A fi nationalist in Romania
A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi a ţarii tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi trăsnetelor răzbunarii. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de lupta înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în făptura ta morală. A cui e această ţară şi care e destinul ei ca românii, care se ridică până la conştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca niste năuci? În România şbine numai cine face tranzacţii cu străinismul…O formidabilă acţiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalităţi, din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim de cei eliminaţi fiziceşte. Constatările acestea duc la una şi aceeaşi concluzie: că pătura noastră conducătoare este coruptă până în măduva oaselor…
A conduce România în sensul curent, presupune condiţia prealabilă de a trăda. Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului şi întelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoşilor lui. Români dezromânizaţi – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noştri politici. Puşi în faţa naţionalismului, au imediat sentimentul intim al propriei lor turpitudini şi, ca să se elibereze de această stare sufletească, îi prigonesc cu zvăpăiala pe apostaţi. Căci numai apostazia cunoaşte înverşunarea nimicitoare împotriva credinţei părăsite şi numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădaţi. Prigonitorii naţionalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului lor neam. Nichifor Crainic – “Zile albe, zile negre”, 1947
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu