Inca o "deceptie"?!?... Sau poate... nu? (Povestea unui proiect ratat)

Ne "cunoscusem" online... Mai bine spus in "blogosfera"... Eram amandoi posesori de bloguri, mai mult sau mai putin reusite. Pe al meu (primul, cel "mare", postam de cateva luni bune). Ne citeam reciproc, ne pusesem unul in blogroll-ul celuilalt, probabil pentru o accesare mai usoara. Si viata noastra de "posesori de bloguri" care se citesc reciproc trecea lin, cu bune si cu rele.
Nu ne-am cunoscut niciodata "live", desi nu ne despartea o distanta prea mare. Nu locuiam totusi in acelasi oras, dar in judete invecinate. Nu s-ar fi pus problema de o relatie mai mult decat de simpla prietenie dintre noi, data fiind diferenta de varsta, nu exagerat de mare, dar deloc de neglijat (cred ca ne desparteau mai bine de zece ani!).
Tin minte ca posta sec, concis, concentrat. Nu avea legatura, ca formare profesionala, cu limba romana sau cu ziaristica: era fost profesor de sport, in acea perioada lucrand insa ... in domeniu economic (marketing sau ceva de genul acesta...). Avea si obiceiul de a schimba relativ frecvent aspectul blogului, "fata" acestuia. Imi amintesc odata ca tocmai aspectul blogului sau dintr-o anumita perioada imi dadea dureri de cap destul de mari si stare de nervi ce dadea pe dinafara: odata intrata pe blog la el, calculatorul meu "paraliza" complet pentru cateva zeci de secunde sau chiar minute, astfel incat nimic nu mai putea fi miscat din loc, imaginea de pe ecran era "inghetata" pur si simplu, iar mainile imi erau pur si simplu ca si legate. Asa ca intram la el pe blog cat de rar se putea. In rest, calculatorul imi functiona normal, pe orice pagina web as fi intrat. Intr-o zi... m-a invitat din nou pe blogul sau... "As vrea sa stiu daca iti place noua sa 'fata' ", mi-a spus. Am intrat fara tragere de inima... Stiam ce pateam ori de cat ori intrasem in ultimul timp pe acolo. Si totusi am intrat... Alta "fata", intr-adevar, iar calculatorul meu functiona... normal, cat se poate de normal. Am rasuflat usurata... Atunci i-am impartasit problema de pana nu de mult timp in legatura cu propriul sau blog. Mi-a raspuns: "Da, intr-adevar, vechiul aspect solicita o foarte mare parte din memoria calculatorului; de aceea se bloca".
Nu a trecut prea mult timp. Intr-un prag de weekend, mi-a spus: "As vrea sa dezvolt un proiect ce ma pasioneaza de-un timp. Ma ajuti?". "Despre ce e vorba?" l-am intrebat. "As vrea sa fac un blog nou, un blog colectiv, destinat celor cu inclinatii pentru scris, pentru compuneri... cu tenta literara... Tinere talente, creatii originale...". M-am bagat... Si, la aproximativ 9 luni de la momentul in care imi deschisesem blogul, am intrat ca co-autor intr-al doilea. Si am facut "greseala", inevitabila dealtfel, de a ma implica sentimental. La un moment dat, intrand pe blog, am vazut o postare ce mi-a atras, instinctiv, atentia: vreo 2-3 strofe dinr-o poezie ce mi s-a parut familiara. Semana a naibii de mult cu "If" ("Daca") a lui Kipling. Amicul meu era online pe mess. Am intrat in discutie. "Ai vazut ultima postare?" "Nu, de ce?" I-am spus banuielile, parerile mele. I-am trimis si link-ul unei postari mai vechi de pe blogul meu, unde pusesem poezia originala, in limba engleza si tradusa in romana, cu precizarea sursei traducerii (traducator, locul de unde o preluasem). "Macar daca ar fi recunoscut ca nu e poezia lui. Asa prea 'miroase' a plagiat. Poate nu, dar... daca tot ziceai ca blogul sa fie doar cu texte originale...". A urmat un comentariu scurt, fin, si totusi usturator din partea lui la postarea respectiva. Dupa vreo 2 zile postarea cu pricina disparuse; cel care o pusese a si sters-o.
Nu am apucat sa ma dezmeticesc si amicul mi-a spus sec: "Te-am pus administrator pe blog"... Adicatelea, ca si egalul lui... M-am bloca pe moment: "De ce?" am intrebat. "Pentru ca iti pasa!". La insistentele mele mi-a spus motivul adevarat, sau cel putin... un motiv mai credibil: "Trebuie sa plec pentru doua saptamani din oras. E vorba de niste cursuri de pregatire profesionala. Am sansa sa obtin un alt post, un post de conducere, mai bine platit. Probabil ca nu voi avea acces la net unde ma duc. Sau, chiar daca am acces la net, posibil sa nu am timp sa intru. Nu trebuie decat sa supraveghezi postarile, sa nu se faca vreo prostie.". Ok, mi-am spus, 2 saptamani trec repede.
Intr-adevar, 2 saptamani au trecut repede. Numai ca au urmat la scurt timp problemele. Doru (ca sa ii dau si nume!) avea timp din ce in ce mai putin de blog. De postari... ce sa mai vorbesc... Zile, saptamani in sir, postam doar eu, bine sau rau, doar ca sa mentin blogul activ. Pe langa faptul ca eram epuizata, aveam senzatia ca monopolizez un blog ce nu era al meu 100%. Am adus si eu 2 autori noi pe blog. Autori care, in timp, au abandonat, aparent, publicarea. Erau dispute... conflicte... nu mai aveam puterea, cheful, sa le stapanesc singura... Eram ca si singura in lupta cu nepasarea celorlalti... Iar unii dintre ei se intorsesera impotriva "administratorului care nu mai facea nimic sa rezolve situatia"... Adica eu...
La un moment dat, Doru a intervenit: "Aveti termen doua zile sa va salvati postarile unde stiti. In doua zile, blogul va fi sters." Aveam norocul ca pusesem postarile mele si pe blogul propriu; practic nu prea aveam ce salva. Totusi ceva m-a durut: candva acest proiect putea deveni parte din viata lui, acum practic nu-l mai interesa. E adevarat, serviciul ii lua tot mai mult timp. In plus, se casatorise intre timp si evident nu si-ar fi sacrificat viata de familie pentru un blog. Si totusi putea sa lase un alt administrator de blog, eventual doi administratori care sa se poata ajuta reciproc.
A sers totusi acel blog colectiv de pe firmament. Si-a sters, atunci si blogul propriu, pe care si l-a reactivat ulterior, pentru ca apoi sa il mute cu totul la alta adresa.
Inca ma mai intreb totusi: De ce a facut-o?