Matei Corvin

Matia Corvin, romanul de pe tronul Ungariei

autor: FrontPress 16.03.2012

La 24 ianuarie 1458, pe Dunărea îngheţată, între cele două oraşe, Pesta şi Buda, peste 15.000 de oameni aclamau entuziaşti numele noului rege: Matia, fiul lui Iancu de Hunedoara. Pentru prima dată în istoria Regatului Ungariei era ales rege un nobil fără ascendenţă în familiile regale europene. Matia a fost primul rege naţional al Ungariei. Gloria şi renumele tatălui său, românul Iancu de Hunedoara, care a dominat viaţa politică a Regatului Ungariei între 1446-1456, au croit ascensiunea politică a lui Matia. Nobilii provinciali l-au aclamat datorită memoriei tatălui său, în timp ce baronii l-au ales cu speranţa că îl vor putea uşor manipula pe adolescentul de 15 ani. Nimeni nu bănuia puternica personalitate a celui căruia i-au încredinţat coroana unuia dintre cele mai mari regate europene de la finele Evului Mediu.

După moartea lui Iancu de Hunedoara, proaspăt biruitor asupra turcilor la Belgrad, soarta fiilor săi a fost determinată de ambiţiile politice ale familiei lui Iancu, aflate în conflict cu regele Ungariei şi cu susţinătorii acestuia.

Ladislau, fratele mai mare a lui Matia, în vârstă de 23 ani, a vrut să se impună în fruntea vieţii politice a regatului, sperând să moştenească poziţia dominantă a tatălui său. Pentru a-şi împlini ambiţiile, Ladislau de Hunedoara nu a pregetat să îl asasineze pe contele Ulrich de Cilli, apropiat al regelui, la Belgrad, în 9 noiembrie 1456. Apoi l-a luat prizonier pe regele Ladislau al V-lea, l-a dus la Timişoara şi i-a smuls pentru sine demnitatea de căpitan general, pe care o avusese şi tatăl său, precum şi promisiunea că el şi familia sa nu vor fi pedepsiţi pentru uciderea contelui de Cilli. Planul a fost dejucat prin prefăcătoria regelui, susţinut de majoritatea aristocraţiei, îngrozită de asasinat.

În 14 martie 1457, ambii fii ai lui Iancu de Hunedoara au fost arestaţi la Buda: Ladislau a fost decapitat în piaţa centrală din cetate, iar fratele său Matia, fiind minor (14 ani), a fost iertat. Era cât pe ce să fie la rândul său decapitat, dar regele Ladislau al V-lea a fost înduplecat de vârsta sa fragedă. Aşa că Matia a fost dus ca prizonier la Praga, unde regele îşi stabilise temporar reşedinţa.

Matia, de la eşafod la tron

Cât timp Matia a fost în prizonierat la Praga, mama sa şi fratele ei, Mihail Szilágyi, au organizat şi condus o rebeliune împotriva regelui. Nu era ceva nou în regatul Ungariei; după moartea regelui Sigismund de Luxemburg, în 1437, au fost dese situaţiile în care facţiuni nobiliare se sustrăgeau autorităţii centrale, nemulţumite fiind de pierderea poziţiei în viaţa politică a regatului.

Luptele au fost indecise între tabăra Hunedoreştilor şi trupele regale. Vestea morţii regelui la Praga, în 23 noiembrie 1457, a oprit confruntarea militară. Ultimele două decenii fuseseră marcate adesea de anarhie din cauza soluţiilor succesorale la care s-a ajuns. Nobilimea nu mai era atrasă de regi din familia Habsburgilor austrieci sau din cea a Jagellonilor polonezi. Dorea un rege al ei, care să conducă din ţară, nu să rezideze aiurea şi astfel să permită dominaţia uneia sau alteia dintre facţiunile nobiliare. Pentru prima oară în istoria Ungariei s-a pus în discuţie alegerea ca rege a unui nobil al regatului, renunţându-se astfel la practica aducerii unui membru al unei familii regale din Europa. Memoria colectivă păstra încă amintiri despre războaiele civile de la începuturile epocii angevine sau din timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg.

Singurul candidat la tron a fost Matia, fiul mai mic al lui Iancu de Hunedoara. Unanimitatea în alegerea sa a fost obţinută atât prin presiunea militară a rudelor sale, conduse de Mihail Szilágyi, cât mai ales datorită prestigiului tatălui său, a cărui amintire era încă vie; un lider care ştiuse să stopeze anarhia. Fusese deja uitat faptul că Iancu acaparase aproape toată puterea politică şi uzurpase pentru sine multe venituri regale… Nobilii erau sătui însă de război civil. Aristocraţii au crezut că adolescentul de 15 ani, Matia, va fi uşor de manipulat. Unchiul său după mamă, Mihail Szilágyi, şi-a arogat titlul de guvernator pentru cinci ani, iar palatinul Garai, pentru a-şi păstra poziţia dominantă în viaţa politică, a condiţionat sprijinul său de căsătoria fiicei sale cu viitorul rege. Guvernatorul Boemiei, Gheorghe Podiebrad, l-a eliberat din prizonieratul din Praga după ce a obţinut şi el promisiunea că fiica sa îi va deveni soţie. Niciunul dintre cei care sperau să îl controleze pe regele adolescent nu au bănuit ce puternică personalitate are Matia!

Matia a fost înscăunat la Buda, în 14 februarie 1458, fără coroana Sf. Ştefan, care era de mulţi ani în custodia lui Frederic al III-lea de Habsburg. La câteva săptămâni după ce şi-a ocupat tronul, adolescentul de 15 ani a preluat în modul cel mai serios posibil frâiele regatului Ungariei. Palatinul Garai a fost înlocuit, Matia a desfiinţat regenţa unchiului său şi, din cauza opoziţiei sale, l-a arestat. A numit în demnităţi oameni fideli. După cum a remarcat un mare istoric maghiar, Engel Pál: „Începând de atunci şi până la moarte, nu a mai lăsat din mâini guvernarea ţării. A acţionat cu aceeaşi fermitate, rapiditate şi determinare, atât acasă, cât şi în politica externă. Numai datorită acestor însuşiri a reuşit ca regatul său, care, de la moartea lui Sigismund, trecea dintr-o criză în alta, să devină în câţiva ani, din nou, o mare putere a Europei Centrale” (Engel Pál, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, trad. Aurora Moga, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2006, p. 320).

Obiectivele politicii externe a lui Matia în centrul Europei: coroana Boemiei şi cucerirea Austriei

Modelul lui Matia pentru politica externă a fost Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei între 1387-1437). A fost interesat în primul rând să obţină cât mai multe titluri şi coroane şi să îşi extindă autoritatea peste cât mai multe ţări. A sperat chiar să ajungă împărat al Imperiului Romano-german, ca şi modelul său. În ciuda obstacolelor, şi-a urmat cu consecvenţă proiectele. Biograful său, Antonio Bonfini, a caracterizat foarte plastic politica lui Matia: „spre a putea domni acasă în pace, a stârnit războiul în străinătate” (Ut domi quiete viveret, foris bellum alebat). Armata de mercenari pe care îşi baza puterea militară trebuia să aibă o ocupaţie şi, mai ales, trebuia să îşi poată completa veniturile din jafuri.

Pentru început a fost nevoit să recupereze de la Frederic de Habsburg coroana Sf. Ştefan. În Ungaria, era recunoscută ca validă doar încoronarea cu coroana atribuită întemeietorului regatului, sfântul rege Ştefan. Coroana fusese sustrasă în 1440 de regina văduvă Elisabeta (fiica lui Sigismund, soţia lui Albert de Habsburg), pentru a opri încoronarea regelui polon Vladislav Jagello în Ungaria, în locul lui Ladislau al V-lea, noul ei născut. Astfel, coroana Sf. Ştefan ajunsese în custodia lui Frederic III de Habsburg, care ridica şi el pretenţii asupra tronului Ungariei, deşi ajunsese între timp împărat al Sfântului Imperiu Romano-german. În urma tratativelor mediate şi de Papa Pius al II-lea, care dorea să pornească o cruciadă antiotomană condusă de regele Ungariei, conflictul s-a aplanat în 1462-1463 şi coroana Sf. Ştefan a ajuns la Matia.

O ţintă pe care a urmărit-o Matia consecvent a fost coroana Boemiei, probabil şi ca răzbunare pentru perioada de arest anterioară înscăunării. Mai ales că mariajul cu fiica regelui ceh fusese de scurtă durată, din pricina decesului Ecaterinei Podiebrad.

Sub pretextul cruciadei împotriva husiţilor din Boemia, sprijinit de Papă şi de aristocraţii catolici boemi, după lupte conduse personal între 1468-1470, Matia a ocupat Moravia şi Silezia, adică partea cea mai mare a regatului Boemiei. În 1471 a intervenit şi Polonia în chestiunea Boemiei, iar aceasta a constituit pentru câţiva aristocraţi maghiari, printre care şi fostul educator al regelui Matia, Ioan Vitéz, un prilej de a încerca răsturnarea sa de pe tron. Puciul a fost dejucat, iar alianţele polono-austriece, anihilate. În cele din urmă, prin pacea din 1474, Matia, care stăpânea Moravia, Silezia şi Lausitz, adică partea cea mai mare a teritoriilor supuse coroanei ceheşti, a fost recunoscut ca rege al Boemiei; titlu pe care îl purta şi adversarul său, Vladislav Jagello, care stăpânea restul teritoriilor.

Pe de altă parte, neînţelegerile cu Frederic de Habsburg au persistat şi au degenerat într-un război derulat în mai multe etape între 1477 şi 1487. Matia a fost învingător şi a ocupat cea mai mare parte a Austriei de azi, inclusiv Viena, unde a rezidat adesea în ultimii ani de viaţă. L-a obligat pe împăratul Frederic de Habsburg să îl recunoască în calitatea sa de rege al Boemiei, să îi plătească despăgubiri de război şi să îi cedeze Austria de Jos şi Stiria.

Sistemul statelor-tampon dintre Regatul Ungariei şi Imperiul Otoman, distrus de Mahomed al II-lea

Profitând de criza din Ungaria şi de dificultăţile începutului de domnie ale lui Matia, sultanul Mahomed al II-lea a distrus în câţiva ani sistemul de state-tampon pe care l-a susţinut regele Sigismund de Luxemburg după 1396. După înfrângerea cruciaţilor la Nicopole în 1396, regele Ungariei înţelesese că politica cea mai bună faţă de turci este una defensivă şi crease un sistem de state-tampon între Regatul Ungariei şi Imperiul Otoman. Potrivit acestui proiect, regele Sigismund s-a străduit să aibă în Ţara Românească, Serbia, Bosnia şi Herţegovina principi vasali, care să asigure graniţele sudice ale regatului.

Mahomed al II-lea, deşi înfrânt la Belgrad în 1456 de Iancu de Hunedoara, a conştientizat dificultăţile prin care trecea Ungaria şi a profitat. A cucerit treptat Serbia şi a transformat-o în paşalâc în 1459, în 1462 l-a înlocuit pe Vlad Ţepeş în Ţara Românească cu un domn fidel, cu Radu cel Frumos, în 1463 a făcut din Bosnia provincie turcească, iar în 1466 a ocupat Herţegovina.

Reacţia lui Matia a fost lentă. În Ţara Românească nu a intervenit, deşi a adus armata până la Braşov. A preferat să îl aresteze pe Vlad Ţepeş şi a acceptat tacit instalarea lui Radu cel Frumos. A sacrificat idealul cruciadei planificate la Mantova, căreia i s-a raliat şi Vlad Ţepeş, în interesul său şi al regatului. A evitat o confruntare directă, de amploare, cu turcii. De fapt toată politica sa faţă de turci s-a bazat pe evitarea confruntărilor mari. Probabil că a învăţat din eşecurile tatălui său în războaiele cu otomanii (Engel Pál, op. cit., p. 322). În Bosnia a intervenit doar după retragerea sultanului, în toamna anului 1463. De remarcat şi că sultanul a evitat confruntarea directă. În vara anului 1464 a încercat să recucerească o parte a Bosniei eliberată de Matia în 1463, dar s-a retras când se apropia oastea maghiară condusă de rege. Probabil că amintirea eşecului de la Belgrad era încă vie.

Matia: declaraţii propagandistice despre cruciada antiotomană

Discursul antiotoman al lui Matia a fost doar propagandă pentru întreţinerea unei imagini favorabile în Europa şi la Curia papală. Era conştient că nu putea să facă faţă singur turcilor într-o campanie ofensivă, lecţiile de la Nicopole (1396) şi Varna (1444) fiind încă vii în memoria colectivă a nobilimii maghiare. Probabil era conştient că planurile de cruciadă erau doar vorbe frumoase, deoarece principii europeni evitau să se angajeze real pe plan militar împotriva turcilor, fiecare preferând să dea atenţie preocupărilor de acasă şi nu pericolului otoman. După Conciliul de la Florenţa din 1438-1439, în care s-a decis organizarea unei cruciade care să îi scoată pe turci din Europa, s-au desfăşurat campaniile ofensive conduse de Iancu de Hunedoara. Matia nu a uitat că Ungaria a fost aproape singură împotriva turcilor. Prudenţa lui Matia faţă de turci se explică tocmai prin înţelegerea propagandei antiotomane desfăşurate sub egida papalităţii: îndemnuri, planuri, ceva bani şi în rest promisiuni. Interesul regelui era de a păstra integritatea regatului, nu de a periclita siguranţa şi bunăstarea locuitorilor săi.

Asupra lui Matia plana bănuiala că ar fi încheiat pace sau un armistiţiu cu turcii, în ciuda declaraţiilor sale propagandistice despre cruciada antiotomană. Începând cu anul 1469 până în 1490, turcii au jefuit de 11 ori Carniolia şi Carintia, provincii habsburgice la care puteau ajunge doar trecând prin Croaţia şi Slavonia, supuse lui Matia. În timpul acestor jafuri otomanii au cruţat teritoriile coroanei maghiare. Cel puţin două delegaţii turceşti au fost în Ungaria în 1465 şi 1468, când se presupune că s-au încheiat tratate secrete de pace sau armistiţiu.

Moartea sultanului a oprit ascensiunea războiului cu Matia

Liniştea de la hotarele maghiaro-otomane a dispărut la sfârşitul anului 1473, când pacea nu a mai fost reînnoită de Mahomed al II-lea. În primăvara anului următor, o oaste turcească a jefuit centrul Ungariei, incendiind Oradea şi luând peste 16.000 de captivi. Deja nu mai exista cale de întoarcere la vremurile de pace, fie ea şi secretă. Succesiunea evenimentelor sugerează reorientarea turcilor spre planuri europene după succesul asupra lui Uzun Hasan în Asia: după victoria asupra turcmenilor, nu a mai fost prelungită pacea cu ungurii, iar turcii au jefuit Ungaria. Este oare o simplă coincidenţă că exact în aceeaşi perioadă au degenerat relaţiile lui Ştefan cel Mare cu turcii?

Cert este că Matia i-a trimis în ajutor lui Ştefan cel Mare, la bătălia de la Vaslui, trupe ardelene conduse de voievodul Transilvaniei, Balázs Magyar. Matia a trecutapoi la ofensivă în Serbia şi a încercat să ocupe cetatea Smederevo, fosta capitală a statului sârb. A reuşit doar cucerirea cetăţii Sabac, o cetate de lemn şi pământ de mai mică importanţă. Însă trubadurii de curte ai lui Matia, în stilul epocii, au cântat acest succes ca pe o victorie fără seamăn asupra turcilor. Aceasta, deşi în momentul venirii unei oaste conduse personal de Mahomed, Matia se retrăsese, evitând, ca de obicei o confruntare decisivă. După campania sultanului în Moldova, pe care nu a cucerit-o, doar a supus-o jafului, cei doi suverani au reluat din nou discuţiile despre pace.

Între 1479 şi 1481 s-au consumat alte etape ale războiului dintre turci şi unguri. Otomanii împreună cu românii din Ţara Românească au jefuit Transilvania în toamna anului 1479, dar au fost înfrânţi lângă Orăştie. În paralel, turcii au jefuit şi Croaţia. În replică, Matia a intrat în Bosnia până la Sarajevo, iar un căpitan al său a jefuit Serbia. Moartea sultanului Mahomed al II-lea, care pregătea o campanie de represalii în Ungaria, a oprit ascensiunea războiului. Matia a încheiat în 1483 şi 1488 pace cu sultanul Baiazid al II-lea, ceea ce a stabilizat pentru o vreme graniţa sudică a regatului. În paralel, a reformat sistemul de apărare, prin unificarea conducerii militare a frontierei în mâna unui căpitan suprem al părţii de sud, care administra cetăţile sudice de la Belgrad la Turnu Severin şi încasa taxele din 14 comitate pentru acoperirea cheltuielilor militare. Totodată, a colonizat mii de familii de sârbi emigraţi din paşalâcul turcesc, acordându-le scutiri de taxe în schimbul slujbei militare.

Relaţiile lui Matia cu Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos: perfidie şi interes

Regii Ungariei au pretins întotdeauna dreptul de suzeran asupra domnitorilor români. Revendicau această relaţie de suzeranitate în virtutea stăpânirii maghiare asupra unor părţi ale teritoriilor de la sud şi est de Carpaţi înainte de întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei, când cnezi şi voievozi români plăteau tribut coroanei maghiare. În ciuda perioadelor de independenţă câştigate prin victorii asupra oastei maghiare de Basarab I sau Bogdan I, pretenţiile au fost reiterate ori de câte ori contextul internaţional era defavorabil domnitorilor români. De la Sigismund de Luxemburg, regele Matia a învăţat să promoveze sistemul dublei suzeranităţi asupra statelor vecine în perioadele de pace sau armistiţiu cu turcii. Acest sistem s-a aplicat asupra Ţării Româneşti şi mai târziu asupra Moldovei, deoarece celelalte state balcanice au fost transformate de turci în paşalâc. Acest regim al dublei suzeranităţi, aplicat pentru prima oară în jur de 1429-1430, consta în plata tributului de către domnitorul român faţă de turci şi recunoaşterea în paralel a regelui maghiar ca suzeran al său.

Vlad Ţepeş a ajuns pe tron cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara înainte de bătălia de la Belgrad, dar curând după moartea protectorului său a acceptat plata tributului către turci. În condiţiile planificării cruciadei la Mantova şi sub presiunea morală a transformării Serbiei în paşalâc, Vlad Ţepeş a denunţat suzeranitatea otomană şi a încetat plata tributului, având încredere în sprijinul suzeranului său, regele Matia. În acest context a desfăşurat campania de jaf din sudul Dunării, în iarna anului 1461-1462, când a omorât peste 24.000 de turci, a căror evidenţă într-un registru împreună cu steagurile capturate le-a trimis în capitala Ungariei în martie 1462. Acţiunea domnitorului român a fost de altfel singura acţiune serioasă împotriva turcilor în cadrul cruciadei proclamate la Mantova.

Matia a mobilizat armata maghiară şi a ajuns până la Braşov, e drept că după ce Vlad Ţepeş dăduse lupte cu turcii la fel ca moldovenii lui Ştefan cel Mare. Punerea pe tron a lui Radu cel Frumos de către sultan i-a retras lui Vlad Ţepeş sprijinul boierilor munteni, fără de care lupta era imposibilă. Sperând într-o revanşă cu ajutorul lui Matia, domnitorul român a venit la Braşov.

Pentru un rege pentru care perfidia era o armă politică, atitudinea lui Matia era firească în discursul politic al epocii. A plănuit oficial trecerea armatei maghiare peste munţi în Ţara Românească, în timp ce Matia cu saşii braşoveni organizau arestarea lui Vlad Ţepeş. Între timp, mesajele sosite de la Radu cel Frumos, domnul pus de sultan, erau suficient de liniştitoare pentru Matia ca să evite o confruntare directă. Graniţa sudică a Transilvaniei era ferită de pericolul imediat al unei expediţii de jaf otomane. În aceste condiţii, Vlad Ţepeş a fost arestat sub acuzaţia unei trădări şi a fost închis la Visegrad timp de peste un deceniu. După ce s-a căsătorit cu o verişoară a lui Matia şi a adoptat religia catolică, a fost eliberat şi a luptat ca şi căpitan în oastea maghiară împotriva turcilor în zona Serbiei şi Dalmaţiei.

Desigur că din perspectivă românească, perfidia lui Matia este de acuzat, însă nu trebuie să uităm că interesele regelui maghiar erau mai mari decât planurile viteazului nostru voievod. Chiar dacă încă nu a apărut într-un text politic scris, ideea „scopul scuză mijloacele” era deja un dicton la curtea regilor Europei şi, cu atât mai mult, la Matia. Analizând întreaga politică antiotomană a lui Matia se observă că el a evitat o confruntare de amploare cu turcii, învăţând lecţia războaielor anterioare. Cel puţin până în momentul acutizării relaţiilor dintre unguri şi turci, la finele anului 1473, putem presupune că relaţiile lui Radu cel Frumos cu Matia au fost normale pentru perioadele de pace dintre cele două puteri: domnitorul român a plătit tribut turcilor, dar l-a recunoscut suzeran şi pe regele maghiar.

Relaţiile lui Matia cu Ştefan cel Mare: tensiune şi conflict

Chestiunea relaţiei cu Ştefan cel Mare este mult mai complexă, dar trebuie analizată fără părtinire şi fără discursul patriotic generalizat în istoriografia română. În primul rând, trebuie să acceptăm că Matia ridica pretenţii de suzeran în virtutea exercitării acestui drept de către antecesorii săi în diverse perioade. Iancu de Hunedoara a fost, de altfel, cel care a restaurat suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în 1448, prin susţinerea pe tron a lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare.

Dintre toate faptele de arme pentru care a fost lăudat Iancu de către regele Ladislau al V-lea, readucerea Moldovei şi a Ţării Româneşti la ascultare faţă de coroana Ungariei este cea mai lăudată în documente. Aceasta arată că Iancu se mândrea cu acest succes politic şi, din corespondenţa cu polonii, este evident că Matia a conştientizat meritele tatălui său şi în acest domeniu al politicii externe (A. Veress, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungariyeque cum Moldavia et Valachia, I, Budapest, 1914, nr. 5, p. 6). Matia a moştenit, aşadar, o atitudine de suzeran faţă de Ştefan cel Mare de la tatăl său, care a fost suzeranul lui Bogdan al II-lea. Chiar dacă Ştefan cel Mare a jurat să fie vasal regelui Poloniei în 1459 şi plătea tribut turcilor, relaţiile dintre el şi regele maghiar nu au fost de la bun început încordate. Dovadă este un document din 1462, în care Ştefan este menţionat ca şi contribuabil pentru strângerea sumei de 80.000 florini, ce trebuia plătită lui Frederic de Habsburg pentru coroana Sf. Ştefan. (Şt. S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, Putna, 2005, p. 44).

Raporturile dintre cei doi au devenit conflictuale în momentul în care Ştefan cel Mare a cucerit cetatea Chilia. Acolo se afla din timpul lui Iancu de Hunedoara o garnizoană maghiară. Nu se ştie exact cum această cetate a ajuns în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, iar de la el în cea a succesorului său, Radu cel Frumos. În 1467, când Matia a venit în Transilvania ca să înăbuşe o răscoală a saşilor şi a nobililor ardeleni din cauza unui nou sistem de impozitare, campania a fost prelungită împotriva lui Ştefan cel Mare. Succesul lui Ştefan cel Mare la Baia a fost un moment cheie în domnia lui: a reuşit să lichideze opoziţia boierilor săi şi a impus respectul regelui Matia, care era cât pe ce să moară în acea ambuscadă nocturnă. Cel puţin pentru o vreme regele maghiar nu a mai ridicat pretenţii asupra Moldovei.

Trei documente atestă că Ştefan cel Mare a acceptat să devină vasalul lui Matia

Situaţia s-a schimbat în 1474. Probabil că iniţial a fost doar o promisiune de vasalitate şi astfel se explică sprijinul dat de Matia în lupta de la Vaslui, din ianuarie 1475, când voievodul Transilvaniei, Balázs Magyar, a condus oastea maghiară trimisă în ajutorul domnului Moldovei. Sub presiunea pericolului unui atac de amploare din partea otomană, Ştefan cel Mare a acceptat să presteze jurământul de omagiu şi astfel să devină vasalul lui Matia. Sunt cel puţin trei documente care atestă prestarea omagiului de către Ştefan cel Mare faţă de Matia: o scrisoare a lui Ştefan din 12 iulie 1475, în care recunoaşte că domnii Moldovei au fost supuşi regilor Ungariei şi, ca atare, şi el, Ştefan, făgăduieşte credinţă veşnică (I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, Bucureşti, 1913, nr. CXLVI, p. 331-332); scrisoarea regelui Matia din 12 iulie 1475, în care acceptă supunerea Moldovei (ibidem, p. 334-335) şi un raport al solilor regelui Matia despre solia lor în Moldova şi primirea jurământului lui Ştefan cel Mare.

În ciuda acestor dovezi scrise, istoricii români refuză să admită relaţia de vasalitate a lui Ştefan cel Mare faţă de Matia, regele Ungariei. Vasalitatea este caracteristica esenţială a Evului Mediu. Acceptarea de către istoricii români a acestei realităţi istorice nu îi scade cu nimic meritele domnitorului moldovean.

Merită discutat un episod al relaţiilor internaţionale din 1484 pentru a înţelege corect mecanismele care guvernau aceste raporturi politice în epoca medievală. În 1483, Ungaria a încheiat pace pe cinci ani cu Poarta. Imediat ce Baiazid al II-lea a ocupat cele două cetăţi moldovene, Chilia şi Cetatea Albă, în 1484, Matia a trimis un emisar la sultan ameninţându-l cu război deoarece a încălcat tratatul de pace prin atacarea Moldovei. Replica sultanului a fost promptă: l-a invitat pe regele Matia să citească tratatul, în care nu era nicio clauză referitoare la protecţia Moldovei! Dar a promis că se va limita doar la cele două cetăţi şi satele din jur. Matia l-a luat la întrebări pe arhiepiscopul de Esztergom, cel care a condus tratativele din partea Ungariei cu ocazia semnării tratatului cu turcii. Deoarece acesta nu a inserat în tratat niciun paragraf referitor la Moldova şi Ţara Românească, a fost aspru pedepsit de rege: arhiepiscopul, cea mai înaltă faţă bisericească din Ungaria, a fost arestat şi închis până la moartea lui Matia, în 1490. În viitoarele tratate dintre Ungaria si Poartă întotdeauna s-au introdus clauze referitoare la protecţia Moldovei şi Ţării Româneşti. Atunci, în 1484, Matia a mobilizat oastea maghiară la Oradea doar pentru o demonstraţie de forţă.

Ştefan cel Mare a devenit cel mai mare proprietar din Transilvania

Nemulţumit de implicarea lui Matia în recuperarea efectivă a celor două cetăţi moldovene, Ştefan cel Mare a prestat personal omagiul faţă de regele polonez, rupând vasalitatea faţă de Ungaria. Sprijinul polonez a fost ineficient şi, în cele din urmă Ştefan a revenit la relaţia de vasalitate faţă de Matia. Cu medierea Ungariei şi Veneţiei, Moldova a încheiat pace cu turcii în 1487 în schimbul unui tribut. Ştefan cel Mare a primit de la Matia două domenii feudale în Transilvania: cetatea Ciceu cu circa 70 de sate şi Cetatea de Baltă cu 12 sate. Cu cele circa 80 de sate, Ştefan a devenit astfel cel mai mare proprietar din Transilvania. Data donaţiei este incertă, cei mai mulţi istorici avansând o dată după 1485. Conform unor revendicări ale foştilor proprietari ai acelor domenii, cel puţin Cetatea de Baltă şi domeniul aferent au fost dăruite în 1476. Tradiţia de la curtea maghiară consemna la mijlocul secolului al XVI-lea că proprietăţile au fost date în compensaţie pentru pierderea celor două cetăţi ocupate de turci. Dreptul de proprietate asupra acelor domenii a fost deplin, Ştefan completându-le cu cumpărări de sate. Urmaşii săi, până la Petru Rareş, au moştenit acele domenii. Pe domeniul Ciceului, la Vad, Ştefan a înfiinţat o episcopie pentru românii ortodocşi de pe stăpânirea sa transilvană, pentru a-i scoate astfel de sub jurisdicţia Mitropoliei Feleacului, care se formase ca urmare a adoptării Unirii de la Florenţa.

Ca fapt divers, prin 1517, unii juni nobili din Ungaria se străduiau să obţină mâna unei nepoate a lui Ştefan (în document apare greşit ca fiică), prin intermediul intrigantului arhiepiscop Toma Bakóczi, în speranţa că cele două domenii vor constitui zestrea fetei (Arhivele Naţionale Maghiare, DL 38738). Singurul izvor păstrat nu ne oferă şi alte informaţii despre acea prea frumoasă fată (pulcherimina), nepoata voievodului transilvănean Bartolomeu Dragfi şi a lui Ştefan cel Mare.

Biblioteca lui Matia Corvin, a doua ca mărime după biblioteca Vaticanului

Sub influenţa mentorului său spiritual, Ioan Vitéz, Matia a iubit cărţile şi arta. Ştia mai multe limbi străine – germana, ceha, italiana şi foarte bine latina. Citea foarte mult. Uneori purta discuţii elevate de filosofie la masa lui cu umaniştii de care se înconjurase. A sprijinit orice tânăr care era orientat spre cunoaştere şi învăţătură, nu doar fii de aristocraţi, ca Nicolae Báthory, dar şi fii de târgoveţi ca Petru Várdai sau simpli ţărani ca Toma Bakóczi. A adus la Buda un astronom, pe Johannes Regiomontanus, care a construit un observator pentru Matia, a făcut calcule şi tabele astronomice şi a realizat instrumente astronomice pentru rege.

Încă de la începuturile domniei a colecţionat manuscrise. Mereu a cumpărat cărţi noi, a făcut schimb de manuscrise cu colecţionarii şi anticarii italieni. A avut chiar şi un atelier propriu cu vreo 30 de copişti. La sfârşitul domniei, biblioteca lui Matia cuprindea în jur de 2.000 de volume, fiind a doua ca mărime în Europa acelor vremuri, după biblioteca Vaticanului. Nicolaus Olahus povesteşte la mijlocul secolului al XVI-lea că biblioteca era împărţită în două săli ale palatului regal din Buda, una pentru manuscrisele greceşti, cealaltă pentru cele latineşti.

Din păcate turcii au distrus biblioteca prin incendierea palatului regal în 1541. Din renumita Bibliotheca Corvina se cunosc azi 216 manuscrise păstrate în diverse biblioteci din lume. Manuscrisele şi incunabulele din biblioteca lui Matia cuprindeau lucrări literare, filosofice, teologice, de istorie, medicină, ştiinţele naturii etc. Practic, aici se afla aproape tot ceea ce reprezenta nivelul cunoaşterii în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Lorenzo de Medici a fost influenţat de biblioteca lui Matia şi a început să adune şi el cărţi şi să formeze o valoroasă colecţie de cărţi greceşti şi latineşti. Nu doar dimensiunea impresionantă a bibliotecii, ci şi operele de artă pe care le-a patronat, mai ales construcţiile sau extinderea unor palate, precum şi protejarea la curte a unor umanişti italieni, arată dimensiunea culturală a marelui rege.

Pasiunea pentru cultură a regelui Matia contrasta cu ignoranţa şi analfabetismul majorităţii absolute a nobilimii şi aristocraţiei maghiare, care nici măcar să se iscălească nu ştia. Nobilii analfabeţi făceau mereu glume pe seama lui Nicolae Báthory, pe care îl vedeau tot timpul cu o carte în mână. Este remarcabilă caracterizarea mecenatului renascentist al lui Matia făcută de istoricul Engel Pál: „curtea renascentistă a lui Matia a fost o insulă mică în mijlocul oceanului unei culturi străine: iniţiativa deosebită a unei personalităţi extraordinare care nu avea nimic în comun cu nivelul cultural al elitei şi mai puţin cu al ţării, asupra cărora nici nu a avut vreo influenţă.” (Engel Pál, op. cit., p. 339). Acelaşi autor consideră Renaşterea din epoca lui Matia drept „o enigmă a istoriei culturii, a cărei explicaţie nu o putem căuta decât în personalitatea deosebită a regelui” (ibidem, p. 337).

Originea românească a lui Matia

Matia Corvin a fost fiul mai mic al lui Iancu de Hunedoara. Acesta a fost fiul românului Voicu, care în 1409 a primit de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, moşia Hunedoara. Despre originile familiei lui Voicu istoricii discută cel puţin două ipoteze: imigranţi din Ţara Românească sau originari din mediul românesc din Ţara Haţegului. Voicu a fost căsătorit cu o româncă din familia Mursinai. Deci ambii părinţi ai lui Iancu au fost români. Până în 1439 Iancu de Hunedoara apare în documente sub numele Ioan Românul (Iohannes Olah). Cronicarii epocii, inclusiv Antonio Bonfini la finele domniei lui Matia, scriau fără rezerve despre originea românească a lui Iancu de Hunedoara (A.A. Rusu, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea sa. Studii, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, p. 23-24). După ce Iancu a devenit cunoscut în viaţa politică a regatului în locul etniconului Oláh s-a folosit ca nume de familie moşia de origine, Hunedoara (Hunyadi). De obicei moşia de reşedinţă a devenit nume de familie pentru nobili.

Iancu a fost căsătorit cu Elisabeta Szilágyi, cu o unguroaică. În epoca respectivă nu conta originea etnică, ci averea şi poziţia socială. Toţi nobilii erau locuitori ai regatului Ungariei, cu drepturi şi şanse egale în ascensiunea politică în epoca respectivă. Din rândul nobililor români s-au ridicat mulţi, mai ales în secolul al XV-lea, în funcţii publice importante. Pentru nobilii care l-au ales pe Matia ca rege al Ungariei nu a contat originea românească a lui Matia. Era nobil ca şi ei, adică regnicolar (cetăţean). Inamicii au încercat să îi minimizeze rolul prin invocarea peiorativă a originii româneşti. De exemplu Frederic de Habsburg, cu care s-a aflat mereu în conflict, îi reproşa că nu era originar dintr-o familie regală, ci era născut dintr-un tată român (natus a Valacho patre). Puţinii nobili care îndrăzneau să facă glume pe seama puternicului rege îi vor fi dat porecla „crăişorul românilor”.

Matia nu se ferea de originea sa românească. Problema originii sale a devenit spinoasă doar în momentul în care a vrut să se recăsătorească cu cineva dintr-o familie regală. Atunci i se reproşa că nu are origini regale şi i se refuza mâna prinţeselor curtate. Pentru a răspunde criticilor că nu se trăgea din sânge regal, a invocat originea romană a românilor. Probabil că la el era o conştientizare a originii romane a românilor datorită lecturilor sale. În orice caz nu îi erau străine ruinele dace şi romane din apropierea reşedinţei din Hunedoara. Umaniştii italieni care au fost întreţinuţi la curtea sa regală au scris în versuri sau proză despre originea romană a românilor şi au lăudat originea romană a lui Matia (A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 66-72). Frecvenţa cu care umaniştii de la curtea lui Matia invocă originea romană a românilor arată că aceasta era un subiect discutat destul de des în palatul regal din Buda. Producţiile literare şi istoriografice în care umaniştii italieni au invocat originea romană a românilor sunt mai numeroase în jurul curţii renascentiste a lui Matia Corvin. Astfel Matia a jucat un rol foarte important în susţinerea originii romane a românilor în literatura şi istoriografia epocii, care a generat preluări succesive de către alţi autori care au citit producţiile generate în jurul lui Matia.

Era la modă în epocă fabricarea unor genealogii care duceau uneori până la Adam şi Eva. În consonanţă cu spiritul epocii, pentru a răspunde caselor regale care îi reproşau că nu are sânge albastru, la curtea lui Matia s-a conceput o legendă despre originea lui Matia într-o veche familie nobilă romană Corvina, ai căror urmaşi au venit din Ţara Românească în Transilvania în timpul lui Sigismund de Luxemburg. Astfel s-a explicat şi prezenţa corbului pe stema Hunedoreştilor. Începând cu Antonio Bonfini şi Pietro Ransano, care au promovat această „legendă” a originii aristocratice romane a lui Matia, s-a folosit numele Corvinus (corb) alături de Matia. De aceea astăzi se foloseşte mai mult numele Matia Corvin, doar ungurii preferând numele Matia de Hunedoara (Hunyádi).
Moştenirea lui Matia Corvin

În perioada lui Matia regatul Ungariei a cunoscut un avânt economic fără precedent. S-a dezvoltat extracţia aurului şi argintului, s-a extins creşterea bovinelor care erau vândute pe pieţele externe, iar din producţia viticolă o parte se exporta. S-au dezvoltat târgurile, pentru prima oară manifestându-se fenomenul de migraţie de la sate la târguri, istoricii folosind termenul de „urbanizare rurală” pentru acest proces. La moartea lui Matia, Ungaria îşi exercita autoritatea din centrul Austriei de azi până în Transilvania, din Silezia până la Belgrad şi Marea Adriatică. Ba mai mult domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, îl recunoştea ca vasal. Probabil în aceleaşi raporturi se afla şi cu domnul Ţării Româneşti.

Pe plan internaţional Matia s-a impus în faţa unor inamici puternici ca Habsburgii austrieci şi Jagellonii polonezi. Ambasadele sale au cutreierat toată Europa, numele lui era cunoscut şi respectat la toate curţile europene. Umaniştii îl lăudau pretutindeni pentru mecenatul său în cultură. Soarta i-a creat însă o mare problemă acasă: nu a avut moştenitori legali, care să îi asigure succesiunea. În ciuda presiunilor pe care le-a făcut asupra nobilimii ca fiul său nelegitim, Ioan Corvin, să îi fie recunoscut succesor, după moartea lui Matia aristocraţia a vrut să înlăture dominaţia familiei Hunedoreştilor. Ţara cunoscuse un avânt economic deosebit, de mult nu a mai fost anarhie în regat, iar capii nobilimii declarau că s-au săturat de tiranie, după cum calificau domnia lui Matia după decesul regelui. În aceste condiţii au preferat să îl aducă pe tron pe Vladislav II Jagello, despre care se spunea că putea fi manipulat. La puţin timp după moartea lui Matia habsburgii au recuperat teritoriile austriece stăpânite de acesta. La fel în câteva săptămâni, Boemia s-a reîntregit şi stările boeme au refuzat să plătească Ungariei suma de 400.000 de florini conform înţelegerilor anterioare. Practic Ungaria s-a restrâns la vechile ei hotare. În perioada Jagellonilor (1490-1526), Ungaria a intrat treptat într-o criză structurală. Aristocraţia nu mai dorea o domnie autoritară şi au preferat controlul excesiv al autorităţii regale. Dominând viaţa politică, marea nobilime a uzurpat o mare parte a averilor micii nobilimi, dispărând astfel baza socială a armatei regale. Pauperizarea micii nobilimi a avut două consecinţe majore: participarea ei la răscoala din 1514 şi, mai important, a dus la eşecul militar al Ungariei la Mohács în 1526.

Pentru români, Matia a lăsat cel puţin două importante moşteniri. Creaţiile literare şi istoriografice generate la curtea sa despre originea romană a românilor au fost preluate în epocile următoare şi au jucat un rol important în geneza teoriei continuităţii. Mesajul lansat de Matia prin umaniştii săi a fost un model pentru liderii mişcării naţionale a românilor din Transilvania: românii sunt urmaşii romanilor, deci au origini nobile. Tot corifeii mişcării naţionale a românilor ardeleni au conştientizat rolul jucat de Matia Corvin, de Iancu de Hunedoara şi de alţi mari români în viaţa politică a Ungariei medievale şi au invocat modelul lor politic, susţinând că în epoca medievală românii au beneficiat de drepturi politice, dar le-au fost uzurpate de unguri în epoca principatului. Originea românească a lui Matia şi locul său în Panteonul românilor nu au fost niciodată contestate de românii ardeleni angajaţi în lupta de emancipare politică în secolele XVIII-XIX.

De ce românii trebuie să fie mândri că Matia a fost regele Ungariei?

Matia a fost rege al Ungariei, deci a fost şi regele românilor din Transilvania şi restul regatului, din Maramureş până în Banat sau Croaţia. Nu degeaba se spunea în epocă, mai mult sau mai puţin peiorativ, că Matia era „crăişorul valahilor”. Această poreclă reflectă o conştientizare de către românii din regatul Ungariei a originii comune româneşti. Şi sigur era o mândrie a românilor că din sângele lor românesc cineva a ajuns pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale şi politice din regat: tatăl, Iancu, a ajuns guvernator, iar fiul, Matia, a fost rege.

Istoricii maghiari laudă domnia şi personalitatea lui Matia Corvin. Dimensiunea europeană a politicii sale externe, excentricitatea preocupărilor sale culturale într-o epocă a ignoranţei şi a analfabetismului, stabilitatea politică a regatului în cei 32 de ani de domnie în contrast cu perioadele de anarhie, orice caracteristică a domniei îl impune pe Matia Corvin printre cei mai mari şi importanţi regi ai Ungariei medievale.

Din păcate, majoritatea istoricilor maghiari refuză să discute despre originea românească a lui Matia pentru că îi deranjează. Obişnuiţi să scrie despre românii din Ungaria doar ca iobagi şi păstori, ei uită că din mijlocul românilor s-au ridicat personalităţi politice importante, ca Balc şi Drag (nepoţii lui Dragoş, întemeietorul Moldovei şi strămoşii familiei Dragfi), Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, Nicolaus Olahus, Ştefan Josika şi alţii. Ba mai mult, e probabil ruşinos pentru o istoriografie maghiară care exagerează mereu importanţa ungurilor în istoria universală, în spiritul cronicii lui Thuróczy (care scria de genul „ungurii depăşesc cu mult celelalte popoare în vitejie şi virtuţi militare”), uitând caracterul cosmopolit al Regatului medieval al Ungariei. Cum să recunoască istoricii maghiari că un român, Matia Corvin, a fost mai cult şi mai citit decât toată aristocraţia maghiară la un loc? De aceea, ei vor insista mereu că Matia Corvin a fost ungur, a fost regele ungurilor. Perfect adevărat, Matia a fost regele ungurilor. Dar în aceeaşi măsură în care a fost şi regele românilor, al croaţilor, al slovacilor sau rusinilor din regatul Ungariei. Fiecare naţionalitate componentă a regatului Ungariei şi-l poate revendica. Noi românii avem însă un argument în plus pentru a-l revendica pe Matia şi pentru istoria românilor: originea sa românească!

Păcat că istoricii români nu promovează imaginea lui Matia Corvin. Pus în contrast cu Ştefan cel Mare sau Vlad Ţepeş, Matia este prezentat doar ca un opresor, un cuceritor, ca un ungur, fără să fie înţeleasă corect poziţia sa ca rege al Ungariei şi importanţa originii sale româneşti. Astăzi, dacă un urmaş al unui emigrant român stabilit în America sau Franţa face o mare descoperire ştiinţifică sau ajunge o mare personalitate, obişnuim să ne lăudăm cu originea sa românească şi presa este plină de titluri de genul: un român lucrează pentru Casa Albă, un român la Hollywood etc. Sau, şi mai amuzant, citim prin cărţile româneşti că un român din Sibiu a inventat racheta cu explozie în trepte, uitându-se că acel inventator era sas, deci şi-l revendică şi germanii, ba chiar şi ungurii. Atunci de ce nu putem depăşi clişeele şi refuzăm să îl asumăm pe Matia Corvin în Panteonul istoriei Românilor, la fel cum am făcut cu tatăl său, Iancu de Hunedoara?

Este mai mult decât necesară o istorie a lui Matia Corvin scrisă în limba română pentru publicul român. O istorie corectă, scrisă fără părtinire, care să arate cititorului dimensiunea şi importanţa lui Matia Corvin în istoria Românilor şi în istoria universală, care să trezească în fiecare român mândria că un român a fost regele Ungariei. Şi, de ce nu, atunci când uită, să le putem aminti conaţionalilor şi vecinilor unguri că un român a fost cel mai mare rege al Ungariei: Matia Corvin.

Eu sunt mândru că un român, Matia Corvin, a fost regele Ungariei! Dr. Marius Diaconescu, lector universitar, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti – Historia