Istorii uitate: 16 februarie 1933, o diversiune carlista
Pentru
cei care își mai amintesc, în perioada dejistă, ziua de 16 februarie
era o zi cu mare fast, deoarece se comemorau luptele comuniștilor de la
Atelierele CFR Griviţa din București împotriva regimului
burghezo-moșieresc, iar acestea primiseră denumirea de „Griviţa Roșie”.
Dar să analizăm evenimentele ca sa ne dăm seama că totul a fost doar o
gogorniţă…
După lovitura de stat de la acea dată,
este înlăturată regența și la tron este adus din strainatătate prințul
Carol Caraiman (care pentru o femeie dezertase de la unitatea militară
pe care o conducea în timpul primului război mondial ). Își aduce cu el
și pe metresa sa, Elena Lupescu (Esthera Wolff), deși jurase în fața lui
Iuliu Maniu că nu o va duce în țară. Iuliu Maniu, vazînd că a fost
mințit, demisionează din funcția de prim -ministru. Atît presa cît și
majoritatea clasei politice dezaprobă gestul lui Carol, iar acesta
trebuia să găsească ceva care să pună pumnul în gura presei, iar
discuțiile din jurul mizeriilor lui să fie mutate în altă parte. Și a
reușit foarte repede, secondat de către oamenii săi, părtași la
farădelegi: Armand Călinescu , un cal troian carlist în interiorul
PNȚ-ului, secondat de către sadicul general Gavrilă Marinescu.
Carol și complicii săi găsesc că
pericolul comunist urmărește dezmembrarea statului național unitar român
abia creat și se pregătesc premizele decretării stării de asediu. Iată
ce spunea Armand Călinescu: ,,Fără starea de asediu nu mai puteam
stăpîni nici uneltirile comuniste, nici mişcarea anticarlistă a lui
Forţu. Pe de altă parte, se va putea întocmi în linişte bugetul ţării…”
Trebuia găsit doar focarul și acesta, în condițiile crizei economice și
al curbelor de sacrificiu, este găsit foarte repede: Atelierele CFR
Grivița…
Reducerea salariilor bugetarilor cu zece
la sută a afectat profund și atelierele CFR Grivița despre care G.G.
Mironescu, ministrul de interne, spunea în 16 februarie 1933 în plenul
Adunării Deputaților: „Aceste ateliere au avut nefericirea de a fi fost
în trecut nu numai rău administrate, dar şi incorect administrate.” În 2
februarie începe revolta printr-o grevă, iar o delegație muncitoreasca
cere audiență la Eduard Mitro, ministrul comunicațiilor. Acesta le
acceptă revendicările cu scopul de a-i duce pe muncitori cu vorba pînă
la proclamarea stării de asediu și declanșarea represiunii.
În
timp ce ministrul Comunicațiilor negocia cu greviștii, Parlamentul, la
insistențele subsecretarului de stat de la interne, Armand Călinescu,
lucra de zor la un Proiect de Lege prin care se putea pune în aplicare
starea de asediu. Senatul dezbate proiectul începînd cu ora 0.30, iar
dimineața, la ora 2.00, îl votează. Pentru ca legea să intre în vigoare,
Monitorul Oficial lucrează non –stop, astfel că în dimineața de 4
februarie legea intră în vigoare. Urmează un simplu scenariu și
represiunea putea începe.
Se anunță anularea înțelegerilor din 2
februarie și se operează arestări în rîndul participanților la grevă.
Cartierul Grivița este în fierbere, o ceată de huligani se dedă la acte
de vandalism, iar în noaptea de 14 spre 15 februarie se operează noi
arestări. În dimineața de 15 februarie este declarată o nouă grevă și
8.000 de muncitori ocupă atelierele. Sirena trasă de muncitorul
Constantin Negrea (și nu de Vasile Roaită) sună fără încetare. În jurul
atelierelor sunt masate unități militare și sunt postate cîteva
mitraliere în poziție de tragere. Seara, în cartierul Grivița, au loc
noi acte de vandalism (asemanatoare cu cele din decembrie 1989…) comise
de personae neidentificate. La Prefectura Poliției Capitalei, unde își
avea sediul celula de criză, Armand Călinescu exclamă cu un cinism demn
de caracterul său de criminal veros: ”Să fim calmi, pentru împușcare
este vreme oricînd.”
În cele din urmă sosește ordinul direct
de la Carol, în dimineața zilei de 16 februarie, prin omul său de
încredere, Puiu Dumitrescu. Șeful Marelui Stat Major dă ordinul: ,,Prima
mitralieră să măture puțin strada. Să nu miște unul !,, La ora 6
dimineața, militarii iau cu asalt atelierele prin atac la baionetă
atelierele. La 6.30 s-a terminat totul: 4 morți și 40 de grav răniți în
rîndul muncitorilor . 2000 de muncitori sunt luați prizonieri și duși în
cel mai umilitor chip la Malmaison.
În următoarea ședință a Camerei
Deputaților, nu toți deputații au fost dispuși să se lase amăgiți de
gogoașa carlisto-călinesciană. Astfel, deputatul Ion Mirescu, social
–democrat, afirmă cu tărie: „La căile ferate, lucrătorii au fost supuşi
unui regim de batjocură, revendicările lor juste au fost întruna
amânate, nemulţumirile şi strigătele lor de disperare nu au fost
ascultate”. Deputatul de Neamț afirma scurt și cu tărie de la tribuna
camerei: ,,Nu forțele comuniste i-au determinat pe muncitori sa facă
grevă, ci foamea și nedreptatea.” Punînd cap la cap toate evenimentele,
deducem că totul a fost o manevră ordinară regizată de către Carol cu
scopul de a opri marile manifestări conduse de Gheorghe Forțu cu
ajutorul presei împotriva metresei sale. Totodată, regele uzurpator
dădea o lecție muncitorimii greu afectată de curbele de sacrificiu.
Armand Calinescu își demonstrează cu această ocazie setea sa de singe.
PNȚ, atît de incomod pentru Carol, iese cel mai șifonat din această
lucrătură murdară. Comuniștii, a căror activitate de pînă atunci se
rezuma doar la lipitul de afișe cu caracter cominternist, apar de atunci
ca o forță capabilă să creeze mișcări sociale care să genereze chiar și
stări de asediu .
Pentru România, Carol al II-lea a fost
marele blestem din zbuciumata sa istorie. Nemerniciile lui știute și
neștiute atîrnă greu în istorie, dar aceste răni nu s-au vindecat nici
astăzi. Vedem la televizor urmașii lui, care nu știu nici măcar limba
română, cum se bat pentru a obține averi fabuloase din patrimoniul
statului român. Am văzut cu cîțiva ani în urmă cum sicriul cu rămășițele
pămîntești al acestei bestii regale a fost adus în țară cu mari
onoruri, iar lungul șir de crime al acestui demon este ținut sub tăcere.
Dacă actualii decidenți ai țării nu au luat nici o atitudine, atunci
faptul că pămîntul țării refuză să îl primească este un semn divin. De Petru Z. Danci – Ziarul Natiunea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu