Infrangerea de la Turtucaia

TURTUCAIA: Infrangerea despre care nu se vorbeste

autor: FrontPress 31.03.2012

Victoriile emblematice de la Marasti, Marasesti si Oituz au impletit pe veci in constiinta romaneasca aceea infatisare a ostasilor bravi si darzi care se ridica si se opun cu abnegatie unui dusman necrutator. Impinsi in prapastie, au gasit in ei taria de a se agata cu ferocitate de ultima palma de pamant romanesc, faptele lor eroice statornicindu-se in mintea si inima oricarui roman. Nu putine au fost elogiile primite de armata romana pentru victoriile de-a dreptul uimitoare din Triunghiul Mortii, iar memoria lor inca trezeste sentimente vii la aproape un secol de la infaptuirea lor. 

Insa, nu putem uita nicicand ca in spatele acestei trepidatii, a acestei imagini romantice a acelor lupte s-a aflat sacrificiul de sine al nenumarati barbati, dar si femei, oameni care au imbratisat moartea pentru mai binele poporului. Suntem obligati astfel sa ne asumam datoria comemorarii, dar si pastrarii in memorie a celor cazuti, in semn de multumire si gratitudine pentru jertfa facuta. Dovedim ignoranta cand valorificam mai mult un sacrificiu in dauna altuia, din simpul motiv ca intinam in acest fel amintirea altor mii care si-au nenorocit vietile in lupte pierdute, pastrate in tacere.

De aceasta din urma suntem vinovati, deoarece preferam sa ne retragem in momentele cu adevarat glorioase, cele care ne fac sa ne simtim bine ca suntem romani si sa intoarcem spatele, sa renegam atatia ostasi care si-au gasit sfarsitul invinsi.

Un punct de cotitura

Turtucaia a fost cumpana, a intors sortii impotriva Vechiului Regat in Primul Razboi Mondial, distrugand moralul populatiei si aruncand armata intr-o debandada pana in lunile de vara ale anului urmator. Peste 28.000 de soldati au fost luati prizonieri si inca aproape 8.000 au fost ucisi sau raniti, intr-una dintre cele mai mari infrangeri suferite de tara noastra.

Europa de Est, intre diplomatie si razboi

In urma interventiei romanesti impotriva Bulgariei in timpul celui De-al Doilea Razboi Balcanic din 1913, importantele orase Turtucaia si Silistra, impreuna cu intreaga regiune de sud a Dobrogei, au trecut in interiorul granitei noastre. La scurt timp, incep si lucrarile de intarire, pozitia lor fiind foarte favorabila armatei romane in cazul reizbucnirii conflictului cu tara vecina.

Inca doi ani de la inceperea Primului Razboi Mondial, Romania a ramas neutra, acceptand abia in 1916 sa intre de partea Antantei, care promitea, printre altele, cedarea Transilvaniei pana la Tisa si a intregului Banat in caz de victorie aliata.

In acest rastimp, la sud de noi, bulgarii se aliasera cu Puterile Centrale inca din vara lui 1915 si deja participasera impreuna cu armatele germane si austro-ungare in luptele ce au sfaramat Serbia.

Intr-o incercare esuata a Antantei de a inlatura din presiunea Puterilor Centrale si sperand astfel in salvarea Serbiei, are loc deschiderea Frontului de la Salonic, campanie care a angajat o mare parte a trupelor bulgare pentru restul razboiului.

O alta componenta importanta, sub forma Armatei a 3-a sub comanda lui Stefan Toshev, era dislocata pe linia Dunarii, pentru a proteja frontiera de nord cu Vechiul Regat, ale carui negocieri cu Puterile Centrale nu aveau rezultatele scontate.

In conditiile apropierii tarii noastre, in schimb, din ce in ce mai accentuate cu Antanta, se creeaza de urgenta un grup de armate comandat de August von Mackensen, cu elemente ale Armatei a 3-a care cuprindea Divizia 4 Infanterie Preslav, Brigada 1 Infanterie si un detasament mixt germano-bulgar, care asteptau deschiderea ostilitatilor in orice moment.

La 17 august 1916, guvernul roman semneaza oficial conventia de alianta, iar la mai putin de doua saptamani este declarat razboi Austro-Ungariei, armata incepandu-si ofensiva printr-o serie de atacuri de-a lungul muntilor Carpati in Ardeal.

Drept raspuns, alaturi de Austro-Ungaria si Germania declara razboi Romaniei si abia cateva zile mai tarziu si Bulgaria, fapt ce a surescitat spiritele in cadrul Puterilor Centrale.

Planurile de campanie

Initial, Mackensen planuia sa atace simultan si Turtucaia si Silistra, dar la indemnurile generalului Toshev a optat pentru combinarea acestor forte si folosirea lor intr-un singur asalt naucitor.

De cealalta parte, apararea sudului Romaniei a revenit Armatei a 3-a (n.r. a nu se confunda cu cea bulgara) care se afla sub comanda generalului Mihail Aslan si avea trei mari obiective.

Respingerea oricaror atacuri date inspre Dobrogea, impiedicarea traversarii Dunarii de catre inamic si mentinerea oraselor Turtucaia si Silistra. Turtucaia, punctul nevralgic al defensivei romanesti de pe Dunare, era aparata de generalul Constantin Teodorescu cu Divizia 17 Infanterie.

Un poet pe campul de batalie

Conditia Diviziei 17 Infanterie era sub standarde, cuprinzand unitatile cele mai prost instruite si echipate. Participant la acele lupte, George Toparceanu rememora in “Amintiri din luptele de la Turtucaia” ca “Infanteristii erau toti rezervisti sau militieni, unii concentrati inca de pe iarna, in cea mai mare parte oameni trecuti de patruzeci de ani… In ochii lor nu citeai dorul tineresc de acasa, ci numai grija mohorata si senina de nevasta si copilasi, parasiti fara sprijin, cine stie unde, in mijlocul unei gospodarii darapanate.”

Tot acesta spune mai incolo “Erau mai ales tarani de prin judetele de camp ale Munteniei, cei mai oropsiti dintre toti. Ma uitam la ei cu strangere de inima. Nu se potriveau deloc cu imaginea ostasului roman, de acum si de pe vremuri, asa cum mi-o zugravise in suflet stralucitoarele defilari ale regimentelor gatite de parada”.

Fortareata de pe Dunare

In timp ce generalul Aslan se mandrea ca “Turtucaia c’est notre Verdun” lucrarile continuau intr-un ritm atroce. Iarasi Toparceanu ofera detalii “In ziua din urma, odata cu apropierea primejdiei, numarul lor fusese sporit cu vreo doua sute de turci de prin imprejurimi, care, sub paza soldatilor nostri, carau betonul framantat de o masina galagioasa si il turnau in doua imense gropi cilindrice, unde trebuia sa fie asezate tunurile. Dupa cate auzisem, lucrarea incepuse inca din martie, dar se taraganase pana acum, in zilele mobilizarii.”

Existau trei sectoare principale, Staro Selo, Daidir si Antimovo, care se bazau pe un numar de redute intinse de-a lungul liniei principale de aparare. Linia intretaia sectoarele, iar capetele acesteia se ancorau pe o parte si de cealalta a Dunarii, formand un semicerc.

In fata liniei principale era una avansata, iar in spatele ei exista o linie de aparare secundara care cunoscuse doar lucrari superficiale. Redutele erau legate intre ele cu transee, dar o mare parte nu ofereau un adapost indestulator.

In cazul unei incercuiri, Turtucaia era izolata, neexistand un pod care sa o lege de malul stang al Dunarii, insa, pe fluviu, contraamiralul Nicolae Negrescu avea la dispozitie peste o duzina de monitoare, vedete si canoniere pentru foc de sprijin.

Piesele de artilerie concentrate in Turtucaia, spune Constantin Kiritescu, aminteau mai degraba de un muzeu in aer liber, fiind invechite, unele datand de pe vremea Razboiului de Independenta. Nici numarul lor nu era prea mare, cele peste o suta de piese fiind de neajuns pentru acoperirea unui front de 30 de km.

Apropiindu-se ziua atacului au loc concentrari de trupe la frontiera. Era numai o problema de timp pana cand Batalia pentru Turtucaia incepea. Bulgarii, dar si germanii, au adus pe campul de lupta 39 de batalioane, insumand 55.000 de oameni, cu 22 de baterii de artilerie si 56 de mitraliere, iar armata romana avea 19 batalioane, insumand 39.000 de oameni, cu 25 de baterii de artilerie si 66 de mitraliere.

In contextul trecerii Romaniei de partea Antantei si al inceperii operatiunilor militare impotriva Austro-Ungariei pentru recuperarea Ardealului, trupele Puterilor Centrale de la sud de Dunare, majoritar bulgare, sub comanda lui Mackensen, planuiesc o contraofensiva devastatoare.

Primele confruntari au loc pe 31 august cand pichetele de graniceri sunt lovite de gloantele mitralierelor inamice.

Granicerii se retrag catre satele Turcsmil si Senova, iar atacul dat de Regimentul 36 Infanterie dinspre Staro Selo au impins elementele inaintate ale armatei inamice, refacand astfel integritatea frontierei.

Abia in ziua urmatoare Guvernului Romaniei ii este prezentata declaratia de razboi, ca in noaptea de 1 spre 2 septembrie sa aiba loc ofensiva, Turtucaia fiind incercuita si toate cele trei sectoare ale fortaretei atacate.

Intre timp, generalul Aslan, cel care trebuia sa coordoneze operatiunile militare romanesti in sudul tarii, se afla in Bucuresti jucand carti la Jockey Club, locul de adunare al elitei tarii.

Tunurile infernale

Atacul dat in miez de noapte a surprins aparatorii, acestia parasindu-si pozitiile, fiind stapaniti de o frica infioratoare. Cand s-a crapat de ziua, bulgarii au reinceput asaltul, fiind sprijiniti si de artilerie. Superioritatea tunurilor bulgare era evidenta, batandu-le in raza si precizie pe cele romanesti. Nu de putine ori aceastea au fost incadrate de obuzele inamice si au trebuit mutate pentru a nu fi distruse.

Impactul psihologic al artileriei bulgare s-a dovedit de nesuportat, pentru unii dintre ostasi fiind prima oara cand auzeau detunatura acestor arme. Panica s-a raspandit repede in randul trupelor din sectorul Daidir si s-au retras pe linia principala. In cazul sectorului Antimovo aceasta s-a facut fara lupta. Numai sectorul Staro Selo rezista pe vechul alianament, pe linia avansata.

Atacul a incetat spre seara, fiind respins in cele din urma cu mari dificultati, dar nervii i-au lasat pe multi dintre ostasii romani. In cursul acelei nopti cantitati impresionante de munitie au fost epuizate, aparatorii deschizand focul la cele mai mici zgomote, temandu-se ca inamicii vor lansa un alt atac la adapostul intunericului. Spaima noptii precedente era inca proaspata.

Flota dunareana se impune

Pe 3 septembrie bulgarii inainteaza dinspre Turcsmil si Senovo spre sectorul Staro Selo, dar artileria nu reuseste in a distruge gardurile de sarma ghimpata, fiind intampinati in schimb de mitralierele si pustile romanesti de pe baricade. Monitoarele de pe Dunare supun unui dezlantuit foc armata inamica si pe seara orice atac este oprit, bulgarii avand pierderi insemnate.

Un ordin de neinteles

Intr-o miscare controversata, colonelul Nicolescu, comandantul sectorului Staro Selo, isi retrage oamenii crezand ca acestia nu vor mai rezista unui atac pe linia avansata, ordin la care isi da acordul si generalul Teodorescu.

Dupa o zi de lupta in care ostasii se descurcasera admirabil au privit cu mahnire cum sunt nevoiti sa se replieze si ei pe linia principala, demoralizandu-i si mai mult.

Bulgarii ofera un ragaz aparatorilor, oprind orice atac in ziua de 4 septembrie. In schimb se folosesc de acalmia luptei pentru a-si intari pozitiile cucerite de-a lungul frontului, pregatindu-se pentru un nou atac. Baloanele si avioanele de recunoastere survolau teatrul de operatiuni pentru a depista punctele slabe in armura Turtucaiei.

Intaririle generalului Aslan

Chiar daca luptele din 2 si 3 septembrie au rezultat in pierderi neglijabile de partea romana, slabiciunea corpului ofiteresc a dat nastere unei nervozitati, a unei neincrederi in randul trupelor fata de nu doar aptitudinea comandantilor si capacitatii lor de a ii conduce, dar si fata de propria lor putere combativa. Dusmanul li se parea implacabil.

Aceasta stare tensionata era adancita si de cererile constante ale lui Teodorescu de a primi intariri. Intr-un tarziu, de la Bucuresti, generalul Aslan, dupa ce incurajeaza si linisteste spiritele la Marele Cartier General asigurand ca situatia este sub control, trimite Divizia 15 Infanterie catre Turtucaia.

Insa urgenta efectuarii ei trada incordarea care pusese stapanire in final pe comandantul Armatei a 3-a. Din capitala sunt rechizitionate vehicule, trupele fiind transportate in unele cazuri si in ambulante pana aproape de Turtucaia.

Orice avantaj oferit de acest ajutor a fost nulificat de traversarea inceata pe Dunare a ostasilor, care s-a facut de-a lungul a doua nopti, intre 3 spre 4 si intre 4 spre 5 septembrie.

Reluarea atacurilor inamice

De-a lungul zilei de 4 septembrie au loc miscari de trupe inamice in pregatirea unui nou atac. Un detasament german ocupa stanga frontului, Divizia 4 Preslav centrul si Divizia 1 Sofia dreapta.

In dimineata de 5 septembrie artileria bulgara a inceput iarasi sa rasune concentrandu-se pe centrul apararii, anume sectorul Daidir. Dupa doua ore de baraj neintrerupt trupele inamice ataca in aceasta zona, dar generalul Teodorescu in loc sa intaresca zona cu trupele Diviziei 15 Infanterie, le trimite in sectorul Staro Selo.

Totusi, ordona reamplasarea unei baterii de artilerie performante de 105 mm in sectorul luat cu asalt. Tirul ei face ravagii in valurile de oameni care atacau redutele, dar atunci cand ramane fara munitie, tunurile sunt retrase.

Aproape imediat una dintre redute este coplesita, in ciuda efortului ofiterului rezervist Nedelcu Lixeanu, care isi conduce oamenii intr-o ultima lupta disperata. Dupa ce aceasta pica si redutele inconjuratoare o urmeaza.

Locotenent-colonelul Popescu incearca un contraatac cu rezervele pe care le avea la dispozitie din cadrul regimentului sau pentru recuperarea redutelor, dar esueaza, el insusi fiind ucis.

Si in sectorul Antimovo sunt atacate redutele. Locotenentul Titus Axente coordoneaza apararea uneia si o protejeaza cu succes timp de cateva ore. Cand este ucis trupele sale isi pierd coeziunea si reduta este luata.

Apararea este sfaramata

Spre mijlocul zilei, integritatea sectorului Staro Selo se mentinea, dar toate redutele din sectorul Daidir sunt capturate. In sectorul Antimovo doar doua erau in mainile inamicului, dar locotenent-colonelul Marinescu decide, intr-un moment de deznadejde, sa paraseasca cu totul linia principala de aparare fara a mai arata niciun pic de rezistenta pe acest alianament, considerand totul pierdut. Isi retrage oamenii pe alte pozitii, dar multora le cedeaza vointa si spiritul, devin dezorganizati si panicati.

Ostasii lipsiti de speranta si speriati de spectrul prizonieratului isi arunca armele si abandoneaza cu totul parti intregi ale liniei de front. In fata lor se asterne un mare fluviu, un obstacol gigantic in calea salvarii lor.

George Toparceanu descrie oripilat aceste scene: “Tot valmasagul acela de oameni gramaditi acolo fu cuprins deodata, fara pricina aparenta, de o panica nebuna. Ca niste fiare speriate se repezira pe punte, pe ponton, inundara bacul, impingandu-se salbatic, facandu-si loc cu pumnii si calcand in picioare ranitii, apucati fara veste si striviti din toate partile. In cele din urma vaporul porni si bacul se dezlipi usor de ponton. Toti cei de la margine se pravalira in apa. Iar in locul lor, dintre ranitii de adineaori nici unul nu mai gemea, nici unul nu mai misca. Era o amestecatura de sange, de membre zdrumicate in picioare, de carne zdrobita, de cadavre incremenite in spasme cumplite”.

Un alt martor, scriitorul si ziaristul, Victor Lazar rememoreaza nu numai acest eveniment, dar si cruzimea de care dadeau dovada bulgarii: “Multi romani s-au prapadit in Dunare, unde sperau sa afle corabii, barci de scapare. Multi soldati de-ai nostri au fost omorati noaptea de bulgari civili. Soldatilor bulgari si ofiterilor lor le facea o deosebita placere sa omoare si jefueasca apoi pe romanii cazuti prisonieri si nearmati”.

In acest moment, generalul Teodorescu mai avea comanda numai asupra sectorului Staro Selo, Daidir si Antimovo fiind in mainile inamicului. Decide sa atace in flancul Diviziei 4 Preslav, care cucerise sectorul Diadir, dar cu o forta modesta. Numai doua batalioane si doua companii de mitraliere sunt trimise, dar sunt nevoite sa se intoarca datorita rezistentei darze bulgare.

Uciderea in fasa a sperantei 

Generalul Aslan, care este terifiat de pierderea iminenta a fortaretei Turtucaia, cauta solutii pentru a rezolva aceasta criza. Silistra, care se afla la 60 de kilometri de batalie gazduia Divizia 9 Infanterie.

Ioan Basarabescu, generalul acesteia, nu preluase in niciun fel initiativa de cand incepusera luptele. A fost necesara interventia lui Aslan ca acesta sa iasa in intampinarea inamicului.

Apeleaza si la trupele rusesti aliate cantonate in Dobrogea, conduse de Andrei Zaioncikovski, care numarau circa 30.000 de oameni. Aslan le dorea sa protejeze flancul lui Basarabescu pe masura ce inaintau spre Turtucaia. Planul lui urmarea astfel depresurarea fortaretei si impingerea trupelor bulgare.

Nu numai ca Basarabescu s-a impotmolit in Sarsinlar, la doar cativa kilometri de fortareata, dar s-a retras cu toate efectivele sale in urma unor lupte de mica anvergura, inapoi spre Silistra. Cat despre Zaioncikovski, acesta a impresionat prin decizia sa de a lua-o in directia opusa ceruta de generalul Aslan si nu a fost de niciun ajutor.

Greseala unui comandant

Inapoi la Turtucaia, generalul Teodorescu fusese anuntat ca forte romano-ruse sunt trimise sa ajute la eliberarea fortaretei. Ziua fatidica de 6 septembrie s-a remarcat prin rezistenta singurei redute ramase in mana ostasilor romani, in sectorul Staro Selo, dar si prin contraatacurile viguroase impotriva liniilor bulgare. Scopul era de a bloca trupele inamice pe acele pozitii, in pregatirea ofensivei.

Cateva avioane de recunoastere, puse de curand la dispozitie, survoleaza fortareata si pilotii il anunta imediat pe Teodorescu ca in departare se vad coloane de trupe care se indreptau spre Turtucaia. Generalul se convinge singur ca acestea trebuiau sa fie ori trupele romanesti ori cele rusesti.

Da ordin ostasilor sa mearga in intampinare, luand cu asalt pozitiile bulgare de pe traseu. Dupa lupte grele, care totusi au avut ca rezultat strapungerea liniilor inamice, au avut surpriza in niciun caz placuta de a da nas in nas cu intariri bulgare. Eroarea de judecata a lui Teodorescu a fost ultima picatura.

Se instaureaza panica

In acel moment, ostasii, complet demoralizati si lipsiti de orice vointa de a mai lupta, s-au pierdut cu firea, au lasat armele si au fugit catre ultimele pozitii romanesti. Spaima lor a antrenat multi altii care si-au parasit posturile, lasand descoperite ultimele sectiuni intregi ale apararii. Nenumarate suflete iar se ingramadeau pe malul Dunarii incercand sa scape.

In ciuda invalmaselii, luptele continuau, ofiterii energici reusind in a tine in frau instinctele subordonatilor. Rezistenta acestora era incurajata si de acoperirea flotei dunarene care jena operatiunile inamice aproape de fluviu. S-a reusit in acest fel ca in acea intreaga debandada sa se mai injghebe totusi centre de rezistenta.

Frontul romanesc tremura din toate incheieturile si caderea fortaretei era numai o problema de timp. Chiar si in aceste conditii s-au remarcat ostasi prin fapte de arme extrordinare. Insa, jertfa lor nu a fost indeajuns a schimba cursul bataliei.

Locotenentul Toma Constantinescu lupta cu ferocitate pentru a pastra ultima reduta a fortaretei. Impreuna cu putinii ramasi respinge un numar de atacuri, folosindu-se de cateva mitraliere si doua tunuri pentru a face pagube insemnate in randurile inamice.

Asta nu ii impiedica totusi pe bulgari sa ajunga la doar cativa metri de pozitia romaneasca. Feriti de gloante, se striga la ostasii nostri sa se predea. Refuzul acestora i-a silit la o sarja cu baioneta.

Covarsind prin numarul lor ultimii aparatori, sunt intampinati de locotenent cu o ultima salva de tun care loveste in plin atacatorii, inainte de a sfarsi injunghiat.

Lupte de sacrificiu

Locotenent-colonelul Popovici Gheorghe ia steagul Regimentului 84 Infanterie si isi raliaza oamenii. Merge in fruntea ostasilor si reuseste a sparge frontul spre Silistra pentru a-si salva o parte din ostasi. Vedeta “Nicolae Ioan” participa si ea la aceasta actiune apropiindu-se foarte aproape de mal tinand sub foc inamicul.

Multi marinari isi pierd astfel viata, dar eforturile lor conjugate deschid un coridor pe unde 3.500 de oameni scapa. Locotenent-colonelul nu se mai poate bucura de isprava sa fiind ciuruit de mitralierele inamice la inceputul atacului.

Colonelul Atanasie Grigorescu strange cateva piese de artilerie si cu un numar de infanteristi ocupa la vest de Turtucaia o intaritura, provocand pierderi grele inamicilor. Dupa ce raman fara munitie sunt iarasi atacati, iar colonelul este ranit si moare la scurt timp.

O soarta asemanatoare o sufera si capitanul Feraru care ramane cu bateria sa de artilerie pana cand este coplesita. In fata soldatilor bulgari isi pune pistolul la tampla si trage.

O alta personalitate se face remarcata in aceste lupte. Nicolae Tonitza preia comanda unei companii de graniceri si rezista eroic in fata trupelor bulgare, desi fusese ranit foarte grav. In cele din urma pierde prea mult sange si isi pierde cunostinta, iar fratii de arme il scot de pe campul de lupta.

O armata fara comandant

Odata cu prabusirea liniei frontului, Teodorescu isi aranjeaza plecarea din Turtucaia, in ciuda ordinului primit de a rezista pana la ultimul om. Este ambarcat de ofiterii unei vedete, fiind la un pas de a fi linsat de oamenii sai. Acesta paraseste Turtucaia in cuvintele de ocara si batjocura ostasilor.

Victor Lazar in memoriile sale specifica faptul ca “Nici cand in rasboiul nostru nu s-a vazut atat de clar, ca la Turtucaia, ca lipsa de pricepere si de sange rece a comandantilor prapadeste o armata cat mai buna. Romanii au dat semne de o vitejie rara si la Turtucaia, ofiteri si soldati mai bucuros s-au sinucis, decat sa cada prisonieri in manile bulgarilor, cari meritau tot dispretul, totul a fost in zadar, caci toate actiunile erau lipsite de legatura trebuincioasa din vina comandantului Turtucaiei si a comandantului sef, care nici nu se miscase din Bucuresti.”

O soarta tragica

Mii de oameni sunt tintuiti acum pe malul Dunarii, in timp ce altii mai cu indrazneala totusi incercau sa treaca, ingramadindu-se cand sosea vreun vas sau inotand pana pe partea cealalta. Asta nu insemna mereu scaparea lor. Apa se inroseste de la sangele oamenilor sfartecati de srapnelul obuzelor trase de artileria inamica. Flota romaneasca se chinuie sa ii salveze, dar nu intotdeauna cu succes.

Toparceanu iarasi este martor la aceste scene mult prea familiare “Dunarea era presarata pana dincolo de inotatori. Un monitor mic, venit nu stiu de unde, alerga pe fata apei, in zig-zag, trecand peste zeci de oameni care se luptau cu moartea si ale caror strigate pierdute ajungeau pana la noi. In urma lui ramanea apa lucie: toti se duceau la fund.”

Predarea fortaretei Turtucaia

Pentru a-si salva oamenii de la macel, colonelul Marasescu, comandantul garnizoanei de la plecarea lui Teodorescu, capituleaza in fata generalului Pantelei Kiselov al Diviziei 4 Infanterie Preslav.

La incetarea focului, bilantul era unul cutremurator pentru ambele parti, 1600 de ofiteri si 6000 de ostasi ucisi sau raniti in timpul luptelor, 480 de ofiteri si 28000 de ostasi facuti prizonieri si pierderea a unei insemnate parti a materialului de razboi disponibil. La fel de multe pierderi au suferit si atacatorii cu 199 de ofiteri si 7773 de raniti si morti.

O infrangere amara

Se poate specula asupra cauzelor acestui dezastru militar, de la subestimarea constanta a amenintarii bulgare, concentrarea unitatilor de elita in campania din Ardeal, slabiciunea comandantilor si pana la ofensiva aliata amanata pe Frontul din Salonic sau lipsa de cooperare a rusilor.

Cert este ca luarea fortaretei a lovit ca un fulger si intreaga campanie romaneasca a fost data peste cap, datorita dezorganizarii si panicii care se intaureaza de la aceasta data la nivelul intregului comandament al armatei. In doar cateva saptamani aproape intreaga tara este cotropita.

Amintire in treacat

Insa, revansa este luata in timpul bataliilor de la Marasti, Marasesti si Oituz, avandu-l iarasi in prim plan pe ostasul roman vitregit.

George Toparceanu incheia cartea sa “Amintiri din luptele de la Turtucaia” cu urmatoarea istorisire “Dintr-o baterie distrusa mai ramasese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el tragea necontenit. Infanteria noastra fusese risipita. Dusmanii, ocolind o movila, se ivira dintr-o parte, la cativa pasi si navalira asupra lui. Cuprins din toate partile, el descarca un foc de revolver in gramada si cu o mana libera, tot mai avu vreme sa sloboada ultimul srapnel din teava tunului. Bulgarii, printre care era si un ofiter, i-au crutat viata. Iar soldatul bulgar care mi-a povestit faptul, intr-o gara departata si care fusese ranit la picior cu revolverul, adauga, vorbind de necunoscutul erou: Era un om smead si slabut pe care n-ai fi dat o ceapa degerata.” De Laurentiu Dologa – Ziare.com