Franta, 1977: Ultima executie oficiala cu ajutorul ghilotinei
Aproape
că nu există persoană care să nu fi auzit de ghilotină, celebra
invenţie creată să decapiteze “într-un mod mai uman” şi asociată cu
revoluţia franceză din 1789. Maşinăria constă într-un cadru din lemn şi
dintr-o lamă asuţită şi grea, ridicată cu un scripete pentru a fi lăsată
să cadă deasupra gâtului imobilizat al celui ce urmează a fi executat.
Ce este mai puţin ştiut de publicul larg este faptul că ghilotina a fost
folosită de statul francez până în a doua jumătate a secolului al
XX-lea, ultima execuţie oficială în care s-a folosit această invenţie
având loc în 10 septembrie 1977.
Hamida Djandoubi, născut în 1949, a fost
ultima persoană ghilotinată în Franţa. Execuţia a avut loc în
închisoarea Baumettes din Marsilia. Bărbatul, un imigrant musulman din
Tunisia, a fost condamnat la moarte pentru torturarea şi uciderea
Elisabetei Bousquet, de 21 de ani.
Tânărul se mutase în Franţa în 1968 şi a
lucrat iniţial într-un aprozar din Marsilia. S-a reorientat spre
domeniul peisagisticii, dar a avut un accident de muncă în 1971,
pierzându-şi două treimi din piciorul drept.
În 1973, Elisabeta Bousquet, o fată pe
care o cunoscuse în spital în timp ce se recupera în urma amputării şi
cu care a avut o scurtă relaţie, a depus o plângere la poliţie prin care
îl acuza pe Djandoubi că a încercat să o forţeze să se prostitueze. A
fost arestat, dar ulterior eliberat. Imediat după ce s-a văzut liber, a
recolat două fete cu care trăia în concubinaj. Ocazional acestea se
prostituau pentru tunisian. Însă în tot acest timp ideea răzbunării l-a
urmărit permanent.
Astfel în iulie 1974 a răpit-o pe
Elisabeta Bousquet şi a dus-o în casa în care locuia. De faţă cu
celălalte două tinere îngrozite a bătut-o crunt şi a ars-o cu ţigarea în
repetate rânduri în zona sânilor şi a organului genital. După ce a
tortura-o în acest fel, Djandoubi a dus-o până la marginea oraşului şi a
strangulat-o. La întoarcerea de la locul crimei, Djandoubi le-a
ameninţat pe cele două fete care au fost martorele scenelor violente că
dacă vor spune ceea ce au văzut, vor fi ucise. Cadavrul a fost
descoperit de un băiat şi poliţia a început investugaţiile în acest caz.
La o lună după crimă, Djandoubi a răpit o altă femeie, care a reuşit însă să scape şi să depună o plângere la poliţie.
Hamida Djandoubi încătuşat
Astfel imigrantul tunisian a ajuns în
faţa unui tribunal din Aix-en-Provence, fiind acuzat de tortură, crimă,
viol şi violenţă cu premeditare. Apărarea s-a axat pe efectele
emoţionale care au urmat amputării, acestea conducându-l pe bărbat spre o
viaţă caracterizată de violenţă şi consum de alcool. Cu toate acestea, a
fost condamnat la moarte în februarie 1977. Apelul a fost respins şi în
dimineaţa zilei de 10 septembrie 1977 Djandoubi a fost informat că
cerere de comutare a pedepsei, adresată preşedintelui republicii, a fost
respinsă. A fost ghilotinat la puţin timp după aceea. Avea 28 de ani.
Djandoubi a fost ultima persoană
executată în Franţa (deşi au mai existat condamnări ulterioare la
moarte) până la abolirea oficială a pedepsei capitale în 1981, de către
preşedintele socialist François Mitterrand.
Ghilotinarea, o moarte nedureroasa?
Încă de la începutul folosirii
ghilotinei ca metodă de execuţie au existat dezbateri pe tema eficienţei
maşinăriei de a oferi condamnatului o moarte rapidă şi nedureroasă. Au
existat păreri conform cărora rapiditatea cu care gâtul era secţionat
prelungea în mod paradoxal suferinţa condamnatului. Susţinătorii acestei
teroii afirmau că lama tăia atât de repede şi de “curat” încât victima
mai beneficia de câteva secunde scurte de conştienţă.
Au existat de-a lungul istoriei şi
mărturii ale acelora care au asistat la execuţii prin ghilotinare.
Martorii susţineau că persoanele decapitate mai clipeau, mişcau gura sau
ochii câteva secunde bune după execuţie.
Execuţia lui Henri Languille
Există şi un raport scris de un anume
doctor Beaurieux care a făcut un experiment cu capul prizonierului Henri
Languille, executat în 1905. Acesta a constatat că după ghilotinare,
circa 6 secunde, au existat contracţii neregulate ale pleoapelor şi
buzelor. După încetarea acestor spasme, doctorul a strigat tare numele
celui executat, pleoapele deschizându-se încet, fără contracţii. După
alte câteva secunde ochii s-au închis, pentru a se deschide din nou la
strigarea numelui. După alte câteva secunde pleoapele s-au închis pentru
totdeauna. Este însă posibil ca spasmele sau deschiderea ochilor după
decapitare să fi fost doar reacţii reflexe ale muşchilor.
În mod normal, scăderea masivă a
presiunii sangvine în creier, în urma decapitării, are ca rezultat
pierderea cunoştinţei în câteva secunde.
Au
existat şi cazuri timpurii, mai ales în timpul Revoluţiei Franceze,
când din cauza folosirii repetate a unei ghilotine lama se tocea sau îşi
deplasa traiectoria stabilită de cadrul din lemn. În acele cazuri, dacă
lama nu era ridicată până la nivelul maxim de călău şi mai ales dacă
victima era mai corpolenta şi nu era aşezată corespunzător, capul nu era
retezat din prima încercare, fiind necesară ridicarea din nou a lamei
şi eliberarea ei spre a da o nouă lovitură. Sursa: FrontPress.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu