Copilul-femeie atunci. Femeia -copil acum

Imi amintesc cum au reactionat ai mei parinti cand au aflat ca vreau sa fac facultatea in Bucuresti!!! Nelamuriri, intrebari, curiozitati, de ce-uri si multe, multe altele.

Dupa ce luasem aceasta hotarare eram multumita si mi se parea un vis, desi ei au acceptat greu decizia mea, cel putin mama mereu se gandea ce fac eu acolo singura, nu am pe nimeni...si multe, multe astfel de fraze patetice.

Totul bine, pana in ziua cand trebuia sa plec la Bucuresti pentru a-mi sustine examenul de admitere. Atunci am inceput sa ma tem. A inceput sa-mi fie frica, frica de necunoascut. Pana atunci nu mersesem niciodata in viata mea cu trenul...mi-a placut la nebunie si acum imi place asta, dar despre asta o sa va povestesc in alt post. Am dat examenul de admitere, am intrat la facultate. Riscul era imens deoarece eu nu am depus niciun alt dosar la vreo alta facultate. Daca nu intram la Universitate ramaneam pe dinafara si ramaneam o proasta exact asa cum zicea mama. Dar am intrat. Eram bucurosi toti. A urmat vacanta....

Pe 24 septembrie 2007 am plecat definitiv spre Bucuresti impreuna cu tata. A fost ziua cand am pierdut trenul...

Am plecat...cu lacrimi in ochi, plina de frici si ganduri. Nu mai aveam acel curaj sa-mi incep viata inr-un oras iemns singura si fara nimeni din imensa mea familie langa mine. Ce m-a impresionat cel mai mult atunci a fost sarutul dat pe frunte de catre bunica mea, care m-a strans cald in brate si m-a pupat pe frunte cum nimeni nu m-a mai pupat pana atunci. A fost cel mai greu moment. Cel mai emotionant! Vroiam sa ma intorc din drum. Sa raman acasa. Imi dadea curaj gandul ca tata vine cu mine si refuzam complet gandul ca tata exact in aceiasi zi ma lasa singura la Bucuresti.

Asa...a inceput viata mea in orasul asta mare si gri, aglomerat si galagios dar care-mi place la nebunie. Am inceput viata asta aici cu sarutari si imbratisari date de bunica si mama mea, pe care le simteam mult mai fricoase decat mine...desi pana la mine le plecase multi copii de acasa! Eram un copil, atunci. Nici vorba de femeie. Nu stiam ce inseamna asta atunci. Dar acele sarutari si imbratisari si vorbe calde ale bunicii mele m-au facut femeia de azi...femeia ce-si va aminti mereu de unde a plecat si cine o astepta mereu acasa...


Timpul m-a facut sa-mi dau seama ca insasi viata reprezinta o tipologie succinta asupra evolutiei vietii, a insasi existentei...timpul e o insiruire de stari, trairi, gesturi si fapte...dar si multe, multe nemultumiri.

Nu am fost copilul care le scriam alor mei scrisori, dar vorbeam cu ei constant la telefon. Imi era dor de ei. Imi era dor de acasa. Imi blestemam zilele deoarece daca mergeam de la Universitate pana la Cismigiu mi se parea ca merg jumatatea din Bucuresti:))...Plangeam. Vroiam acasa si mi-am cumparat bilete de trei ori spre Piatra-Neamt, pentru a pleca din Bucuresti, orasul ce ma speria si care ma facea sa plang cand ieseam din casa...dar orgoliul meu ma facea sa ma gandesc...ca daca as abandona lupta miseleste ar fi mai rusinos desi acum sufar...

In acele clipe de inceput de Bucuresti, ma simteam singura...aveam o nevoie nebuna sa invat sa plang ca sa ma descarc...
sa invat sa-mi omor singuratatea desi totul imi era necunoscut...
imi doream sa fie atunci cineva langa mine si sa-mi sarute obrajii biciuiti de lacrimi
sa-mi mangaie pleoapele prea obosite pentru a se putea odihni...
sa-mi vegheze noptile lungi in care dormeam doar fizic, dar sufleteste imi era greu...
de cineva care sa-mi impartaseasca iubire...

A trecut timpul...
Acel cineva a plecat definitiv...si nici nu am mai avut nevoie sa se intoarca vreodata...suferinta m-a facut femeia de azi...femeia naiva de azi...dar mult prea sincera cu dorintele sale ca sa se poata lasa calcata in picioare...

A urmat asumarea hotaririi pe care am luat-o. Aceea de a ma muta in Bucuresti, de a pune capat unei relatii ce ducea spre nicaieri...Mi-am asumat suferinta si am suferit...A trecut timpul. Am iesit afara. Am cunoscut Bucuresti-ul...a inceput sa-mi placa. Am cunoscut noi oameni, cu toate ale lor...
Cuvintele sunt prea goale pentru a exprima ce a urmat. Dragoste, libertate, nebunie, prietenie si multe lucruri noi pe plan inetelcutal.

Unele dintre acestea luau sfarsit si pentru ca ma implicam imi era greu sa nu sufar...Dar fiecare clipa de suferinta era de fapt o cersire si o mana intinsa spre maturitate. Copilul din mine, prea naiv si sensibil de atunci cerea maturitate, isi cerea maturitatea, era constient ca are nevoie de asta, ca e nevoie de asta pentru a se dezvolta...ca a ramane copil mereu nu e tocmai bine. Copilul trebuie pastrat si scos cand exista context pentru asa ceva; a fi copil mereu insemna sa-mi ratez viata si sansa de a lua hotariri doar pentru mine...

Timpul a trecut...copilul-femie devine treptat femeia-copil...

Fiecare zor de zi ma maturiza, dar in acelasi timp nu uita sa-mi largeasca zambetul de copil...Femeia din mine a inceput sa invete sa aiba incredere. Femeia din mine a invatat sa accepte oamenii asa cum sunt. Femeia din mine a inceput sa planga doar pentru ceea ce cu adevarat merita sa planga. Femeia din mine a invatat sa se abandoneze in bratele unui barbat si nu neaparat sa aiba incredere deplina in acel barbat...Femeia din mine care a invatat ca fiecare zambet are un mesaj...si care a ales sa zambeasca mereu cand simte...pentru ca sinceritatea se vede in orice mic gest pe care trupul il schiteaza...

Maturizarea, dragostea, libertatea si vointa ma dezgoleau de obiceiuri proaste, de moravuri puerile, de obiceiuri ce nu aveau nicio legatura cu existenta femeii de acum...

Femeia de acum, copilul de atunci este inca naiv si ii palce sa fie asa pentru ca poate pastra un farmec ce nu o lasa sa treaca timpul pe langa ea intr-un mod dureros si obsesiv...timpul lasa mesaje mereu in femeia de acum si copilul de atunci...

Inapoi in Romania

Sau mai bine zis inapoi in trecut. Asta e constatarea pe care am facut-o dupa ce m-am intors in tara, dupa frumoasa excursie la schi in Austria (Kaprun). Despre excursia la schi, va voi povesti in alt post.

Afara din tara toate lucrurile merg perfect, sau cel putin se vede ca ei fac ceva, se vede ca nu se fura atata ca la noi, oamenii sunt mai calmi, mai linistiti, mai putin stresati. Se vede acest lucru in abolut tot ceea ce fac, de la servici, la condusul masinii si la cum se poarta cu tine pe strada.

Nu am avut nici o problema ca roman, orice am intrebat mi s-a raspuns, ba chiar m-au si ajutat unii cand au vazut ca vanzatoarea nu se descurca sa imi raspunda la intrebari.

Mancarea in strainatate e mult mai buna ca la noi. Cum se poate ca la ei dintr-o cantitate de lapte, sa faca branza topita care are gust de branza topita (nu de cauciuc ca in romania), si laptele sa aiba gust de lapte si nu de apa colorata in alb (cum e la noi) ?? De ce pepsi twist, are gust de lamaie in strainatate si la noi nu ? De ce Sprite seamana cu un fel de limonada fara si la noi parca e apa minerala cu zahar ? De ce acceptam sa fim furati si mintiti ?? Oare cat timp va mai trece pana cand vom refuza sa mai fim tratati urat de catre conducatori, producatori si de cei care-si permit prea multe cu aceasta populatie ??

Discutand cu un olandez afara, cand a vazut de ce ma plang, si ce probleme sunt cu oamenii din tara noastra, a zis ca sa stau linistit ca se vor civiliza si romanii (si eu m-am intrebat in gand... oare cand ?) A zis "stai linistit, toti se vor adapta, si vor fi mai civilizati, au nevoie doar de timp" asa sa fie oare ? Voi sunteti de acord ca tot ceea ce ne trebuie e timp ? Si daca e asa, oare nu e si asta o problema extraordinar de mare ? Oare avem timp ? O sa ma linistesc si o sa ma pun in pat in seara asta cu intrebarea asta repetata la infinit pana voi adormi: "cat timp ne trebuie ca sa ne civilizam ?"

P.S. Cel mai rau imi pare de acei 25% (cat consider eu) ca sunt oameni civilizati, culti si constienti in tara asta, ca trebuie sa-i suporte pe cei 75% cu toate mizeriile lor. Pacat de acei 25% care ar putea face mai mult, si ar putea evolua spre ceva mai bun, dar sunt trasi in spate, pentru ca se incadreaza in acelasi popr (poporul roman) din care fac parte si cei 75% care mai trebuie sa "evolueze".

P.S. 2 Sper ca nu am jignit pe nimeni, si daca am facut-o sper sa ma iertati intr-o zi. Noapte buna !

A iubi sau a nu fi (III)

A treia si cea care a incheiat orice contact cu el a fost si cea mai dureroasa intamplare.
Dupa povestea cu revelionul au mai fost si altele. Pentru fiecare l-am iertat. De fiecare data am vrut sa ii fie lui bine. Sa fie el implinit. Dupa cateva luni (prin martie), am fost fortata sa plec, sa ma mut de acolo, din varii motive. Distanta nu era o problema pentru a tine legatura. Si faptul ca ma mutasem nu era deloc un aspect pozitiv. Imi puneam speranta pentru un maine in care sa ma inteleg pe mine, in el. Si speram sa ma agreeze nu sa ma placa. Dar nici asta nu mi-a oferit.
Intr-o zi am gasit niste versuri care atunci mi se pareau mie dragute. Copil naiv, i le-am trimis. Nu erau in romana ce-i drept. Dar asta nu mi s-a parut o scuza pentru mesajul final: "Imi doresc sa nu mai aud niciodata de tine".
Pentru ca intotdeauna am fost genul de persoana care face orice pentru a indeplini dorintele celor dragi, am respectat si dorinta lui.
De-alungul timpului, cand soarta ne mai aducea uneori fata in fata, am incercat sa il intreb totusi...de ce nu vrea sa mai auda de mine? Raspunsul a venit pe sub un zambet batjocoritor. Pentru ca nu merit...
Au trecut aproape 5 ani de cand nu am mai vorbit si 6 de cand a inceput totul.
A trecut. Acum e doar o amintire ca multe altele despre care prefer sa nu povestesc.
Am invatat totusi multe din toata experienta asta:
- Daca vrei sa pedepsesti pe cineva, ignora-l
- Calmul enerveaza mai mult ca faptul ca te enervezi
- Ai grija ce-ti doresti, s-ar putea sa se implineasca
- Gelozia nu face nici cat o ceapa degerata
- Daca iubesti pe cineva cu adevarat, ii vei da drumul. Daca se intoarce la tine inseamna ca e intr-adevar al tau
- Daca iubesti pe cineva cu adevarat, vrei ca acesta sa fie fericit chiar daca asta nu te include pe tine
- Nu uita ca daca te doare prea tare, tu esti aceea care conteaza in primul rand. Asa ca, gata, capul sus. Ai trecut peste altele si mai grele.



Si-asa viata merge inainte  :D

A iubi sau a nu fi (II)

O alta intamplare care m-a marcat a fost in apropierea anului nou.
Ne intelegeam bine. Si totusi ne departasem. L-am intrebat unde petrece cumpana dintre ani si mi-a raspuns ca la un prieten nu mai stiu pe unde. Si eu aveam ceva planuit. Mi-as fi dorit sa il vad in noaptea aceea. Macar o clipa si apoi putea sa dispara linistit. Se spune ca daca iti pui o dorinta exact la miezul noptii ti se va implini. I-am trimis un mesaj exact in clipa aceea spunandu-i ca mi-as dori enorm sa fie acolo unde urma eu sa ma duc.
Am ajuns acolo, la petrecere, cu o mica intarziere si cum am intrat pe usa de la intrare am incremenit. Era el acolo, sprijinit in tocul usii, cu o bere in mana. M-a privit si mi-a spus zambind subtil :"Ai grija ce-ti doresti...s-ar putea sa se implineasca". Uneori cred ca imi doresc prea multe... dar sa revenim. Noaptea aceea a fost extrem de pretioasa pentru mine.
Distractia se terminase de ceva timp. Eu ramasesem afara si ma gandeam. Inghetasem asa ca am intrat inauntru. Spre uimirea mea toti dormeau sau se cuplasera si acum toata casa parea un fel de mica orgie de imbratisari si sarutari tandre. Am cautat un loc unde sa ma asez. Singurul liber era langa el. Statea pe mijlocul canapelei si butona telecomanda. In stanga si in dreapta lui erau doua cupluri care parca ii ignorau prezenta. M-am asezat langa el si in scurt timp mi-am lasat capul pe pieptul lui. Simteam nevoia sa il ating mai mult. L-as fi luat in brate, l-as fi sarutat...l-as fi tinut doar pentru mine. Am inceput sa ii mangai usor mana si sa urc incet dar sigur pe piept. Apoi pe gat. I-am conturat buzele. Mainile mele zburdau in voie pe chipul lui, dar de la el nu primeam nici un raspuns. Am insistat pana ce intr-un moment a scapat telecomanda si aplcand mana dupa ea mi-a mangaiat piciorul. De aici totula decurs de la sine. A decurs insa fara sa ne sarutam buzele. A decurs poate mai bine de o ora. A decurs pana ce s-a oprit. Mi-a spus ca nu poate face asta. Ca defapt a incercat sa vada daca o poate uita pe ea. Ea, pe care o iubeste defapt. Si a vazut ca nu poate.
Nici acum nu pot descrie ce am simtit. Stiu doar ca am plecat de acolo. Si mai tin minte melodia "Bad day" a lui Daniel Powter ascultata undeva pe parcursul zilei...



...atat...