taxi şi am început să ne sărutăm şi să ne mângâiem. Parcă nu mai aveam răbdare până acasă. Nici unul. Am început să ne dezbrăcăm din hol. Până în dormitor erau numai haine aruncate. Ne sărutam şi ne dădeam jos câte o haină. Am ajuns goi în dormitor. M-a împins în pat şi s-a aşezat pe mine. A început să mă sărute şi să mă mângâie cu trupul ei, cu sânii ei goi pe pieptul meu. O strângeam în braţe.
.....................
Am adormit îmbrăţişaţi, extenuaţi, extaziaţi. M-am trezit înaintea ei. Am privit-o cum dormea goală. Zâmbea. Pe faţa ei se citea fericire. I-am sărutat sânii, i-am sărutat buzele, cu grijă să nu o trezesc. Am fumat o ţigare admirând-o aşa goală cum era. Mă căuta cu mâna prin pat.
Aveam gust de wiskey în gură, plămânii îmi erau plini de fum, muzica din club parcă îmi suna încă în urechi. Îmi era bine. Încă o noapte trăită din plin. Încă o gagică. Încă un futai.
E dimineaţă şi e frig. E sfârşit de an.
DESPRE MINE
Eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, VAI DE COZONACUL MEU !, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu... si asa mai departe ...
Am omis ceva? Poate EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, ...........
Am omis ceva? Poate EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, EU, ...........
Abonați-vă la:
Postări (Atom)