Slavii

Dacia si migratorii: SLAVII

autor: FrontPress 06.01.2013

Ca loc de origine și dezvoltare materială a acestor populații, arheologii au stabilit spațiul de la nord și est de Vistula, cuprinzând bazinele Bugului de Nord, Pripiatului, Berezinei, Desnei, Niprului superior, Okai, Volgăi superioare, Donului superior, regiunea silvostepică mlăștinoasă din Bielorusia; spre vest, Podișul Valdai; spre nord-vest, Podișul Rusiei Centrale și Câmpia Oka-Don.

După cum relatează unii autori antici, strămoșii slavilor aveau o cultură materială inferioară vecinilor: “Locuiesc în colibe jalnice, răzlețiți mult unii de alții și se mută mereu dintr-un loc într-altul.Duceau o viață neîngrijita și sunt plini mereu de murdărie. Neamurile acestea, sclavinii și antii, nu sunt conduse de un singur om, ci trăiesc din vechime într-o rânduiala democratică și de aceea treburile lor, atât cele prielnice cât și cele neprielnice, sunt totdeauna dezbătute de obște” (Procopius din Caesareea, Despre războaie, VII, 14, 22-24).

Alți autori antici care îi amintesc pe slavi sunt Plinius, Tacitus, Ptolemeu, Pseudo-Caesarios, Iordanes, Procopius din Caesarea, Pseudo-Mauricios, Menander Protector, Theophilact Simocatta și Theophanes Confesor.

Migrația slavilor către vest începe într-un context complex și a fost influențată de eliberarea teritoriilor nord-pontice și zonei Dunării Mijlocii de către populațiile germanice, căderea stăpânirii panonice a hunilor și pătrunderea avarilor spre apus. În interiorul spațiului carpato-danubiano-pontic, slavii ajung cu precădere în zonele extracarpatice, cum ar fi culoarul Nistrului, între Nistrul Mijlociu și Niprul Mijlociu, regiunea Dunării de Jos, de unde au întreprins primele atacuri asupra Imperiului Bizantin, în 517-518 și 518-527, avându-i ca aliați pe kutriguri, un popor turci înrudit cu bulgarii.

Deși bizantinii au încercat să stimuleze un conflict între avari și slavi pentru a-și proteja granițele, totuși aceștia din urmă declanșează o serie de noi expediții militare împotriva provinciilor imperiale, în anii 578-582 și 582-602. În această perioadă, în teritoriile nou ocupate, slavii încep să se îndeltnicească cu agricultura și creșterea animalelor.

În urmă unei incursiuni slave în Imperiu, în anul 597, generalul bizantin Petros a întreprins o expediție împotriva slavilor conduși de Piragast, privit drept un lider al unei regiuni de la est de Carpați. În timpul răscoalei armatelor imperiale bizantine din anul 602, de sub conducerea lui Focas, atunci când limes-ul dunărean a rămas descoperit, s-a produs o puternică invazie avaro-slavă, în cursul căreia masele de slavi de la nord de Dunăre, la care se vor fi alăturat și alte neamuri, s-au deplasat și așezat la sud de fluviu, probabil între acesta și Balcani. Această deplasare a micșorat presiunea slavă asupra populației nord-dunărene, având un efect benefic asupra supraviețuirii etno-culturale a acesteia.

Cultura materială a slavilor, dacă ne referim la urmele descoperite pe teritoriul țării noastre, a fost una inferioară celei autohtone, primind, din partea acesteia, influențe semnificative. Concret, cercetările efectuate asupra unor inventare atribuite slavilor au relevat locuințe de tipul bordeielor și colibelor, simple, puține unelte de fier, o cantitate destul de mare de piese de os, ceramică lucrată în mare majoritate cu mâna, cu un repertoriu redus de forme (oale borcan alungite, de diferite dimensiuni, cu buza foarte puțin schițată, străchini și tipsii simple), cel mai adesea fără decoruri și o serie de piese de bronz.

Ca rit funerar, slavii utilizau incinerația cu resturile celor defuncți depuse în urne sau direct în gropi, însoțite de piese de inventar (podoabe, accesorii și ofrande), în morminte tumulare sau plane, așa cum se observă în marea necropolă de la Sărata Monteoru (ce conține 1.500 de morminte).

Slavii au pătruns în spațiul carpato-danubiano-pontic prin căi diverse, de pildă de-a lungul Nistrului, Prutului și Siretului, către centrul și sudul Moldovei, de unde au ajuns în zonele de câmpie ale Munteniei și Olteniei. Din aceste zone, grupe de slavi au intrat, în secolele VI-VIII, în Transilvania. Elemente slave se întâlnesc în fazele evoluate ale culturilor străromânești Costișa-Botoșana-Hansca, Ipotesti-Cândești și Brătei, care au începuturi anterioare instalării slăvilor în spațiul carpato-danubiano-pontic, nascându-se o serie de aspecte mixte: Suceava-Sipot – Hlincea I (Dorobantu), Ipotești-Cândești B și Bezid-Filiași.

Vestigii slave timpurii, alături de cele autohtone, au fost descoperite la: Suceava-Sipot, Iași-Crucea lui Ferent, Davideni (jud. Neamț), Dodești (jud. Vaslui), Cândești (jud. Vrancea), Sărata Monteoru (Jud. Buzău), București (Militari, Cățelul Nou), Budureasca (jud. Prahova), Dulceanca (jud. Teleorman), Poiana și Cernatu (jud. Covasna), Hansca, Trebujeni și Hucea (Rep. Moldova). La momenul sosirii slavilor pe teritoriul de astăzi al României, populația indigena era una destul de omogenă, cultural și etnic, iar cercetătorii opinează că aportul acestora, în esența, asupra etnicității locuitorilor de aici, a fost aproape nul. De Valentin Roman – Adevarul despre daci