Zece curiozitati despre azteci
Ce se cunoaşte despre azteci în cultura populară este că le plăcea ciocolata, că sacrificau foarte mulţi oameni în ceremonii şi că spaniolii i-au nimicit. Sursele occidentale îi descriu mai mereu ca pe o rasă barbară, războinică, fără o cultură deosebită. Aztecii însă beneficiau de un sistem social complex şi credeau în puterea educaţiei, familiei şi artei. Iată zece aspecte interesante despre ei.
Aztecii practicau sporturi şi aveau multe preocupări artistice, în ciuda concepţiei care îi echivalează cu sălbaticii. Se pricepeau la ceramică şi sculptură, dar şi desenau foarte frumos. Creeau diverse modele artistice pe care războinicii le foloseau ca tatuaje, onorându-I astfel pe artişti. De asemenea, iubeau poezia. Aztecii erau şi împătimiţi ai sporturilor, cel mai practicat fiind Ullamaliztli, un joc cu o minge grea de cauciuc. Obiectivul jocului jucat într-o arenă numită Tlachtli era de a trece mingea printr-un mic inel de piatră. Se juca greu, căci mingea nu avea voie să atingă pământul şi jucătorii o puteau lovi doar cu capul, coatele, genunchii şi şoldurile.
La azteci şcoala era obligatorie. Se acorda o mare importanţă educaţiei primite acasă, dar în acelaşi timp amerindienii organizaseră un sistem public de învăţamânt. Şcolile se diferenţiau în funcţie de nivelul material al copiilor şi de sexul acestora. Cei mai nobili frecventau şcoala Calmecac, unde preoţii îi instruiau în domenii precum istoria, astronomia, arta, diplomaţia, guvernarea. Cei mai săraci frecventau şcoala Cuiracacalli, care se baza mai mult pe pregătirea viitorului soldat. Fetele mergeau la şccoli separate, dar ele învăţau mai mult acasă îndeletniciri domestice precum ţesutul sau gătitul.
Cei mai multi azteci au pierit nu în războaie, ci din cauza bolilor. Nici vorbă de vreo excelenţă militară spaniolă. De fapt, atacurile iniţiale ale lui Cortes au fost respinse rapid. Aztecii aveau mari şanse să-i alunge de tot dacă nu ar fi contractat de la ei variola, care pur şi simplu i-a decimat. Se estimează că undeva în jur de 20 de milioane de azteci au murit în mai puţin de 5 ani.
Numele de ‘azteci’ l-au primit după contactele cu europenii. Ei nu se denumeau pe ei înşişi astfel. Occidentalii i-au botezat astfel după numele unui centru urban important din nordul Mexicului, populat din secolul al XII-lea: Aztlan. Aztecii se referau la ei cu numele de ‘Mexica’, moştenit de către Mexicul contemporan.
Aztecii aveau un sistem de scriere avansat, dar şi unul de înregistrare a evenimentelor. Limba lor se numea N’ahuatl şi se folosea de o formă de scriere pictografică. Învăţăturile despre redactarea cronicilor erau foarte specializate, rezervate unui număr restrâns de scribi şi preoţi care beneficiau de educaţia potrivită. Cronicile se păstrau pe materiale de scris fabricate din scoarţă sau piei de căprioară. Se scria utilizând cărbunele, iar cronicile se şi colorau de obicei cu substanţe pe bază de plante. Aztecii ţineau anale istorice, înregistrări ale taxelor, informaţii referitoare la ceremoniile religioase, ba chiar se întreceau şi în a scrie poezii. Uneori asamblau foile într-un soi de carte, un codice.
Un lucru mai cunoscut este că aveau nişte obiceiuri funerare care ni s-ar părea puţin…bizare. Am auzit cu toţii legende despre clădiri construite peste cimitire ale indienilor, dar aztecii nu aveau nimic împotriva constructiei peste morminte. De fapt, ei aveau chiar obiceiul să-şi îngroape morţii chiar sub sau pe lângă casă. Dacă era vorba despre nişte personaje importante, se recurgea în schimb la incineraţie. Prin ardere se considera că sufletul este purificat şi trimis direct în versiunea lor de rai. Uneori ucideau câte un câine şi îl îngropau sau ardeau cu mortul, ca să-i servească drept ghid pe lumea cealaltă.
Aztecii îşi timiteau adesea copiii în sclavie. Nu era un fapt neobişnuit în societatea amerindienilor ca cineva care a sărăcit prea mult să-şi vândă copiii. Mulţi azteci se vindeau chiar pe ei înşişi. Prin acest act determinat de condiţiile foarte precare, sperau să aibă ceva câştiguri pentru a se răscumpăra. Unii rămâneau sclavi toată viaţa, ceea ce nu este surpinzător deoarece condiţia de sclav în această societate nu avea numai dezavantaje. Sclavii se puteau căsători şi puteau deţine propriul pământ.
O practică raspândită o reprezenta poligamia. Aztecii aveau dreptul la mia multe soţii, dar relaţiile se bazau pe anumite reguli stricte. Prima soţie se considera cea mai importantă, singura alături de care bărbatul săvârşea o ceremonie religioasă. Celelalte soţii erau secundare, dar nu lipsesc din documente. Bărbatul avea obligaţia de a le tratat pe toate cu acelaşi respect. Deşi el este personajul dominant al gospodăriei, femeile aztece deţineau şi ele o oarecare doză de putere în societatea aztecă. Soţiile adiacente contribuiau la averea familiei şi îi întăreau prestigiul, de aceea se bucurau de o înaltă semnificaţie culturală. Divorţul se permitea în anumite situaţii, dar adulterul era pedepsit cu moartea.
Aztecii deţineau un sistem al sclavajului destul de original, diferit de cele europene. Copiii sclavilor nu se considerau automat proprietatea patronilor, iar sclavii deţineau proprietăţi, chiar şi alţi sclavi. Dacă un sclav se putea prezenta la templu, avea şanse să fie eliberat, sau dacă îşi găsea o posibilitate să fugă de acasă. Doar stăpânul avea dreptul să-l fugărească. Sclavii îşi cumpărau câteodată libertatea. Sistemul semăna mai degrabă cu o formă de servitute decât cu ideea modernă de sclavaj.
Cât despre infamele sacrificii rituale, unii istorici consideră că acestea, alături de canibalism, ar fi şi rezultatul unei deficienţe în proteine. În timp ce principala teorie pune accent pe semnificaţiile religioase şi de control a maselor, antropologul Michael Harner sugerează că sacrificiul anual a 20.000 de oameni, care erau apoi adesea mâncaţi, se poate datora şi unei diete insuficiente în proteine. Adevărat sau nu, canibalismul la scară largă este dincolo de dubii. De Irina-Maria Manea - Historia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu