COMOARA TURCILOR

Autor: Doina Popescu
La naşterea celui de-al 12-lea copil şi răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusesese. Amărât că s-au înmulţit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zise că nu-i mai răsărit decât Neghiniţă, pisoiul cel mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, de lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: îi zise Niţă.

Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.
Niţă, născut sub zodia Scorpiei era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.
Adesea zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă-nfăţişez lumii cu numele ăsta neisprăvit? Auzi, Niţă! Tâmpiţilor! 13 capete de neisprăviţi! Cred că v-a fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenchiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.
Maică-sa, mare povestitoare, ca să-i mai treacă de supărare, îi zicea de toţi moşii şi uncheşii, popi, notari şi oameni importanţi ai satului.
Sătul de beţiile lui moş Papuc, fratele mai mare al tatălui ce rezema zilnic gardurile, Niţă zicea râzând poznaş:
-Uncheşii de care vorbeşti mata şi-au lăsat potcoavele şi păcatele în Iad şi curăţati de pârjol s-au tolănit viteji şi neprihăniţi în mintea lu’ matale! Io când îl văd pe moş Papuc dormind în şanţ, nu-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost nişte pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre mamică, că te-or auzi vecinele şi ne-om pomeni de râsul satului!
Atunci, Dunăre de supărare, mă-sa răbufnea:
-Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci. Când s-aduna birul, se urcau sacii de galbeni în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi pietre nestemate şi Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la vâsle.
Turcii, moleşiţi de căldură, ca să mai treacă din plictiseală râdeau de cei doi:
-Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă!
De ani buni, Vintilă şi Ichim înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră cu voinicie pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi aruncând din haine, să fie găsite şi să pară că s-au înnecat, înotară până la Insula Mică.
-Şi aurul?-întreba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?- întreba plin de speranţă.
-Nu, Niţică!- N-au avut curaj să aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele turceşti au umblat multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău.
Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în insulă, mâncând peşte ori prinzând la groapă câteun godăcel. Iarna le-a fost mai greu dar cu timpul pescarii au început să treacă Dunărea pe îngheţ şi să lase câteun coş cu merinde la loc ştiut, că de, le era mai la-ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile.
Aşa băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat curaj şi voinicie dar şi inimă curată-n faţa Domnului, fiindcă până la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincia şi-au luat grea povară pe baierele sufletului dar, nefiind din neam de ucigaşi, au lucrat fără încetare să facă pe plac Domnului şi să-şi găsească prilej de iertare.
-Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la toţi!- zicea copilul şi lacrimile îi curgeau pe obraji de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre.
Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi de mic a învăţat să se întreacă cu peştii la înot. Înota cu ochii deschişi şi după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună cârcei. Era ştiut că dacă te prindea un cârcel cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe, cum păţiseră şi copilaşi şi oameni în toată firea..
Surorile mai mari îşi dădeau aere şi se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi pentru mai multă convingere mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.
Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară-n faţa pretendenţilor.
Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn.
Sătul de aerele lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:
-Na, ţaţă, învăţătură! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Ţine ţaţă, vorbe de orăşean! Ţine, colea, să vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn!
Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de mititel, să fi avut patru-cinci anişori, fugea ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării îi pierdeau urma.
Niţă avea locul lui sub mal unde se dezbrăca iute într-o scobitură, îşi dosea hainele şi cu trestia pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol.
Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte locuri.
Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu ochii deschişi, convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.
Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată şi, fericit, gândind că-i un nestemat îl strânse în pumnul micuţ şi fugii repede la mă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
Uimit copilul repetă:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
-Ete-a dracu’, mă vede şi prin asta!-zise copilul înciudat.
Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea dar, fără mare preţ.
Când eram mică, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind chiar fiorosul papaşa iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie.( Cititorii acestui blog o ştiu din ciclul HORROR DIN COPILĂRIE http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/06/casa-de-vanzare-satana-bonus/, http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/16/nopti-albe/,http://doinapopescu.wordpress.com/2010/02/23/vacanta-cu-vaci/)
Trecuseră peste treizeci de ani de când auzisem această istorie şi ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.
În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată familia despacheta de zor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, gravam un velier ce aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.
Sabrina, puştoaica mea de patru ani zice:
-Mamă, mă vezi?
-Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei zic mecanic:
-Te văd, mamă, te văd!
-Mă vezi, mamă, mă vezi?- întreabă ea tot mai uimită.
-Te văd, mamă, te văd!-zic tot cu ochii la gravura mea.
-Ia, uite,mă! Mă vede şi prin asta!
Cuvintele ei m-au electrocutat, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată.
Am ridicat capul şi Sabrina râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.