Eu atat de banala...

M-am nascut sa fiu banala. Si imi place asta.

M-am nascut sa fiu aiurita, asta ii uimeste pe unii.

Mi se pare atat de nasol sa functionez dupa "TREBUIE", si fac asta doar la munca. In rest, imi ascult inima!

Mi se pare ca m-am nascut sa ii ajut pe altii, pentru ca mereu am timp de altii, dar de mine nu si asta ma enerveaza uneori...

Am realizat ca iubirea nu ma va mai pacali, e interesant sa o poti pacali tu pe ea!!!

M-am nascut sa nu astept un Fat-Frumos perfect, ci sa descopar partile frumaose din asa zisii Feti-Frumosi...camuflati!

Stiu ca fericirea tine doar de mine, la fel si nefericirea. Deci, doar EU aleg!

De mic copil mi-am dorit sa schimb ceva. Habar nu am ce. Dar imi place ca SUNT!

M-am nascut pentru simplu fapt ca nu sunt "oricum, orice, oriunde".

..desi banala, traiesc la cote maxime, si da, m-am nascut sa traiesc banal, dar un banal interesant!

M-am nascut sa fiu copil, sa raman asa, sa am un ras retardat care ii amuza pe cei din jurul meu, oricat de tristi ar fi!

M-am nascut sa fiu puternica, nu femeia din spatele unui barbat puternic. Sau mai rau, amanta unui barbat asa-zis influent. M-am nascut sa fiu eu influenta prin insasi banalitatea pe care o transmit!

M-am nascut sa fiu prietena, iubita, amanta, sora, sotia unui singur barbat la fel de banal ca si mine!

...sa fiu mama unor copii, altfel...pentru simplu fapt ca vor avea o mama banala!

Desi ma scald in banalitatea, am un "ceva". Un "ceva" pregnanat...dar sunt BANALA pentru ca ochii mei nu au vreo culoare speciala, trupul meu nu e modelat de bisturiu, nici macar de natura nu e modelat, e modelat de insasi neatentia mea, de lenea si oboseala care unoeri imi fura vremea!

Nu am nimic deosebit. Pasesc pe strada la fel ca toate femeile pe care le vezi. Imbracata in blugi. Incaltata mai mereu in tenisi. Uneori mai port fusta si cizme. Ma diferentiaza de celelalte "ele", unele trasaturi pe care le am de la ai mei, uneori machiajul. Mereu intr-un mod la fel da banal cum sunt, o sa ma gasesti cu sal la gat. Ador piesa asta din vestimentatia mea.

M-am nascut sa ma conduc pe mine. Doar pe mine. Nu am stiut niciodata sa fiu sef sau sa invat sa am aptitudini de sefa, dar simt ca ma pot conduce atat de bine pe mine, incat uneori ma uimeste cat de bine imi iese.

M-am nascut sa iubesc nebuneste, atunci cand o fac; apoi, tot eu sunt cea care nu poate sa-l faca pe un barbat sa spuna ca sunt viata lui, dar paradoxal, eu sunt cea care il pune in mijlocul universului meu. Si apoi, eu sufar, iubirea se ascunde, el pleaca si eu ma ridic. Sunt puternica, doar!

Si uite asa, EU, MONICA, ma maturizez. Daca imi doream sa schimb lumea. Sa schimb oamenii. Sa ii fac buni. Sa ii fac frumosi, sa ii fac iubitori...acum imi caut locul meu in lumea asta imensa. Imi caut o casuta mica in care sa ma simt ACASA. Functioneaza instincul feminin din mine. Urla chiar!

Nu sa devin celebra, sa ma iubeasca intreaga lume. Am nevoie sa fiu iubita de putinii oameni pe care ii iubesc si eu. ..si atat! Asta e de ajuns.

Nu sa fac cariera si sa am succes nebun, ci sa fac cu o placere nebuna ceea ce imi place. Si sa ajung acasa de la munca fericita...si sa-mi zici: "imi place ca pot sa schimb ceva in mine pentru ca fac ceea ce imi place!"
.......

M-am nascut sa fiu banala. Dar un altfel de banal. M-am nascut exact pentru simplu fapt ca nu imi doresc sa ma schimb pentru nimic si nimeni in lumea asta. CA IMI PLACE CAT DE BANALA SUNT!

Introspectie

Imi dau seama ca pana acum am invatat, ca doar noi avem puterea de a ne crea viata pe care ne-o dorim, absolut nimeni nu e responsabil pentru ceea ce ni se intampla.

Totul depinde doar de mine!

Pot sa spun ca mi-am pierdut multe vise, ca deseori am uitat unde vreau sa ajung. Ca uneori am uitat de mine. Ca uneori am uitat cine sunt. Ca uneori mi-am batut cuie in talpa si mi-am taiat craca de sub picioare...

In urma acestor "evenimente" cautam solutii, cerem pareri, intrebam in dreapta si in stanga ce e de facut??? Ni se pare ca nu intelegem unde gresim...cautam, cautam...si mereu cautam raspunsuri la ceilalti fiind atat de convinsi ca ei sunt cei care ne pot da raspunsuriile nelamuririlor noastre!

Rezultatul:

- un milion se solutii
- un milion de pareri
- o minte confuza
- nestiinta de a sti pe ce drum sa apuci

Imi dau seama ca am nevoie de anumite lucruri, cel putin pentru catva timp.

Am nevoie:

- sa port discutii, nu sa cer sfaturi


Cred ca mintea si sufletul meu are nevoie de o vacanta. Vacanta asta consta in a sta cu mine , doar cu mine si atat.

Mereu ma gandesc ca ii ranaesc pe ceilalti. Mereu ma gandesc ca cineva ar suferi din cauza mea. Mereu ma gandesc ca uneori raul facut e ireparabil.

Am tendinta de a lua decizii pripite, deoarece sunt genul de persoana care isi doreste sa fie bine "acum". Daca eu acum simt ceva, oamenii de langa mine trebuie sa simta la fel!!!. PUERIL!!!

Prin acest aspect comit o greseala grava!

Imi dau seama ca vreau sa incep sa gandesc mult si bine mai ales, inainte de a lua o hotarare importanta, pentru ca in urma unor hotariri luate in graba nu au fost decat lacrimi si regrete.

Da, am puterea sa-mi rastorn modul de alege in viata si spun asta deoarece am avut puterea de a rasturna vietile unor oameni fericiti...nu mai vreau sa fac asta doar pentru "a trai clipa", sau a-mi arata cat de incaptanata sunt si sa fac alegerile pentru a-mi demonstra "ca se poate"...PUERIL????? NUUUUUUUU!!! PROSTESC de-a dreptul.

Constat de la un timp, ca e foarte greu sa stau de vorba cu mintea si sufletul meu. Ca acolo in sufletul meu se afala o multime de sertare pline de praf. Au nevoie sa fie sterse. Daca fug de existenta lor, nu fac decat sa sufar sau mai ales sa hranesc aceasta suferinta intr-un mod inconstient. E greu sa stai cu tine...

Mi-as dori ca lucrurile cu mintea si sufletul oamenilor sa fie mai simple!!! Daca ar fi asa, cine ar mai avea nevoie de psiholog? Spre ce ma indrept eu ca om?



Ma intreb: sunt fericita?

Intrebarea asta ia doua directii, eu ii creez doua raspunsuri, pentru ca asta simte sufletul meu - si anume:

1) o parte din mine este extrem de fericita ( asta pentru ca sunt iubita de niste oameni minunati, iar oamenii astia cu simpla lor existenta ma aduc pe linia de plutire, fara ca ei sa stie acest lucru; aici ma refer la familie si prieteni)

2) o parte din mine este in stand - by ( nu stiu exact ce simt, uneori simt o nemultumire, alteori o ceata, alteori ma simt in vacanta totala, iar uneori, rar de tot ma simt in nefunctionalitate sufleteasca - aici ma simt cel mai rau)

In urma acestei analize am ajuns la concluzia ca eu am doua variante de a-mi fi bine:

1) este asteptarea si sa merg inainte

2) pur si simplu sa nu mai astept nimic si doar sa las lucrurile sa fie (in asta nu ma vad, deoarece sunt genul care analizez totul)


Nu stiu ce sa zic acum. Important este ca am putut sa fac analiza asta. Daca acum mintea si sufletul meu sunt in vacanta??? Daca sunt in vacanta, le dau voie sa fie...va veni si agitatia!!!

TU CUM STAI CU TINE INSUTI?

...........

Imi amintesc ca anul acesta, la un moment dat la unul dintre seminarii, profa de psihoterapie ne da o tema. Ea suna cam asa: : Ce anume din tine te-ar face si ce nu te-ar face sa intelegi o mama care tocmai si-a abandonat noul-nascut?

Initial cand am primit tema, nu mi se parea greu sa rapsund la acest lucru, mai ales ca profa ne-a specificat faptul ca trebuie sa raspundem la intrebarea asta ca si cum am fi psihoterapeuti, si asta nu implica niciun sentiment fata de persoana respectiva.

Cand m-am apucat de tema asta imi era fosrte greu, efectiv nu putem porni de la nimic. Imi dadeam seama ca nu pot intelege o astfel de femeie. Ca mi-e prea greu. Ca o astfel de situatie naste revolta in mine ca om.

Pana la urma am scris in lucrarea aceea ca ceea ce m-ar face sa o inteleg ar fi faptul ca sunt sociabila, as lasa-o sa si povesteasca situatia pana la capat cu detalii si poate asta m ar ajuta sa vad altfel situatia, ca am puterea sa nu acuz pe cineva indiferent de faptele sale si ca pe undeva as fi ingaduitoare daca as vedea ca-i pasa.

Cea ce ma facea sa nu pot sa o inteleg erau urmatoare chestii: ca nu as putea sa o inteleg sub nicio forma daca as vedea ca e prosta si ca incerca sa acuze pe altcineva pentru fapta ei, gen el nu a fost langa mine sau nu mi dadeau parintii bani. Pardon, tu ai facut copilul nu parintii tai. Apoi nu o sa spun niciodata ca mai bine il avortai la o luna de zile decat sa-l chinuiesti, pentru ca nu pot sa fiu de acord cu asa ceva. Pentru mine ca-l avortezi la o luna de zile de cand e conceput sau la o luna de zile dupa ce i-ai dat viata e exact acelsi lucru. Mi-ar fi prea mila de copilul respectiv ca sa o pot intelege, toata situatia ei oricat de dramatica ar fi mi-ar demonstra ca este egoista si asta nu as accepta niciodata, iar apoi nu as putea sa o inteleg absolut niciodata daca ea imi spunea ca si-a ratat viata cu copilul asta. La faza asta cadea oricata psihologie sau psihoterapie am citi sau am invatat eu.

Nu stiu exact ce-am mai scris eu in lucrarea aceea, stiu daor ca acum mi-ar fi greu sa raspund la o astfel de intrebare. De ce? Pentru ca eu ador copii. Pentru ca abia astept sa vina momentul ala cand o sa-l pot avea pe al meu sau ai mei. Trecem peste faptul ca vreau gemeni:P. Niciodata eu nu as putea sa dau copilul meu de langa mine, nu pot. Imi imaginez o multime de situatii urate, ingrozitoare care m-ar determina sa pot sa-l abandonez, niciuna nu ma face sa vreau asta. Nu pot. Efectiv nu pot. Cat despre avort. Niciodata. Daca eu as ramane insarcinata acum, ar insemna o tragedie pentru ai mei, dar eu nu as avorta. Nici nu stiu cum m-as descurca dar nu l-as avorta sub nicio forma...

Am vorbit depsre asta pentru ca vroiam sa ajung la ceea ce urmeaza, si anume ca nu inteleg tinerele care avorteaza fara inima. Care iti spun asta in fata fara nicio remuscare. Mi se face atat de mila de ele si in acelsi timp mi se face scarba si nu pot sa le inteleg. Sunt atat de multe situatii pe care ar trebui sa le inteleg, prin prisma domeniului meu, asta nu pot. Nu stiu cum as putea sa ajut o femeie care vine si mi zice "am facut 10 avorturi, dar altfel nu aveam cum." Ma femeie, dar de ce esti tu atat de proasta oare? Cum dracu stii sa stai cu picioarlee desfacute, de ce naiba nu stii ca trebuie sa te si protejezi pentru chestia asta, ca sa nu fii nevoita sa te duci sa faci avort?

Daca ma leg de arbatul care nu vrea un copil, ar fi mai bine sa ma abtin. Ma omule daca nu vrei copil si a fost un accident de ce nu esti tu matur sa stii ca inainte de ea, tu ar trebui sa te gandesti la protectie...ca pana la urma ea ramane gravida dar acest act il creati amandoi...nu doar ea. Iar barbatii aceia care o parasesc pentru ca a ramas insarcinata, desi o iubeste de nu mai poate...NU VA PUTETI NUMI BARBATI...SUNTETI MULT MAI JOS DECAT O FEMEIE...

Acum imi veti spune ca toate metodele sunt o forma de avort, ca toate sunt un pacat etc. etc. etc. Stiu aceste lucruri. Dar mi se pare traumatizant si prostesc de-a dreptul sa nu te protejezi ca oricum poti face avort. Insasi actiunea aceea chirurgicala e mai dureroasa si mai truamtizanta decat un simplu prezervativ sau o pastila.

Spun asta pentru ca o amica de-a mea, dupa 4 luni de dupa un avort s-a sinucis. Bineinteles, psihic lucruile cu ea erau grave mai demult, nu avortul le-a nascut el doar le-a declansat. Ar fi multe de spus aici...

Nu as vrea ca cineva care a facut acest lucru sa se simta vizat de articolul asta, eu vorbesc doar din prisma personala si atat. In acelasi timp, raman socata cand mamele isi duc copilele de 13 sau 14 la avort, pardon intrerupere de sarcina...asa se spune acum. Nu le inteleg. Cum le pot duce la avort, dar nu le pot da o educatie, nu pot vorbi cu ele despre asa ceva??? Cum??? In acelasi timp, eu nu inteleg cum poate o copila sa ajunga sa intretina relatii sexuale cu un baiat? Pe unde umbla? Nu concep chestia asta? Am ramas in urma rau....:(

As vrea sa am puterea aceea sa nu-mi pese de aspectul asta, dar nu pot. Mi-e mila. Sunt atat de multi copii abandonati si in acelasi timp sunt atat de multe familii care vor copii... Ma gandeam odata cum ar fi sa aflu ca eu nu pot avea copii???? Nu pot sa ma gandesc la situatia asta, deci nu am cum...pentru ca eu voi avea copii:). Apoi nu el inteleg pe tinerele care cand aud de copii spun ca le sperie ideea. Cum naiba sa te sperie ideea de copil la 24 sau 25 de ani? Habar nu am!!!

As vrea din suflet ca fiecare dintre noi sa fie responsabil de ceea ce face, mai ales ca acum noi avem toate metodele posibile...sa stim ca un copil care creste in noi din prima clipa e al nostru, e din prima clipa suflet, din prima clipa suntem mama lui si are nevoie de protectie...:)