Imi dau seama ca pana acum am invatat, ca doar noi avem puterea de a ne crea viata pe care ne-o dorim, absolut nimeni nu e responsabil pentru ceea ce ni se intampla.
Totul depinde doar de mine!
Pot sa spun ca mi-am pierdut multe vise, ca deseori am uitat unde vreau sa ajung. Ca uneori am uitat de mine. Ca uneori am uitat cine sunt. Ca uneori mi-am batut cuie in talpa si mi-am taiat craca de sub picioare...
In urma acestor "evenimente" cautam solutii, cerem pareri, intrebam in dreapta si in stanga ce e de facut??? Ni se pare ca nu intelegem unde gresim...cautam, cautam...si mereu cautam raspunsuri la ceilalti fiind atat de convinsi ca ei sunt cei care ne pot da raspunsuriile nelamuririlor noastre!
Rezultatul:
- un milion se solutii
- un milion de pareri
- o minte confuza
- nestiinta de a sti pe ce drum sa apuci
Imi dau seama ca am nevoie de anumite lucruri, cel putin pentru catva timp.
Am nevoie:
- sa port discutii, nu sa cer sfaturi
Cred ca mintea si sufletul meu are nevoie de o vacanta. Vacanta asta consta in a sta cu mine , doar cu mine si atat.
Mereu ma gandesc ca ii ranaesc pe ceilalti. Mereu ma gandesc ca cineva ar suferi din cauza mea. Mereu ma gandesc ca uneori raul facut e ireparabil.
Am tendinta de a lua decizii pripite, deoarece sunt genul de persoana care isi doreste sa fie bine "acum". Daca eu acum simt ceva, oamenii de langa mine trebuie sa simta la fel!!!. PUERIL!!!
Prin acest aspect comit o greseala grava!
Imi dau seama ca vreau sa incep sa gandesc mult si bine mai ales, inainte de a lua o hotarare importanta, pentru ca in urma unor hotariri luate in graba nu au fost decat lacrimi si regrete.
Da, am puterea sa-mi rastorn modul de alege in viata si spun asta deoarece am avut puterea de a rasturna vietile unor oameni fericiti...nu mai vreau sa fac asta doar pentru "a trai clipa", sau a-mi arata cat de incaptanata sunt si sa fac alegerile pentru a-mi demonstra "ca se poate"...PUERIL????? NUUUUUUUU!!! PROSTESC de-a dreptul.
Constat de la un timp, ca e foarte greu sa stau de vorba cu mintea si sufletul meu. Ca acolo in sufletul meu se afala o multime de sertare pline de praf. Au nevoie sa fie sterse. Daca fug de existenta lor, nu fac decat sa sufar sau mai ales sa hranesc aceasta suferinta intr-un mod inconstient. E greu sa stai cu tine...
Mi-as dori ca lucrurile cu mintea si sufletul oamenilor sa fie mai simple!!! Daca ar fi asa, cine ar mai avea nevoie de psiholog? Spre ce ma indrept eu ca om?
Ma intreb: sunt fericita?
Intrebarea asta ia doua directii, eu ii creez doua raspunsuri, pentru ca asta simte sufletul meu - si anume:
1) o parte din mine este extrem de fericita ( asta pentru ca sunt iubita de niste oameni minunati, iar oamenii astia cu simpla lor existenta ma aduc pe linia de plutire, fara ca ei sa stie acest lucru; aici ma refer la familie si prieteni)
2) o parte din mine este in stand - by ( nu stiu exact ce simt, uneori simt o nemultumire, alteori o ceata, alteori ma simt in vacanta totala, iar uneori, rar de tot ma simt in nefunctionalitate sufleteasca - aici ma simt cel mai rau)
In urma acestei analize am ajuns la concluzia ca eu am doua variante de a-mi fi bine:
1) este asteptarea si sa merg inainte
2) pur si simplu sa nu mai astept nimic si doar sa las lucrurile sa fie (in asta nu ma vad, deoarece sunt genul care analizez totul)
Nu stiu ce sa zic acum. Important este ca am putut sa fac analiza asta. Daca acum mintea si sufletul meu sunt in vacanta??? Daca sunt in vacanta, le dau voie sa fie...va veni si agitatia!!!
TU CUM STAI CU TINE INSUTI?
Se afișează postările cu eticheta juranl. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta juranl. Afișați toate postările
Copilul-femeie atunci. Femeia -copil acum
Imi amintesc cum au reactionat ai mei parinti cand au aflat ca vreau sa fac facultatea in Bucuresti!!! Nelamuriri, intrebari, curiozitati, de ce-uri si multe, multe altele.
Dupa ce luasem aceasta hotarare eram multumita si mi se parea un vis, desi ei au acceptat greu decizia mea, cel putin mama mereu se gandea ce fac eu acolo singura, nu am pe nimeni...si multe, multe astfel de fraze patetice.
Totul bine, pana in ziua cand trebuia sa plec la Bucuresti pentru a-mi sustine examenul de admitere. Atunci am inceput sa ma tem. A inceput sa-mi fie frica, frica de necunoascut. Pana atunci nu mersesem niciodata in viata mea cu trenul...mi-a placut la nebunie si acum imi place asta, dar despre asta o sa va povestesc in alt post. Am dat examenul de admitere, am intrat la facultate. Riscul era imens deoarece eu nu am depus niciun alt dosar la vreo alta facultate. Daca nu intram la Universitate ramaneam pe dinafara si ramaneam o proasta exact asa cum zicea mama. Dar am intrat. Eram bucurosi toti. A urmat vacanta....
Pe 24 septembrie 2007 am plecat definitiv spre Bucuresti impreuna cu tata. A fost ziua cand am pierdut trenul...
Am plecat...cu lacrimi in ochi, plina de frici si ganduri. Nu mai aveam acel curaj sa-mi incep viata inr-un oras iemns singura si fara nimeni din imensa mea familie langa mine. Ce m-a impresionat cel mai mult atunci a fost sarutul dat pe frunte de catre bunica mea, care m-a strans cald in brate si m-a pupat pe frunte cum nimeni nu m-a mai pupat pana atunci. A fost cel mai greu moment. Cel mai emotionant! Vroiam sa ma intorc din drum. Sa raman acasa. Imi dadea curaj gandul ca tata vine cu mine si refuzam complet gandul ca tata exact in aceiasi zi ma lasa singura la Bucuresti.
Asa...a inceput viata mea in orasul asta mare si gri, aglomerat si galagios dar care-mi place la nebunie. Am inceput viata asta aici cu sarutari si imbratisari date de bunica si mama mea, pe care le simteam mult mai fricoase decat mine...desi pana la mine le plecase multi copii de acasa! Eram un copil, atunci. Nici vorba de femeie. Nu stiam ce inseamna asta atunci. Dar acele sarutari si imbratisari si vorbe calde ale bunicii mele m-au facut femeia de azi...femeia ce-si va aminti mereu de unde a plecat si cine o astepta mereu acasa...
Timpul m-a facut sa-mi dau seama ca insasi viata reprezinta o tipologie succinta asupra evolutiei vietii, a insasi existentei...timpul e o insiruire de stari, trairi, gesturi si fapte...dar si multe, multe nemultumiri.
Nu am fost copilul care le scriam alor mei scrisori, dar vorbeam cu ei constant la telefon. Imi era dor de ei. Imi era dor de acasa. Imi blestemam zilele deoarece daca mergeam de la Universitate pana la Cismigiu mi se parea ca merg jumatatea din Bucuresti:))...Plangeam. Vroiam acasa si mi-am cumparat bilete de trei ori spre Piatra-Neamt, pentru a pleca din Bucuresti, orasul ce ma speria si care ma facea sa plang cand ieseam din casa...dar orgoliul meu ma facea sa ma gandesc...ca daca as abandona lupta miseleste ar fi mai rusinos desi acum sufar...
In acele clipe de inceput de Bucuresti, ma simteam singura...aveam o nevoie nebuna sa invat sa plang ca sa ma descarc...
sa invat sa-mi omor singuratatea desi totul imi era necunoscut...
imi doream sa fie atunci cineva langa mine si sa-mi sarute obrajii biciuiti de lacrimi
sa-mi mangaie pleoapele prea obosite pentru a se putea odihni...
sa-mi vegheze noptile lungi in care dormeam doar fizic, dar sufleteste imi era greu...
de cineva care sa-mi impartaseasca iubire...
A trecut timpul...
Acel cineva a plecat definitiv...si nici nu am mai avut nevoie sa se intoarca vreodata...suferinta m-a facut femeia de azi...femeia naiva de azi...dar mult prea sincera cu dorintele sale ca sa se poata lasa calcata in picioare...
A urmat asumarea hotaririi pe care am luat-o. Aceea de a ma muta in Bucuresti, de a pune capat unei relatii ce ducea spre nicaieri...Mi-am asumat suferinta si am suferit...A trecut timpul. Am iesit afara. Am cunoscut Bucuresti-ul...a inceput sa-mi placa. Am cunoscut noi oameni, cu toate ale lor...
Cuvintele sunt prea goale pentru a exprima ce a urmat. Dragoste, libertate, nebunie, prietenie si multe lucruri noi pe plan inetelcutal.
Unele dintre acestea luau sfarsit si pentru ca ma implicam imi era greu sa nu sufar...Dar fiecare clipa de suferinta era de fapt o cersire si o mana intinsa spre maturitate. Copilul din mine, prea naiv si sensibil de atunci cerea maturitate, isi cerea maturitatea, era constient ca are nevoie de asta, ca e nevoie de asta pentru a se dezvolta...ca a ramane copil mereu nu e tocmai bine. Copilul trebuie pastrat si scos cand exista context pentru asa ceva; a fi copil mereu insemna sa-mi ratez viata si sansa de a lua hotariri doar pentru mine...
Timpul a trecut...copilul-femie devine treptat femeia-copil...
Fiecare zor de zi ma maturiza, dar in acelasi timp nu uita sa-mi largeasca zambetul de copil...Femeia din mine a inceput sa invete sa aiba incredere. Femeia din mine a invatat sa accepte oamenii asa cum sunt. Femeia din mine a inceput sa planga doar pentru ceea ce cu adevarat merita sa planga. Femeia din mine a invatat sa se abandoneze in bratele unui barbat si nu neaparat sa aiba incredere deplina in acel barbat...Femeia din mine care a invatat ca fiecare zambet are un mesaj...si care a ales sa zambeasca mereu cand simte...pentru ca sinceritatea se vede in orice mic gest pe care trupul il schiteaza...
Maturizarea, dragostea, libertatea si vointa ma dezgoleau de obiceiuri proaste, de moravuri puerile, de obiceiuri ce nu aveau nicio legatura cu existenta femeii de acum...
Femeia de acum, copilul de atunci este inca naiv si ii palce sa fie asa pentru ca poate pastra un farmec ce nu o lasa sa treaca timpul pe langa ea intr-un mod dureros si obsesiv...timpul lasa mesaje mereu in femeia de acum si copilul de atunci...
Dupa ce luasem aceasta hotarare eram multumita si mi se parea un vis, desi ei au acceptat greu decizia mea, cel putin mama mereu se gandea ce fac eu acolo singura, nu am pe nimeni...si multe, multe astfel de fraze patetice.
Totul bine, pana in ziua cand trebuia sa plec la Bucuresti pentru a-mi sustine examenul de admitere. Atunci am inceput sa ma tem. A inceput sa-mi fie frica, frica de necunoascut. Pana atunci nu mersesem niciodata in viata mea cu trenul...mi-a placut la nebunie si acum imi place asta, dar despre asta o sa va povestesc in alt post. Am dat examenul de admitere, am intrat la facultate. Riscul era imens deoarece eu nu am depus niciun alt dosar la vreo alta facultate. Daca nu intram la Universitate ramaneam pe dinafara si ramaneam o proasta exact asa cum zicea mama. Dar am intrat. Eram bucurosi toti. A urmat vacanta....
Pe 24 septembrie 2007 am plecat definitiv spre Bucuresti impreuna cu tata. A fost ziua cand am pierdut trenul...
Am plecat...cu lacrimi in ochi, plina de frici si ganduri. Nu mai aveam acel curaj sa-mi incep viata inr-un oras iemns singura si fara nimeni din imensa mea familie langa mine. Ce m-a impresionat cel mai mult atunci a fost sarutul dat pe frunte de catre bunica mea, care m-a strans cald in brate si m-a pupat pe frunte cum nimeni nu m-a mai pupat pana atunci. A fost cel mai greu moment. Cel mai emotionant! Vroiam sa ma intorc din drum. Sa raman acasa. Imi dadea curaj gandul ca tata vine cu mine si refuzam complet gandul ca tata exact in aceiasi zi ma lasa singura la Bucuresti.
Asa...a inceput viata mea in orasul asta mare si gri, aglomerat si galagios dar care-mi place la nebunie. Am inceput viata asta aici cu sarutari si imbratisari date de bunica si mama mea, pe care le simteam mult mai fricoase decat mine...desi pana la mine le plecase multi copii de acasa! Eram un copil, atunci. Nici vorba de femeie. Nu stiam ce inseamna asta atunci. Dar acele sarutari si imbratisari si vorbe calde ale bunicii mele m-au facut femeia de azi...femeia ce-si va aminti mereu de unde a plecat si cine o astepta mereu acasa...
Timpul m-a facut sa-mi dau seama ca insasi viata reprezinta o tipologie succinta asupra evolutiei vietii, a insasi existentei...timpul e o insiruire de stari, trairi, gesturi si fapte...dar si multe, multe nemultumiri.
Nu am fost copilul care le scriam alor mei scrisori, dar vorbeam cu ei constant la telefon. Imi era dor de ei. Imi era dor de acasa. Imi blestemam zilele deoarece daca mergeam de la Universitate pana la Cismigiu mi se parea ca merg jumatatea din Bucuresti:))...Plangeam. Vroiam acasa si mi-am cumparat bilete de trei ori spre Piatra-Neamt, pentru a pleca din Bucuresti, orasul ce ma speria si care ma facea sa plang cand ieseam din casa...dar orgoliul meu ma facea sa ma gandesc...ca daca as abandona lupta miseleste ar fi mai rusinos desi acum sufar...
In acele clipe de inceput de Bucuresti, ma simteam singura...aveam o nevoie nebuna sa invat sa plang ca sa ma descarc...
sa invat sa-mi omor singuratatea desi totul imi era necunoscut...
imi doream sa fie atunci cineva langa mine si sa-mi sarute obrajii biciuiti de lacrimi
sa-mi mangaie pleoapele prea obosite pentru a se putea odihni...
sa-mi vegheze noptile lungi in care dormeam doar fizic, dar sufleteste imi era greu...
de cineva care sa-mi impartaseasca iubire...
A trecut timpul...
Acel cineva a plecat definitiv...si nici nu am mai avut nevoie sa se intoarca vreodata...suferinta m-a facut femeia de azi...femeia naiva de azi...dar mult prea sincera cu dorintele sale ca sa se poata lasa calcata in picioare...
A urmat asumarea hotaririi pe care am luat-o. Aceea de a ma muta in Bucuresti, de a pune capat unei relatii ce ducea spre nicaieri...Mi-am asumat suferinta si am suferit...A trecut timpul. Am iesit afara. Am cunoscut Bucuresti-ul...a inceput sa-mi placa. Am cunoscut noi oameni, cu toate ale lor...
Cuvintele sunt prea goale pentru a exprima ce a urmat. Dragoste, libertate, nebunie, prietenie si multe lucruri noi pe plan inetelcutal.
Unele dintre acestea luau sfarsit si pentru ca ma implicam imi era greu sa nu sufar...Dar fiecare clipa de suferinta era de fapt o cersire si o mana intinsa spre maturitate. Copilul din mine, prea naiv si sensibil de atunci cerea maturitate, isi cerea maturitatea, era constient ca are nevoie de asta, ca e nevoie de asta pentru a se dezvolta...ca a ramane copil mereu nu e tocmai bine. Copilul trebuie pastrat si scos cand exista context pentru asa ceva; a fi copil mereu insemna sa-mi ratez viata si sansa de a lua hotariri doar pentru mine...
Timpul a trecut...copilul-femie devine treptat femeia-copil...
Fiecare zor de zi ma maturiza, dar in acelasi timp nu uita sa-mi largeasca zambetul de copil...Femeia din mine a inceput sa invete sa aiba incredere. Femeia din mine a invatat sa accepte oamenii asa cum sunt. Femeia din mine a inceput sa planga doar pentru ceea ce cu adevarat merita sa planga. Femeia din mine a invatat sa se abandoneze in bratele unui barbat si nu neaparat sa aiba incredere deplina in acel barbat...Femeia din mine care a invatat ca fiecare zambet are un mesaj...si care a ales sa zambeasca mereu cand simte...pentru ca sinceritatea se vede in orice mic gest pe care trupul il schiteaza...
Maturizarea, dragostea, libertatea si vointa ma dezgoleau de obiceiuri proaste, de moravuri puerile, de obiceiuri ce nu aveau nicio legatura cu existenta femeii de acum...
Femeia de acum, copilul de atunci este inca naiv si ii palce sa fie asa pentru ca poate pastra un farmec ce nu o lasa sa treaca timpul pe langa ea intr-un mod dureros si obsesiv...timpul lasa mesaje mereu in femeia de acum si copilul de atunci...
Nebunia pe care NE-o traim
Traiesc intr-o lume haotica. Sau am trait deoarece nu pot spune cum a-ti trait voi! M-am dezvoltat frumos, dar mereu am suferit. Am suferit pentru ca lumea nu era fericita. Nu stiu de ce am vrut mereu ca nimeni sa nu sufere!!!Poate ca din cauza ca mie imi este frica de suferinta, sau pentru ca atunci cand sufar, sufar cu tot sufletul si asta e nasol tare!!!
Treptat am invatat...timpul si viata m-a invatat ca:
-sa ne lasam dusi de val si asta sa ne faca sa uitam cine suntem
-sa ne prabusim dar sa uitam ca noi putem zbura mereu
-ca ne place sa zambim , dar de fapt in sufletul nostru e un uragan intreg de suferinta si ca abia asteptam sa ramanem singuri ca sa putem lasa lacrimile sa curga liber
-ca unele peroane, prea multe din pacate, au cunoscut moartea inainte sa simta viata, pentru ca si-au taiat dreptul la viata din motive doar de ele stiute
-ca suferinta noastra nu opreste viata nimanui in loc, ca lumea cu toate ale ei merge inainte desi noi stagnam si plangem sau ne plangem de mila
-ca e minunat sa iubim total, ca asta sa ne faca sa traim ura in toata intensitatea ei
-ca de multe ori nu eram bagati in seama si ca sa sa intample asta ne-am purtat miseleste, am ignorat si mintit
-ca e simplu sa spui un da, cand sufletul tau tipa un imens nu
-ca e importanat timpul nostru, din cauza acestui gand pierdem oameni importanti din viata noastra sub pretextul ca nu avem timp pentru ei
-am cautat sa descoperim viata altcuiva si astfel am uitat de viata noastra; am uitat ca ea trebuie traita si nu exstinsa
-sa nu avem incredere deoarece stim ca nu putem oferi acest lucru
-sa ne laum protectie chiar si in fata unui om bun, desi cei dinainte ne-au ranit enorm si astfel ii facem pe cei din prezent sa plateasca pentru greselile celor din trecut
-sa prindem curaj cand nu mai era nevoie, cand deja faptul era consumat
-sa nu spuneam iarta-ma pentru ca stim ca nici noi nu iertam prea des
-sa nu mai credem in iubire deoarece un om ne-a dezamagit si credem ca ceea ce tine de acest minunat sentiment se opreste la acel om
-ca banii pot cumpara orice, ca bani pot rezolva orice, dar chiar si asa suntem cu inima franta si neimpliniti sufleteste
-sa fim neintelesi deoarece nu vrem si nu acceptam sa vorbim despre faptul ca sunt lucruri indeite in viata fiecaruia dintre noi
-am invatat sa avem pretentii, multe si mari pretentii desi sufletul nostru tanjeste dupa dragoste si un gest cald si linistit
-sa spunem ca "de maine" ne schimbam dar mereu "de maine" acesta devine vesnic si neschimbator
-sa vrem pace in lume, sa fie liniste dar noi suntem cei care declaram razboaie intregi pentru ca mintea noastra este camplu de lupta
-sa avem grija sa nu uitam ceva, sa nu uitam de cineva sa nu uitam ca am suferit si asta ne face sa ne razbunam si sa dam lectii unii la altii...
Suferinta, timpul, nemultmirile ma fac sa raman cu ceva din ele. Nu pot trece pe langa ele fara sa ma intreb de ce?....Din multe de ce-uri au reiesit cuvintele de mai sus...E autoanaliza...prea sincera cred!!!!
Tu ce ai invatat?
Treptat am invatat...timpul si viata m-a invatat ca:
-sa ne lasam dusi de val si asta sa ne faca sa uitam cine suntem
-sa ne prabusim dar sa uitam ca noi putem zbura mereu
-ca ne place sa zambim , dar de fapt in sufletul nostru e un uragan intreg de suferinta si ca abia asteptam sa ramanem singuri ca sa putem lasa lacrimile sa curga liber
-ca unele peroane, prea multe din pacate, au cunoscut moartea inainte sa simta viata, pentru ca si-au taiat dreptul la viata din motive doar de ele stiute
-ca suferinta noastra nu opreste viata nimanui in loc, ca lumea cu toate ale ei merge inainte desi noi stagnam si plangem sau ne plangem de mila
-ca e minunat sa iubim total, ca asta sa ne faca sa traim ura in toata intensitatea ei
-ca de multe ori nu eram bagati in seama si ca sa sa intample asta ne-am purtat miseleste, am ignorat si mintit
-ca e simplu sa spui un da, cand sufletul tau tipa un imens nu
-ca e importanat timpul nostru, din cauza acestui gand pierdem oameni importanti din viata noastra sub pretextul ca nu avem timp pentru ei
-am cautat sa descoperim viata altcuiva si astfel am uitat de viata noastra; am uitat ca ea trebuie traita si nu exstinsa
-sa nu avem incredere deoarece stim ca nu putem oferi acest lucru
-sa ne laum protectie chiar si in fata unui om bun, desi cei dinainte ne-au ranit enorm si astfel ii facem pe cei din prezent sa plateasca pentru greselile celor din trecut
-sa prindem curaj cand nu mai era nevoie, cand deja faptul era consumat
-sa nu spuneam iarta-ma pentru ca stim ca nici noi nu iertam prea des
-sa nu mai credem in iubire deoarece un om ne-a dezamagit si credem ca ceea ce tine de acest minunat sentiment se opreste la acel om
-ca banii pot cumpara orice, ca bani pot rezolva orice, dar chiar si asa suntem cu inima franta si neimpliniti sufleteste
-sa fim neintelesi deoarece nu vrem si nu acceptam sa vorbim despre faptul ca sunt lucruri indeite in viata fiecaruia dintre noi
-am invatat sa avem pretentii, multe si mari pretentii desi sufletul nostru tanjeste dupa dragoste si un gest cald si linistit
-sa spunem ca "de maine" ne schimbam dar mereu "de maine" acesta devine vesnic si neschimbator
-sa vrem pace in lume, sa fie liniste dar noi suntem cei care declaram razboaie intregi pentru ca mintea noastra este camplu de lupta
-sa avem grija sa nu uitam ceva, sa nu uitam de cineva sa nu uitam ca am suferit si asta ne face sa ne razbunam si sa dam lectii unii la altii...
Suferinta, timpul, nemultmirile ma fac sa raman cu ceva din ele. Nu pot trece pe langa ele fara sa ma intreb de ce?....Din multe de ce-uri au reiesit cuvintele de mai sus...E autoanaliza...prea sincera cred!!!!
Tu ce ai invatat?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)