Cedarea Basarabiei

1940 – Cedarea Basarabiei. Erau alternative?

autor: FrontPress 16.08.2013

Pentru cei care vor sări în apărarea lui Carol al II-lea, comparând acest Consiliu de Coroană cu cel din august 1914, am vești foarte proaste. Și Carol I ar fi putut trece peste votul Consiliului de Coroană de atunci și să ia decizia de a intra în război de partea Puterilor Centrale în 1914 în ciuda deciziei pentru neutralitate și expectativa armată luată e acel Consiliu, dar bătrânul rege nu a putut face asta. De ce? Deoarece întreaga populaţie, întreaga opinie publică era împotrivă. Dacă și Consiliul de Coroană era împotrivă, regele nu avea nicio șansă. Dar în cazul lui Carol al II-lea, care era situaţia?

Consiliul de Coroană votase pentru cedare, dar întreaga populație, întreaga armată era pentru rezistență. Toate mărturiile și amintirile militarilor români, tot ce se spune despre atitudinea civililor, totul conduce spre această concluzie, armata era gata să se bată pentru linia Nistrului, întreaga opinie publică era pentru luptă. Dar atunci, de ce Carol al II-lea nu a decis să treacă peste votul Consiliului de Coroană și să meargă pe linia opiniei publice și a armatei, caz în care ar fi devenit din start erou național? Ce l-a oprit? Doar lașitatea sa și fuga de răspundere care l-a caracterizat întreaga viață. Dar decizia sa de atunci a avut grave consecințe asupra întregii istorii a României.

Componenta strategică

În orice decizie trebuie luat în calcul și contextul strategic, din punct de vedere al aliaților și al intervenției lor. Să evaluăm situația la data de 26 iunie 1940.

Aliaţii

La cea vreme, în iunie 1940, marii aliați ai României erau în imposibilitatea de a ne ajuta, mă refer aici la cei ce ne garantaseră granițele, respectiv Franța și Marea Britanie. Franța capitulase în urmă cu patru zile, iar Marea Britanie era bătută și izgonită pe insula ei. Bătălia Angliei nu începuse încă, se părea că în curând Hitler va invada insulele britanice, totul era de partea lui. Dintre aliații României din estul Europei, doi nu mai existau, Cehoslovacia și Polonia. Statele din cadrul Înțelegerii Balcanice, respectiv Iugoslavia, Grecia și Turcia (în afară de România), contactate de România în 27 iunie pentru a vedea dacă își vor respecta înțelegerea în cazul unui conflict militar dintre România și U.R.S.S. au răspuns evaziv, cerându-ne să nu rupem echilibrul printr-un război, cu alte cuvinte s-au eschivat de la angajamentele lor anterioare. Cu o singură excepție, Turcia, cea care a reiterat și s-a angajat să respecte alianța. În ciuda tuturor conflictelor și divergențelor din trecut, inclusiv din primul război mondial, când am luptat împotriva diviziilor turce în Dobrogea și mai apoi, doar pentru acest gest de onoare ar trebui să le fim recunoscători turcilor, spre comparație cu iugoslavii și grecii, de care ne leagă și multe legături religioase.

Numai turcii au transmis că își vor respecta tratatul semnat până la ultima literă

Tratatul de alianță prevedea că în cazul în care unul dintre aliați intra în război cu un alt stat și un stat terț îl ataca, aliații trebuiau să intre în război contra statului terț. În cazul nostru, lucrurile erau deja clare la 27 iunie 1940, când am cerut ajutorul aliaților. Dacă noi intram în război contra Uniunii Sovietice și Ungaria sau Bulgaria ne atacau, aliații din Înțelegerea Balcanică, respectiv Iugoslavia, Grecia și Turcia, intrau în război contra acestora? Mă repet, ei nu trebuiau și nu aveau cum să intre în război contra U.R.S.S., ci doar contra Ungariei sau Bulgariei, care ne-ar fi putut ataca pe la spate, la fel cum a făcut Italia împotriva Franței când aceasta lupta pe front contra Germaniei în 1940. Ei bine, răspunsul Iugoslaviei și Greciei a fost ambiguu, mai degrabă negativ, ei ne-au transmis să nu tulburăm echilibrul balcanic și să ne batem cu rușii. Singurii care au răspuns pozitiv, clar și la obiect, au fost turcii, care au transmis că își vor respecta tratatul semnat până la ultima literă. Din partea lor, dacă ne-am război cu rușii și bulgarii ne-ar ataca pe la spate, ei ar intra în război contra bulgarilor, punându-i astfel într-o poziție dificilă. Dar, din păcate, iugoslavii și grecii s-au eschivat, astfel noi rămâneam descoperiți unui atac al Ungariei care ne-ar fi lovit din spate în cazul unui război contra U.R.S.S.. Mai mult, au concentrat trupe pe granița din Banat, în ideea de a ocupa întreg Banatul dacă statul român s-ar fi dezmembrat. Amintirea ocupației Banatului din 1918-1919 le era încă proaspătă. Ce să zici de asemenea aliați? Iar noi, în 1941, când au fost invadați de germani, am refuzat să intrăm în Banatul sârbesc, ba chiar am amenințat prin vocea lui Antonescu că în caz că Ungaria intră aici, ne băgăm după ei și îi vom scoate afară. Deci, dintre aliați ne puteam baza doar pe Turcia, și asta în cazul unui atac din partea Bulgariei.

Inamicii

Am vorbit de Uniunea Sovietică, ea ne viza încă din 1918, când Lenin ne-a cerut Basarabia și Bucovina, deși această bucată de teritoriu românesc nu a fost stăpânită de ruși niciodată. Putem astfel să facem o legătură între pretențiile lui Lenin din 1919 și ale lui Stalin din 1940, toate vizau același lucru, extinderea noului imperiu comunist clădit pe ruinele celui țarist, dar mult mai ambițios. Țarii doreau doar stăpânirea regională, pe când comuniștii cea mondială. În rest, metodele sunt asemănătoare, dar mult mai rafinate sub imperiul comunist clădit de Lenin și perfecționat de Stalin. Pentru a-și atinge scopurile, Stalin se aliază cu Hitler. Împreună își împart estul Europei, apoi Stalin îi dă mână liberă lui Hitler în vest. Germania s-a temut de războiul pe două fronturi, cum s-a întâmplat în primul război mondial, dar fiind asigurat de alianța cu Stalin prin pactul Molotov-Ribbentrop, Hitler a avut mână liberă pentru a lovi în vest, cu estul asigurat. Dar după victoria sa împotriva Franței, Hitler este anunțat că sovieticii își vor partea lor din înțelegere, ce a mai rămas din tratatul din 23 august 1939, pactul Ribbentrop-Molotov. Anume punctul 3 din protocolul secret: Basarabia.

La 22 iunie 1940 Franța capitulează. Iar a doua zi, imediat după felicitările sovietice de rigoare, Molotov îl invită pe ministrul german de la Moscova la o discuție și îl informează că problema basarabeană nu mai suferă amânare. Dar sovieticii cer și Bucovina pe lângă Basarabia, fapt care îl irită pe Hitler, dar nu numai acest aspect, cât și momentul ales. Abia golite cupele victoriei, când Stalin venea cu pretenții noi. Opoziția lui Hitler s-a tradus prin diminuarea pretențiilor sovietice de la Bucovina întreagă la doar jumătate din ea, respectiv Bucovina de Nord. Iar prin creionul gros al lui Molotov, la aceasta s-a adăugat și Ținutul Herța.

Stalin a jucat bine, ca întotdeauna; acest geniu al răului și-a jucat întotdeauna bine cărțile. Sunt mulți astăzi care spun că în cazul în care am fi rezistat pe Nistru și am fi fost bătuți, Hitler nu i-ar fi permis lui Stalin să ocupe teritorii de la stânga Prutului. Întrebarea de bază este cum l-ar fi oprit Hitler pe Stalin să nu o facă, din moment ce întreaga armată germană era în Franța și ar fi avut nevoie de câteva săptămâni să revină pentru a-l putea amenința pe Stalin și Armata Roșie. Deci, în ciuda pronosticului unora că Hitler nu ar fi permis ca rușii să treacă de Prut, adevărul este că germanii nu ar fi avut cum să-l amenințe. Nu ar fi avut cu ce, tocmai pe asta s-a bazat Stalin. I-ar fi pus pe germani în fața faptului împlinit și atât. Iar germanii ar fi avut nevoie de luni de zile de concentrări de forțe pentru a putea declanșa un atac, iar acesta putea fi efectuat doar în anumite condiții calendaristice și meteorologice, cum s-a verificat ulterior.

Să nu uităm un lucru esențial şi anume, că la 26 iunie 1940, sovieticii și germanii erau aliați, erau pe aceeași mână. Chiar germanii ne-au sfătuit să cedăm ultimatumului sovietic, deci nu aveam cum să ne bazăm pe ei ca și ajutor. Prin acest aspect, nu aveam cum să știm că germanii s-ar fi opus ca rușii să treacă dincolo de Prut în caz că rezistam armat.

Încă un lucru des adus în discuție referitor la acele timpuri. Mulți își justifică părerile și teoriile pe baza negocierilor dintre Hitler și Stalin ca și cea descrisă de mine mai sus, referitor la diminuarea pretenției sovieticilor de la întreaga Bucovină doar la partea de nord a acesteia. La fel, pe anexa secretă de la pactul Ribbentrop-Molotov. Ce vreau să subliniez este faptul că la acea vreme, anexa secretă de la pactul Ribbentrop-Molotov era cu adevărat secretă, necunoscută de nimeni în afara celor care au semnat-o. Această anexă secretă a fost descoperită de aliați în arhivele germane cucerite, iar sovieticii nu au recunoscut-o multă vreme. La fel cum nu au recunoscut și nu recunosc multe masacre comise împotriva altor popoare. Masacrul de la Katyn l-au recunoscut abia după căderea comunismului.

Stalin dorea să pună mâna pe arhivele germane

Personal am o nelămurire, ținând cont de alianța sovieto-germană din anii 1939-1941. Oare obsesia lui Stalin pentru ocuparea Berlinului nu avea și o motivație mai ascunsă, în afara celei logice și normale de ocupare a capitalei inamicului? Că l-ar fi vrut capturat pe Hitler, dușmanul suprem, cu care stătuse alături timp de doi ani de zile, poate fi valabil, dar Stalin nu avea de unde să știe că Hitler va rămâne în Berlin și nu se va refugia pe undeva prin Alpii austrieci, așa cum existau unele planuri. Chiar și Stalin, când trupele germane se apropiau de Moscova în 1941 avea planuri de a se refugia la est de Urali, guvernul și o parte din structurile de putere au și început să se evacueze. Deci, Stalin nu putea fi sigur că îl va prinde pe Hitler în Berlin, totul era relativ. Berlinul era bine apărat și pierderile sovietice au fost pe măsură.

Nu cumva Stalin dorea să pună mâna pe arhivele germane și să le distrugă înainte de a ajunge pe mâna aliaților occidentali, pentru a nu se afla adevărul asupra dimensiunilor colaborării între Hitler și Stalin în perioada de aur a înțelegerii dintr cei doi? Totuși, protocolul secret din pactul Ribbentrop-Molotov a fost găsit și publicat, în acesta era trecut la punctul 3 interesul sovietic pentru Basarabia. Dar asta abia în 1945. În 26 iunie 1940, la primirea ultimatumului, nu se știa nimic despre acest protocol secret, nu se știa nimic nici despre pretențiile lui Stalin asupra întregii Bucovine și nici despre faptul că nemulțumirea lui Hitler a diminuat pretențiile sovietice. Se știa doar că Sovietele ne cer Basarabia și nordul Bucovinei și trebuie să le răspundem în răstimp de 24 de ore, apoi aveam patru zile să le evacuăm. Și nu ne puteam baza pe nimeni, doar pe turci, împotriva tuturor puterilor momentului.

Componenta militară

Desigur că cea mai importantă bază pe care se putea susține o decizie de rezistență împotriva potențialei agresiuni rusești o constituie armata română, gradul ei de pregătire și de dotare comparativ cu cea agresoare. Era pregătită armata română să facă față celei sovietice în 1940? La trei luni după ce sovieticii încheiaseră un război greu contra finlandezilor? Să nu uităm că aveau și experiența luptei contra japonezilor în Mongolia, unde Jukov declanșase pentru prima oară atacul combinat aviație-tancuri la Halhin Gol, dezvoltat ulterior de germani sub numele de blietzkrieg. Un lucru este foarte clar, sovieticii ne erau superiori din toate punctele de vedere în 1940, numeric, tehnic, ca dotare și ca experiență de război.

Planul sovietic de anexare a Basarabiei și nordului Bucovinei

Despre superioritatea inamicului vorbise și Șeful Statului Major, generalul Florea Țenescu, în Consiliul de Coroană, el susținând că sovieticii aveau o sută de divizii, iar ungurii și bulgarii câte 20, contra celor 40 ale noastre, dintre care 20 concentrate pe frontiera de est și nord-est. Poate că numărul de o sută pe granița noastră este exagerat, dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că Armatele a 9-a și a 18-a, erau cele mai puternice din Armata Roșie, cele cu care ne-am confruntat după 22 iunie 1941. Lor li se adăuga Armata a 12-a ca sprijin. Era normal ca cele mai puternice armate sovietice să fie orientate împotriva României, rolul lor era ca la nevoie să se năpustească prin Poarta Focșanilor și să ocupe terenurile petroliere de la Ploiești, securizând cel mai mare rezervor de petrol european, astfel ca nimeni, nici germania, să nu poată avea acces la el. Fără petrol, mașina de război germană nu putea funcționa. Până acum aceasta a funcționat cu petrol sovietic, dar în caz de răcire a relațiilor sovieto-germane, cum se va întâmpla ulterior, petrolul românesc devenea o resursă esențială. De aceea erau aceste armate poziționate atât de aproape, pentru petrol și pentru a lua în stăpânire gurile Dunării.

După cum se poate vedea în imaginea anexată, în apropierea granițelor noastre se aflau patru armate sovietice a 12-a, a 5-a si a 9-a, iar în spatele lor, ca și acoperire, a 6-a și a 18-a. Este adevărat, nu doar superioritatea numerică și tehnică este determinantă într-un război, cum s-a văzut de multe ori în conflictele militare, inclusiv în istoria noastră. Mai apar și alte condiții, dar nici acestea nu ne erau prea favorabile. Mulți vor oferi exemplul finlandezilor, care au rezisatat cu succes timp de trei luni, provocând pierderi grele invadatorilor. Dar aceștia pierd din vedere o condiție esențială, condițiile și terenul. Condițiile și terenul favorizau în Războiul de iarnă apărarea în cel mai înalt grad. Iarna grea din ținuturile nordice greu accesibile, temperaturi de minus 40 de grade, viscole, zăpada abundentă în care se blocau tancurile, terenul greu, cu lacuri și păduri și puțin drumuri, toate la un loc au făcut victime grele, favorizându-i pe finlandezii care se deplasau pe schiuri, echipați în alb, provocând dezastru în spatele liniilor sovietice, care îi numea Moartea albă. Spre deosebire, în iunie-iulie 1944, terenul cucerit în trei luni în războiul de iarnă a fost ocupat de sovietici în câteva săptămâni. Orașul Tamperre, pentru care s-au dat lupte atât de grele în 1940, a fost cucerit în câteva ore în condiții de vară. Doar victoria de la Tali Ihantalla i-a oprit pe ruși. Dar, în iunie 1940, sorții erau tot de partea sovietică.

Situaţia strategică a frontierei era mai gravă decât cu un an înainte

Cât timp a existat Polonia ca stat aliat, aveam o continuitate a frontierei de la sud la nord, trebuia să ne apărăm doar spre est. Chiar configurația terenului, cu văile râurilor orientate de la nord la sud, și dealurile tot la fel, favoriza o apărare pe aliniamente succesive, pe crestele dealurilor. Dar odată cu împărțirea Poloniei, U.R.S.S. câștigă un intrând periculos în nordul Bucovinei, în Galiția. De aici, printr-un atac de la nord la sud prin Bucovina, pătrunzând pe văi și urmându-le, întreaga apărare română putea fi întoarsă cu ușurință. Era suficient ca o forță să le fixeze pe front, iar o alta să le întoarcă apărarea pe flanc, de la nord la sud. Aceeași problemă spinoasă apăruse și la granița cu un alt dușman, cu Ungaria. Până în 1939, la destrămarea Cehoslovaciei, aveam granița cu ei doar la nord-vest. Când Cehoslovacia a fost împărțită, României i s-a propus să preia partea din Maramureșul istoric lăsată cehoslovacilor în 1920 (o mare prostie, deoarece era ocupat de armata română!). România a refuzat să preia acestă porțiune din vechiul Maramureș prin desființarea Cehoslovaciei, motivând că reîntregirea ținuturilor românești nu se face pe nenorocirea aliaților. Ungaria nu a avut astfel de probleme și l-a preluat. Fie numai din rațiuni strategice ar fi trebuit ocupat, astfel aveam în fața ungurilor și a pretențiilor lor un front continuu, sprijinit pe Carpați la nord. Nu am făcut-o, astfel că ne-am trezit cu un intrând periculos la nord, de-a lungul Tisei, care amenința apărarea noastră cu întoarcerea, astfel că trupele noastre de vânători de munte au trebuit masate la Sighet și în Maramureș în vara lui 1940, până la dictatul de la Viena, la a doua cedare.

O altă chestiune esențială a apărării o reprezintă pregătirea terenului. Dacă terenul este favorabil apărării, trebuie pregătit să fie și mai favorabil prin fortificații. Șanțuri antitanc, cazemate, lucrări de întărire pot face ca o trupă redusă numeric să poată fi capabilă să reziste timp îndelungat unei forțe superioare. Insulele japoneze din Pacific sau plaja Omaha din Normandia au arătat acest lucru în cazul debarcărilor de pe mare, dar sunt și alte exemple referitoare la cât de greu poate fi trecut un râu cu malul fortificat de inamic. Cum stăteam noi la acest capitol? Foarte bine, excelent, ca și planuri pe hârtie. Dar ca realizare? Ne spune col (r) Florea Pavlov, în acea perioadă șef al secției operații din Comandamentul trupelor de geniu: „Prin directiva generală 748 din 13 martie 1934 și completată cu noi precizări în anii 1936 și 1937, a stabilit un sistem unitar de realizare a fortificațiilor la granițele de est, nord și sud, iar prin Memorialul nr 455 din 10 iulie 1936 a stabilit măsurile de întărire defensivă a frontierei de vest. (…) Sistemul unitar de fortificare a țării prevedea executarea unor fortificații permanente sub forma cazematelor de beton cu 2-4 creneluri pentru mitraliere, cazemate pentru tunuri anticar, observatoare și puncte de comandă din beton, completate cu instalații de transmisiuni, lucrări pasagere pentru apărarea apropiată, baraje de mine și baraje de sârmă ghimpată ș.a. […] Lucrările de fortificații de pe Nistrul inferior și din Bucovina de Nord au fost începute la 4 ianuarie 1940 (!), fiind destinate acestui scop. Sectoarele militare 8,9,10 și 11 lucru, cu reședințele la Tighina, Chișinău, Cornești și Rădăuți, au acționat în zonă până la 18 iunie 1940.”

Durerea mare a Oștirii Române

Când imperiul sovietic a executat invazia ocupând teritoriile românești de vest de Nistru, urmare a altui diktat, pactul Molotov-Ribbentrop din 1939, în Basarabia, trupele de geniu executaseră, din cele 1033 cazemate planificate, numai 127, adică 12,3% din necesar, iar în Bucovina, din 498 cazemate prevăzute, se realizaseră doar 24 de cazemate, adică 5% din necesar. Materialele de construcții aprovizionate, valorând 227,118 milioane lei nu s-au mai putut evacua din depozitele create rămânând în posesia cotropitorilor. Aceasta a fost soarta eforturilor umane, financiare și materiale făcute de statul român pentru apărarea țăriii. Sumele enorme cheltuite pentru executarea acestor lucrări de fortificații s-au adăugat la imensele pierderi suferite de România prin rapturile teritoriale.

Durerea mare a oștirii române a fost că toate aceste pierderi au fost suferite fără nici un fel de luptă, iar din sutele de cazemate construite nu s-a tras nici un glonț sau proiectil. Câtă iresponsabilitate politică a factorilor de decizie, când ne băteam cu rușii pe Nistru până în 1924, de atunci veneau propuneri pentru un sistem de fortificații pe zona de est! Iar lucrările au început abia în 4 ianuarie 1940! La fel ca și în ziua de azi, când sunt amânate la nesfârșit dotările armatei, iar când acestea sunt făcute se fac cu întârziere, second-hand și incomplete! Istoria se repetă, dacă nu vrei să înveți din ea. Și atunci, cine sunt vinovaţii? Aceiași, și atunci și acum.

26 iunie – Ziua Drapelului este ziua în care U.R.S.S emitea ultimatumul pentru cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei

Culmea politicianismului: Ziua Drapelului, 26 iunie, este ziua în care U.R.S.S ne înmâna ultimatumul pentru cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Tot pe 26 iunie 2013, s-a declarat zi de doliu național, dar surpriză, nu pentru Basarabia, sau Bucovina, ci pentru că au murit nişte turiști într-un accident rutier. Da, e tragic, atât pentru victime, cât și pentru rudele lor, dar putem compara asta cu miile de morți anual pe șoselele din România? Atunci și ei ar merita o zi de doliu național, nu? Dar ce ne facem cu sutele de mii de victime ale comunismului în Basarabia și apoi în România, ca urmare a acestui ultimatum din acestă dată fatidică? Nu pentru ei ar trebui să se proclame doliu național? De Cristian Negrea