Pierdut umor

Pierdut umor. Gasitorului recompensa

autor: FrontPress 02.01.2013

Nu inteleg unde a disparut umorul de calitate pe care il gaseam candva in programele televiziunilor din Romania. Nu inteleg unde a disparut divertismentul de bun gust. Nu inteleg de ce nu mai avem vedete autentice. 

M-am uitat in seara de Revelion, cat m-au tinut nervii, adica nu prea mult, la borhotul aruncat pe ecranele televiziunilor romanesti. Sinstru. O combinatie tulburatoare de prost gust, grobianism, vulgaritate, prostie, suficienta.

N-am auzit o gluma buna, n-am vazut un moment reusit, ci doar o inflatie de funduri goale, sani mai mult dezveliti, lipsa de talent, stridenta. In iz de ieftin si alterat ca intr-o carciuma de mana a doua unde micii sunt reci si berea calda, iar chelnerita e murdara pe maini.

Si imi aduc aminte, desi nu sunt, Doamne fereste!, vreun nostalgic ca inainte de 1989 se putea si altfel, cu totul altfel. Desi conditiile erau incomparabil mai dificile, de la cenzura, la posibilitati tehnice, programele de Revelion ale televiziunii publice erau de o certa buna calitate. Aveam pe vremea aceea autentice vedete, aveam scenaristi valorosi, textieri, aveam regizori, coregrafi, producatori profesionisti, oameni de cultura.

Si, in primul rand, aveam umor de calitate, impotriva tuturor restrictiilor. Un umor sanatos, salvator pentru o natiune chinuita, un umor care dovedea ca inca gandim, inca simtim, inca avem resurse.

Nu mai avem vedete. Pitipoanecele tampe care se perinda pe ecrane nu sunt nici macar niste starlete obosite. N-au talent, n-au creier, n-au gratie, ci doar silicoane, tupeu si fumuri in cap.

Dar cel mai grav este ca nu mai avem umor. Nu mai radem sanatos si inteligent, ci “ne radem” idiot de idioti care fac programe pentru idioti. Umorul autentic a fost inlocuit de bascalia ieftina, schimonoseala si conotatia porno.

Trist este ca exista suficient public pentru asa ceva. Ca asemenea programe caricaturale auaudienta. Ca foarte multi romani “se rad” si valideaza aceasta involutie tragica. Daca n-ar fi asa, audientele s-ar prabusi, incasarile din publicitate dupa ele si televiziunile ar fi obligate sa schimbe registrul. Nu e nevoie, din nefericire.

Este inca o dovada ca se intampla ceva grav cu societatea romaneasca. Ca suntem intr-o situatie, de fapt, cu mult mai rea decat inainte de 1989, din punct de vedere spiritual. Ca am decazut si nu ne mai regasim.

Asa cum ne reprezinta clasa politica, asa cum ne reprezinta actualul Parlament, la fel fel ne reprezinta si programele de divertisment pe care le urmarim, tipul de umor pe care il prizam. Si cum umorul de buna calitate este un semn de sanatate mintala si inteligenta, ma tem ca noi avem mari motive de ingrijorare din acest punct de vedere. De Constantin Racaru – Ziare.com

Cu Adrian Păunescu într-o cameră de hotel

Locuiam în centrul oraşului într-o casă naţionalizată şi aveam o vecină cu mult lipici la sexul foarte puternic. Medici, actori, activişti de partid, căzuseră pe rând în aşternutul scrobit al frumoasei alogene. Îi voi spune Dora.

Dar cum unii bărbaţii îţi lasă amintiri pentru toată viaţa, un medic i-a făcut un copil din flori, şi-a luat pălăria şi şi-a văzut de drum. Nimeni n-a crezut-o că tatăl copilului este chiar importantul doctor B până când n-am ajuns cu o consultaţie în cabinetul vestitului doctor. Atunci, cunoscând bine copilul, am recunoscut fără dubiu tatăl.
Deşi un copil din flori prin ’74-’75 era un stigmat greu de dus, Dora a născut. Copilul fiind blond i-a adus o mare bucuriei vecinei, cam prea bruneţică din naştere şi copilul a fost crescut ca un bulgăraş de aur. Vecina bunică, mare gospodină a gătit şi-a copt cu mare drag pentru blondul nepot. Dar, odată cu trecerea timpului, copilul nici nu vorbea, nici nu mergea. Au alergat cele două vecine cu băieţelul în toate părţile, la Brăila şi Bucureşti, dar diagnosticul de encefalopatie le-a spulberat toate speranţele. Copilul era frumos foc dar…
Mulţi au fost cei care le-au sfătuit să dea copilul la un cămin de handicapaţi, dar mama şi bunica au făcut toate sacrificiile pentru băiatul bălai. Bunica a mers la serviciu, mama a stat acasă să-l crească pe Auraş. Autorităţile comuniste nu recunoşteau că în România s-ar naşte handicapaţi, aşa că Dora n-a primit ajutoare pentru creşterea copilului, neavând niciun venit în afară de modestul salariu de muncitoare al bunicii. S-au culcat câţiva activişti cu ea, i-au promis marea cu sarea, apoi s-au spălat pe mâini.
Tânăra vecină, încă frumoasă foc, a fost căutată asiduu de masculi cu hormoni zglobi şi fără chef de obligaţii. Iubăreaţa Dora mai primea un pachet de ţigări ori de cafea sau o ciocolată dar nu avea tarif.
La venirea Cenaclului la Brăila, mulţi se duceau la hotelul Traian să-i ceară lui Păunescu butelie, serviciu, apartament sau dreptate în relaţiile cu autorităţile comuniste. Cineva i-a sugerat Dorei să-ncerce şi ea la hotel.
-Am auzit că lui Păunescu îi plac femeile- zice persoana: tânără eşti, frumoasă eşti, te-ai culcat cu toată Brăila. Culcă-te şi cu Păunescu să-ţi facă pensie pentru băiat!
S-a elegănţit vecina şi s-a dus la hotelul Traian. Era de-a casei în barul hotelului şi l-a rugat pe barman s-o ajute. Barmanul a luat actele medicale ale copilului şi a intrat în biroul directorului hotelului. A venit rapid cu răspunsul: “la 11 noaptea vii în apartamentul prezidenţial la etajul 12″.
Dora fusese cu un iubit important într-o cameră a hotelului dar ideea de-al întâlni pe Păunescu în apartamentul prezidenţial o intimidă. Deşi era permanent dichisită şi parfumată, se toaletă cu grijă şi, emoţionată foc, plecă la hotel cu vreo oră mai devreme, deşi locuia la trei minute de centru oraşului unde se afla hotelul.
Urcă cu liftul hotărâtă să-i lase poetului o amintire ca de la Tanti Elvira. Ciocăni la uşa apartamentului şi intră scoţându-şi eşarfa cu un gest teatral. Poetul o invită amabil să se aşeze dar Dora rămase înţepenită în mijlocul camerei: în jur erau vreo 20 de persoane. S-a aşezat în sfârşit la insistenţele poetului. Le-a rezolvat problemele unora, dar în cameră intrau mereu alţii. I-a venit şi ei rândul, poetul a luat nişte acte de pe o măsuţă şi i le-a înmânat: ”Ţine decizia pentru o pensie de 700 de lei pentru copil şi nu dispera! Ştiinţa avansează! Poate în viitor medicii vor putea să reprogrameze creierul copilului tău. Felicitări pentru sentimentul intact de mamă!”
Dora s-a întors acasă cu lacrimi în ochi şi mi-a ciocănit la uşă:
-Trebuie să-ţi spun! Am fost la el în apartament! A fost pentru prima dată când un bărbat m-a tratat ca pe o mamă şi nu ca pe o curvă. Uite pensia: 700 de lei!
-Şi nu te-ai culcat cu el?
-Aş fi vrut eu, dar cum era să-i dau afară pe ăia 20-30 de inşi care voiau casă sau butelie?
-Păi nu puteai să rămâi la urmă? Care urmă dragă, că ieşea unul şi intrau doi! Cred că nu termină până la Revelion! Lasă că-i pun mâine o lumânare la Biserica Greacă!

Fericire la preţ redus

Autor: Doina Popescu
Femeia stătea prudentă pe bordură, la zebră, aşteptând să treacă toate maşinile.

Microbuzul încetini şi şoferul îi făcu semn să treacă. Zâmbi amabilului şofer dar pe banda a doua, un şofer de Matiz ce vorbea la mobil o proiectă în aer şi Sofia căzu pe asfalt împrăştiată ca pe o jucărie stricată. Salvarea veni rapid dar şansele femeii se cam terminaseră.
Anton, o matahală de un metru nouăzeci şi 150 de kilograme urca scara spitalului gâfâind. Îl enerva că nevastă-sa fusese neglijentă taman acum când obţinuse bilete la Călimăneşti.
Îl găsi pe doctor care-i spuse grav să se pregătească pentru tot ce-i mai rău.
Privi cu ciudă spre salon dar nu mai intră. Pragmatic şi eficient cum fusese dintotdeauna, scoase ceva bani de la bancă şi cumpără sicriul cel mai ieftin şi toate rânduite pentru eveniment. Avea de gând s-o îngroape rapid şi să mai prindă câteva zile de staţiune.
Cele 18 zile de băi s-au scurs dar Sofia se încăpăţâna să trăiască. Anton dădea târcoale pe la spital şi nu înţelegea de ce se face atâta risipă cu medicamente şi curent electric ca să pompeze câteva zile de viaţă într-o halcă de carne bătrână. Avea crize de furie cu gândul la hainele rupte la Casa de Pensii ca să-şi ia bilet la staţiune, ca să ce? Să risipească banii pe Apa Sâmbetei!
După vreo trei luni în care Anton aştepta telefonul eliberator, iată că minunea se produse. Fu sunat de la spital:
-Bună ziua! Domnul Anton Stratulat?
-Da!
-Spitalul suntem! Veniţi să vă luaţi soţia!
-Săru-mâinile duduie! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!
Anton chemă un taxi camionetă, avea vorbele făcute, încărcă sicriul ce stătuse trei luni rezemat de frigiderul din hol şi plecă la spital bucuros că aşteptarea a luat sfârşit.
Întrebă la poartă de unde se ridică morţii, urmări atent toate explicaţiile dar aleea spre morgă era blocată de nişte muncitori care executau o lucrare. Plecă spre birourile spitalului ca să găsească o cale să primească moarta.
Pe hol Anton duse mâna la inimă şi se sprijini de perete. În faţa lui, Sofia venea palidă dar surâzătoare.
-Trăieşti?-îngăimă Anton ca un cretin.
-După cum vezi! Nu te bucuri, bărbate? De azi înainte să-ţi găteşti şi să-ţi speli singur, măgarule! O dată n-ai deschis uşa salonului! Un măr nu te-ai îndurat să-mi aduci! Canalie de doi bani! Anton făcu cale-ntoarsă cu femeia supărată pe urme.
Ajunşi la camionetă, Sofia îşi puse mâinile-n şolduri:
-Bravo, bărbate! Copârşeu, ai! Te pregăteai să mă-ngropi! Să nu te mai prind la mine-n dormitor, băşinos ramolit!
Sofia urcă lângă şofer şi Anton, la cele 150 de kilograme urcă gâfâind cu greu în camionetă lângă sicriu.
Ajunşi acasă, Anton plăti cu jale şoferului cursa inutilă, luă sicriul în spate şi urcă în apartament.
Sofia udă florile, mâncă fără să-l bage pe Anton în seamă şi plecă la o vecină.
Peste două ore Anton căzu pe scări şi muri pe loc. Alarmată de vecini, Sofia chemă salvarea care constată decesul: infarct! Cu ajutorul vecinilor încercă să-l înghesuie pe Anton în sicriu dar nu fu chip. Era cu un cap mai mare decât sicriul. De altfel, nici de lat nu era destul. Se vede că fusese luat pe măsura ei care avea un metru şaizeci şi 50 de kilograme. Încercă să-l schimbe cu unul mai mare dar vânzătorul voia să facă încă o vânzare, nu o pomană, aşa că fu nevoită să cumpere unul mai cuprinzător.
După înmormântare, Sofiei îi era oarecum să doarmă cu sicriul în casă şi-şi anunţă prietenele că are de vânzare un sicriu la preţ redus.
Rita era o zănatecă dar când avea o treabă de făcut, cântărea temeinic şi luat deciziile cele mai potrivite. Îi plăceau chlipirurile, stătea cu banii pregătiţi şi cumpăra când avea ocazia aşa că ajungea să nu aibă niciodată nevoie. Îşi zise că i-or mulţumi ginerii pentru aşa economie, aşa că nu ezită să cumpere sicriul la jumătate de preţ. Asta fusese viaţa Ritei: chilipir după chilipir! Fericire la preţ redus!
Peste un timp, când plecară Mateeştii la mare, după obicei, îi lăsară Ritei cheia să mai vadă de casă.
Rita avea o bună reputaţie în cartier şi era ceva obişnuit ca vecinele să-i lase cheia. Mai o floare udată, mai o ţeavă spartă, nu se ştie niciodată!
Într-o dimineaţă, Rita primi telefon de la nepoata ei din America că este în vizită în România împreună cu logodnicul şi o va vizita chiar a doua zi.
După primele momente de bucurie Rita îşi aminti de sicriu. Dumnezeule! Natalia o ştie de trăznită dar logodnicul va fi şocat. Rita se decise imediat: nu avea decât să ducă cosciugul în apartament la Mateeşti pentru câteva ore şi problema era rezolvată. Aşteptă să fie pustiu pe casa scării, intră în casă la Mateeşti cu sicriul apoi aduse şi capacul. Îl puse pe masa din sufragerie cu capacul pe el şi se duse să facă pregătirile pentru musafiri.
Natalia, o femeie tulburătoare pe care n-o mai văzuse de când era un copilaş cu genunchii juliţi o copleşi cu daruri. Americanul era un tip bine, bazat pe portofel, aşa că Rita era de-a dreptul fericită.
Natalia închiriase o vilă la Cheia pentru două săptămâni şi insistă să meargă şi Rita: de nerefuzat!
Evident că a uitat de sicriu şi Mateeştii au avut un şoc când s-au întors dar, cea mai mare surpriză a fost când domnul Mateescu i-a oferit 200 de euro pe sicriu.
Întorşi de la mare, Mateeştii îşi găsiseră casa răscolită, laptopul, bijuteriile şi 4000 de euro într-un rucsac şi rucsacul în spatele unui hoţ mort în sufragerie lângă sicriu.
La reconstituire s-a constatat că hoţul intrase pe geamul de la baie, jefuise dormitoarele aflate pe acelaşi hol cu baia şi în sufragerie dând cu ochii de cosciug făcuse infarct.
A vuit cartierul de aşa întâmplare, aşa că Mateescu a cumpărat sicriul norocos şi l-a închiriat vecinilor şi colegilor de serviciu care plecau în concediu. Şi-a scos banii investiţi din prima vară. Evident, şi Mateescu a putut pleca în concediu mai relaxat!

Cap de afacerist

Autor: Doina Popescu
Ca de obicei, scrisesem până la cinci dimineaţa. Soneria telefonului m-a trezit brutal: 7,30!
-Alo, doamna, am pat bun la tine!
-Greşeală, domnule!-zic şi mă culc la loc. Telefonul ţââââârrrr…
-Alo…
-Doamna, am cel mai bun pat! Chinezul cel mai bun la pat!
-Obsedatule!- zic şi închid telefonul definitiv.
Pe la 8,30 întru la duş să mă recompun pentru o nouă zi de muncă. Deschid telefonul. Sună:
-Doamna, chinezul este cel mai bun la pat! Ieftin!
-Domnule, nu mă interesează la ce e bun chinezul! Dacă mai suni încă o dată anunţ poliţia că mă hărţuieşti! Bună ziua!
Ciudatul nu m-a mai deranjat. Zilele trecute, deschizând mai multe site-uri, o reclamă la paturi din piele şi inox mă pocneşte în retină: oops!Sinapsele mele se pun în mişcare. Oare, nu cumva…
Prin 2004 îmi doream un pat din inox şi piele. La marginea Bucureştiului am descoperit un depozit de mobilă dar aveau doar garnituri de hol sau canapele, fotolii şi măsuţe de cafea. Mi-au spus să mai trec fiindcă la importul următor… poate… În cataloage aveau nişte modele grozave de paturi dar timpul a trecut şi după mai multe importuri am avut dezamăgirea să constat că patronii nu se hotărăsc să aducă decât canapele, fotolii, măsuţe, ba şi birouri. Deja anul 2008 m-a prins fără patul râvnit.
La un moment dat, în depozit ne-a întâmpinat şi un chinez care a promis ferm că aduce paturi la următorul import.
-Ce maşină are doamna?- zice chinezul.
-Alfa Romeo… Are vreo importanţă?
-A, nu, dar fata zice că sunt şi nişte tineri cu un Megane albastru care vor un pat. Trebuie să aduc două…- îşi face el socoteala cu voce tare. Îi las o carte de vizită şi plec gândind că noi avem şi un Megane albastru. Era probabilitatea destul de mare să fie vorba tot de patul nostru dar nu am insistat: măcar de-ar aduce două ca să avem de unde alege! A venit criza şi patul nu a mai fost o prioritate dar nici chinezul nu a dat niciun semn de viaţă timp de doi ani.
Deci, intru zilele trecute pe site-ul respectiv şi realizez că este vorba chiar de firma pe care am curtat-o asiduu din 2004 şi până în 2008. Mişto! Chinezul are pe site 40 de modele de pat! Mamă, ce cap de afacerist! Să aduci în 2010, an sinistru de criză, 40 de paturi cu preţuri cuprinse între 4600 şi 5900 lei!
Ieri chinezul a sunat iar. Am recunoscut imediat accentul. N-aveam semnalul prea bun şi n-am înţeles exact ce-a spus:
-Domnule, te rog frumos să repeţi!- zic eu.
-A, scuzaţi, am greşit numărul! Persoana pe care o caut eu este mereu nervoasă!- zice chinezul şi închide.

COMOARA TURCILOR

Autor: Doina Popescu
La naşterea celui de-al 12-lea copil şi răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusesese. Amărât că s-au înmulţit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zise că nu-i mai răsărit decât Neghiniţă, pisoiul cel mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, de lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: îi zise Niţă.

Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.
Niţă, născut sub zodia Scorpiei era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.
Adesea zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă-nfăţişez lumii cu numele ăsta neisprăvit? Auzi, Niţă! Tâmpiţilor! 13 capete de neisprăviţi! Cred că v-a fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenchiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.
Maică-sa, mare povestitoare, ca să-i mai treacă de supărare, îi zicea de toţi moşii şi uncheşii, popi, notari şi oameni importanţi ai satului.
Sătul de beţiile lui moş Papuc, fratele mai mare al tatălui ce rezema zilnic gardurile, Niţă zicea râzând poznaş:
-Uncheşii de care vorbeşti mata şi-au lăsat potcoavele şi păcatele în Iad şi curăţati de pârjol s-au tolănit viteji şi neprihăniţi în mintea lu’ matale! Io când îl văd pe moş Papuc dormind în şanţ, nu-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost nişte pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre mamică, că te-or auzi vecinele şi ne-om pomeni de râsul satului!
Atunci, Dunăre de supărare, mă-sa răbufnea:
-Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci. Când s-aduna birul, se urcau sacii de galbeni în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi pietre nestemate şi Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la vâsle.
Turcii, moleşiţi de căldură, ca să mai treacă din plictiseală râdeau de cei doi:
-Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă!
De ani buni, Vintilă şi Ichim înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră cu voinicie pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi aruncând din haine, să fie găsite şi să pară că s-au înnecat, înotară până la Insula Mică.
-Şi aurul?-întreba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?- întreba plin de speranţă.
-Nu, Niţică!- N-au avut curaj să aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele turceşti au umblat multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău.
Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în insulă, mâncând peşte ori prinzând la groapă câteun godăcel. Iarna le-a fost mai greu dar cu timpul pescarii au început să treacă Dunărea pe îngheţ şi să lase câteun coş cu merinde la loc ştiut, că de, le era mai la-ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile.
Aşa băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat curaj şi voinicie dar şi inimă curată-n faţa Domnului, fiindcă până la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincia şi-au luat grea povară pe baierele sufletului dar, nefiind din neam de ucigaşi, au lucrat fără încetare să facă pe plac Domnului şi să-şi găsească prilej de iertare.
-Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la toţi!- zicea copilul şi lacrimile îi curgeau pe obraji de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre.
Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi de mic a învăţat să se întreacă cu peştii la înot. Înota cu ochii deschişi şi după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună cârcei. Era ştiut că dacă te prindea un cârcel cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe, cum păţiseră şi copilaşi şi oameni în toată firea..
Surorile mai mari îşi dădeau aere şi se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi pentru mai multă convingere mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.
Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară-n faţa pretendenţilor.
Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn.
Sătul de aerele lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:
-Na, ţaţă, învăţătură! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Ţine ţaţă, vorbe de orăşean! Ţine, colea, să vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn!
Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de mititel, să fi avut patru-cinci anişori, fugea ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării îi pierdeau urma.
Niţă avea locul lui sub mal unde se dezbrăca iute într-o scobitură, îşi dosea hainele şi cu trestia pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol.
Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte locuri.
Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu ochii deschişi, convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.
Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată şi, fericit, gândind că-i un nestemat îl strânse în pumnul micuţ şi fugii repede la mă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
Uimit copilul repetă:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
-Ete-a dracu’, mă vede şi prin asta!-zise copilul înciudat.
Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea dar, fără mare preţ.
Când eram mică, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind chiar fiorosul papaşa iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie.( Cititorii acestui blog o ştiu din ciclul HORROR DIN COPILĂRIE http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/06/casa-de-vanzare-satana-bonus/, http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/16/nopti-albe/,http://doinapopescu.wordpress.com/2010/02/23/vacanta-cu-vaci/)
Trecuseră peste treizeci de ani de când auzisem această istorie şi ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.
În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată familia despacheta de zor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, gravam un velier ce aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.
Sabrina, puştoaica mea de patru ani zice:
-Mamă, mă vezi?
-Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei zic mecanic:
-Te văd, mamă, te văd!
-Mă vezi, mamă, mă vezi?- întreabă ea tot mai uimită.
-Te văd, mamă, te văd!-zic tot cu ochii la gravura mea.
-Ia, uite,mă! Mă vede şi prin asta!
Cuvintele ei m-au electrocutat, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată.
Am ridicat capul şi Sabrina râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.

DE RÂSUL CALULUI

Mă simţeam tare bine la ţară, la Cotu-Lung, într-un mic cătun pe malul Siretului dar, copii din sat, deşi erau prietenoşi aveau un zâmbet superior: pentru ei rămâneam doar o orăşeancă!

Am studiat serios problema şi am depistat două motive: unu’ era că ei se jucau numai desculţi şi eu umblam mereu “potcovită” şi alta că ei călăriseră adesea iar eu niciodată. De ce umblam “potcovită”?
De mică am o problemă cu tălpile: nu pot merge desculţă şi pace, nici măcar tenişii nu-i suport fiindcă simt pietrele cum mă înghiontesc.
De călărit, îmi doream enorm dar nu avusesem niciodată ocazia şi ei, care duceau caii la adăpat sau la iarbă călăreau adesea.
Unul din locurile unde ne jucam des era curtea CAP-ul cu grajdurile de vaci. O mătuşă a mea lucra la vaci şi îmi făceam adesea vânt pe acolo. Puţin în laterala grajdurilor, era o piramidă de lucernă şi alta, enormă din baloţi de paie. Urcam des pe ea şi ne jucam, chit că era înaltă cât un bloc cu 2-3 etaje, dar se escalada uşor fiind organizată în trepte. Într-o zi, jucându-ne pe lângă piramidă, ochesc un noaten roib, o frumuseţe, stând chiar la baza piramidei.
Îmi încolţeşte un plan: acum era momentul să-mi demonstrez vitejia! Urc furiş pe cealaltă parte a piramidei, ajung, în vârf şi încerc să cobor pe partea noatenului. Mă apropii puţin, aştept şi văd bucuroasă că a venit şi maşina ICIL-ului să colecteze laptele, aşa că toată lumea era ieşită în faţa grajdurilor, având un număr impresionant de spectatori. Când mi se pare poziţia propice, sar direct pe căluţ. Acesta îşi păstrează capul şi copitele din faţă în aceeaşi poziţie dar îşi mută crupa harcana, vreo juma de metru’. Iau o buşitură dureroasă şi umilitoare în faţa tuturor dar, spre amuzamentul asistenţei, micul trădător întoarce capul spre mine şi râde! Aţi citit bine! Calul a râs de parcă era gâdilat şi vreo două zile tot satul a povestit cum a râs roibul de micuţa orăşeancă. Că m-am julit în coate şi genunchi de mai mare mila având usturimi insuportabile a fost una, dar perversitatea noatenului şi glumele care m-au urmărit toată vara au fost şi mai greu de dus!

Micul Partizan

Autor Doina Popescu
Niţă nu-şi găsea locul în mulţimea de soldaţi ce ocupaseră de câteva săptămâni satul şi avea un singur gând: să facă pipi în varza nemţilor ce fierbea în ceaunul uriaş pe pirostrii.

Dar oricât dădea târcoale, nu se ivea niciun prilej, bucătarul şi ajutoarele fiind pe fază. Atâta doar că-i jucau ochii în cap de bucurie că tâmpiţii îşi găteau mâncarea taman în cazanul lor cel mare în care fierbea mă-sa leşia cu grăsimile râncezite adunate peste an ca să facă săpunul. Scâr-booos!
Într-o zi văzu patru nemţi lăsându-şi hainele nepăzite pe malul Dunării.
Se apropie tiptil şi făcu pipi în cele trei perechi de cizme mărime normală. De cele ale uriaşului, făcute fiecare din câte-o vacă belită nu se atinse, fiindcă statura acestuia îl înspăimânta.
Noaptea dormi în insulă dar spre mirarea lui nemţii nu făcură percheziţii şi păreau să nu facă niciun caz de ghiduşia lui.
Peste câteva zile nemţii intrară iar la scăldat şi el iar feri cu grijă cizmele căpcăunului.
Dormi totuşi câteva zile la Gherasim-Porcarul, peste Dunăre, ca să-şi pună fundul şi chica la adăpost.
Cum nu se făcu zarvă-n sat nici de data asta, Gerasim îşi zise că piciul se lăuda cu isprăvi închipuite ca să-şi dea importanţă şi-l trimise mă-sii s-o mai ajute la trebi în bătătură.
Niţă trecu Dunărea furiş, se piti prin grădini şi intră prin chiler. O găsi pe mă-sa în odaia bună:
-Ce ciorili de prăpăstii ai mai făcut, nepricopsitule? În fiece seară te cată matahală ăla de neamţ. Or să-l împuşte pe tac-tu din cauza ta, drac împieliţat!
-Ei, ce-am făcut?-zise Niţă râzând ştrengăreşte. M-am pişat în cizmele lor, dar de-ale lu’ Grasu, zău că nu m-am atins!
Până să-şi termine vorba, cârpa din uşă se dădu într-o parte şi matahală le luă tot aerul şi toată lumina.
Niţă o zbughi dar, matahală îl apucă aprig de ceafă cu căngile lui imense. Bietul Niţă nu mai avea nicio scăpare!
Cu o mână îl ţinea pe copil, cu cealaltă se descălţa de ciubote. Cum nu reuşi, o puse pe Dobriţa să tragă.
Desculţ fiind, îi puse cizmele-n faţă lui Niţă.
-Sich verpissen!
Copilul îşi pierduse curajul şi se uita înspăimântat la mă-sa.
Dintr-o mişcare, neamţul îi trase pantalonii jos. Mă-sa, Dobriţa se rugă la Maica Precistă să nu-i taie turbatul cocoşelul copilului.
Neamţul strigă iar:
-Sich verpissen!
Dobriţa, care prinsese ocupaţia şi cu celălalt război, mai rupea pe nemţeşte dar acum nu era sigură deloc.
-Mamică, domnul ofiţer zice să faci pipi!
Neamţul aştepta încruntat.
Disperat, Niţă se execută. Grasul îi dădu şi cealaltă cizmă, apoi îl scărpină în cap, îi dădu un baton de ciocolată şi plecă.
Niţă îşi băgă ciocolata în sân să nu i-o fure surorile mai mari şi plecă ameţit în curtea din faţă.
Cazanul era nepăzit. Aşa ocazie poate nu mai prindea niciodată. Lângă casă era un bolovan de sare pe care-l lingeau oile iarna. Îl puse cu grijă în cazanul cu varză şi plecă pe drum fluierând. În capul străzii deja îi părea rău că n-a pus şi doi pumni de cenuşă. Se întoarse dar bucătarul stătea de vorbă cu matahală. Îi făcură semn prietenoşi şi bucătarul se descălţă şi el dar de data asta nu reuşi să mai facă niciun strop.
Bucătarul îi dădu o halbă de bere. Niţă o bău bucuros. Grasu’ ceru o porţie de varză şi bucătarul le puse la amândoi varză în două gamele de tinichea.
Niţă acum era bucuros că nu pusese şi cenuşă, totuşi se cam codea să mănânce.
Spre norocul lui, varza era cam sărată dar se vede treaba că bolovanul nu apucase să se topească de tot fiindcă încă se putea mânca, nefiind chiar potroacă. Mâncă cu noduri, zâmbind mânzeşte, ca să nu dea de bănuit.
Grasul mâncă cu mulţi ardei iuţi şi nu băgă de seamă nimic. După încă o bere, Niţă făcu pipi în ciubotele bucătarului, mai primi un baton de ciocolată şi o zbughi.
Trecu Dunărea, convins că de data asta nemţii-i vor tăbăci fundul.
Unul din porcarii lui Gherasim le aduse vestea că ieşise halima mare în tabăra vărzarilor dar se pare că bucătarul şi ajutoarele s-au acuzat reciproc de pocinogul cu sarea.
Nemţii au ajuns de râsul sătenilor când s-au tăbârcit cu ditamai cazanul pe uliţe, ca să-l răstoarne la grămada de gunoi de la marginea satului. Drept pedeapsă, ofiţerul le interzisese s-o care cu maşina ori căruţa.
Singurul care a priceput motivul prezenţei lui Niţă printre porcari a fost Gherasim.
Deci împieliţatul ăsta bălai, făcut de mă-sa mai la bătrâneţe, cam din economie şi cam cu părere de rău, avea războiul lui personal cu nemţii! Brava lui!

MARE BELEA, MARE!

AUTOR Doina Popescu
Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar, să închiriem contra cost o maşină că marţi sau miercuri vine specialistul de la Valenciennes şi se repară.


Mă duc la raionul de închirieri şi pic pe spate: 29,99 euro pe zi cea mai ieftină maşină, un Clio. Adică la 5-6 zile până recuperam maşina mă ducea spre 180 de euro, plus cheltuielile cu hotelul. În Olanda hotelurile sunt piperate şi nu prea au moteluri de autostradă. Dacă până a venit criza în Franţa, Austria şi Germania erau hoteluri civilizate între 30 şi 50 de euro, în Olanda greu găseai sub 180. Cum făceam Turul Europei şi eram de 30 de zile pe drum, banii trebuiau cheltuiţi cu chibzuială fiindcă mai aveam încă 20 de zile de hălăduit în străinătăţuri.

Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.

În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.

Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.

Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.

Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.

La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:

-N-are cutie automată!- zice el râzând.

Americanul plângea.

Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.

Cică domnia şi prostia se plăteşte.

Părerea mea este că americanul a plătit numai pentru prostie…

Noi ne-am cazat la hotelul Naarden la 17 km de Amsterdam şi eu i-am spus soţului meu că am păţit la Dacie ceva similar cu vreo zece ani în urmă şi era de la blocul de lumini. A scos blocul de lumini, l-a şters de vaselină şi la băgat la loc.

Se pare că defecţiunea era remediată.

Morala: fetelor, măritaţi-vă cu români, că sunt capabili să schimbe şi vitezele la maşină, mai amestecă şi-n mămăligă şi vă mai schimbă şi o priză sau un bloc de lumini.

Asta ca să rămân numai în segmentul pragmatic.

Bonus, vă fac copii frumoşi şi olimpici!

AMOR ÎN VESTUL SĂLBATIC

Autor Doina Popescu
În vecinătatea Brăilei, începând de la Centură, se află Pădurea Stejarului- loc tainic şi misterios, scenă a multor întâmplări palpitante din copilăria mea.

Vă voi spune acum o poveste pe care părinţii o discutau pe furiş cu neamurile şi cu vecinii, fiindcă pe vremuri copii erau păziţi de grozăvii necuviincioase .
Prin ’73-’74, floarea Miliţiei din toată ţara s-a reunit la Brăila să anihileze o bandă deosebit de periculoasă care acţiona în Pădurea Stejarului.
Nu ştiu numele de cod al operaţiunii poliţieneşti dar, papaşa îi numea pe bandiţi Şerifii Amorului din Vestul Sălbatic.
Cum legile moralităţii comuniste apărau familia-nucleul de bază al societăţii- ca să te duci cu paraşuta la hotel, trebuia să prezinţi buletinele împricinaţilor ca să dovedeşti legătura matrimonială reciprocă şi dacă nu găseai “înţelegere” pe bani grei la recepţioner, treceai afacerea pe sub… mână.
Şi mai mult, cum un divorţ dura cam 7 ani, mult mai mult decât amorul blond-pensat şi cum în urma divorţului erai înfierat în şedinţă de partid şi puteai pierde funcţia, Pădurea Stejarului a devenit tărâmul fermecat al amorului clandestin de cursă lungă sau de sfert… neacademic!
Acum, pădure-pădure dar, nu pentru toată prostimea că nici pădurea nu era chiar deasă să suporte la nesfârşit!
Nu puteai veni la pădure cu autobuzul, deci “prăjitura asta bine însiropată era doar pentru cei ce aveau maşină…
Aşa că ajungeau perechile mai mult sau mai puţin întâmplător combinate, îşi lăsau textilele-n vine şi în prag de orgasm multiplu pe capota maşinii, numai ce apăreau nişte băieţi cu dresuri de damă pe faţă care-i jejuiau metodic: ceas, portofel, pantofi, verighetă, ghiul, roată de rezervă, casetofon auto, bijuteriile cucoanei şi de multe ori chiar cucoana.
Hormonii dumnealor erau atât de jucăuşi şi imprudenţi, că erau zile în care se jefuiau şi câte 20 de cupluri.
Cum nimeni nu era pe pozitia de a reclama, păgubaşii au plătit şi-au înghiţit paguba şi umilinţa în tăcere, astfel că fenomenul a înflorit exponenţial.
Cum şi miliţienii erau un fel de “vip”-uri, aveau şi maşină şi pistol în dotare, unul din virilii în uniformă cu grad pare-se de căpitan, a fost deposedat de toate bunurile, inclusiv de pistol.
Pierderea pistolului fiind caz de puşcărie, cianozat de jenă şi de oftică, ghinionistul căpitănaş a ieşit la raport.
Spre marea lui surpriză, a găsit o nesperată bunăvoinţă din partea şefilor, protagonişti nefericiţi ale unor amoruri similare întrerupte la apogeu.
Cum în clubul jefuiţilor intrau jumătate din notabilităţile oraşului de ambe sexe, comandantul miliţiei a hotărât că încă de la tanti Elvira amorul clandestin a fost sacru la Brăila.
Spre calmarea amantelor răvăşite de isterie şi fiind depăşit de situaţie a cerut sprijinul Bucureştiului.
După o vară de pânde şi filaje, tâlharii veseli au fost arestaţi şi codrul a redevenit frate cu românul iubăreţ.

RUGBISTUL SUB FUSTELE ŢIGĂNCII

Autor Doina Popescu
În seara aceasta familia a complotat să-mi smulgă laptopul din braţe ca să fac ce urăsc mai mult: kilometri în Mall. Pentru coeziunea familiei şi ca să nu-mi saboteze cineva routerul la noapte, m-am dus.


Criză-criză dar, poporul se călca pe picioare!

Sabrina, fii-mea cea mică era să leşine de emoţie: cânta o puştoaică, Andra. Nu ştia nimeni numele de familie dar, era ceva gagică sau nevastă a lui Măruţă. N-am reuşit s-o văd, că abia îmi făcusem ghetele cu cremă şi nici nu-s kamikaze de felul meu dar, am luat un cappucino şi am ascultat de la masă: gagica asta chiar cânta bine-bine. Soţul meu jura că le zice live. Dacă e aşa, bravo ei, dar tare mă mir să mai cânte live cineva în România în afară de Ada Milea! Mai era şi Tatiana Stepa…

Dar, ce mi s-a părut absolut surprinzător, puştoaica mea s-a căpătuit cu o poză cu autograf. Oameni buni! Am avut surpriza vieţii mele: două riduri fine pe gât, pliul nebronzat la subraţ, toate firele de păr la locul ei. Vedetă fără Photoshop! Ca să vedeţi şi voi minunea, mâine o scanez.

Simona Tache are un post mişto pe tema vedetelor porţelanate-n PhotoShop. Nu vă dau link-ul că-s în criză de timp dar, îl găsiţi voi.

Cum am fete frumoase, ta-su cu ochii pe ele ca pe brăţările dacice. Ei, aş! Când s-a terminat concertul, evident piedusem copilul şi nici semnal la telefon n-aveam, că Mall-ul e în câmp, în bătaia Bărăganului.

Am behăit un sfert de oră la limita infarctului apoi a sunat mobilul. Fata era pe lângă Andra să capete autograf.

Aşa emoţii n-am mai avut de când am pierdut-o pe Ingrid la mare. Avea un an şi patru luni şi îi luasem o rochie superbă, albă, ca o mică mireasă şi sandale de catifea roşie cu clopoţei sunători, aurii: elegantă foc! Mergem în Neptun la o terasă cu un gard de beton cam ca la o cetate, vis-a-vis de COCOŞUL NU ŞTIU CARE.

Masa plină, terasa full, copilul juca şotron fericit. Toate bune până dispare copilul.

Căutăm, întrebăm, nimeni n-a văzut nimic. Ieşim la stradă şi mi se face rău: vreo 15 apaşe cu fuste se instalaseră cu inele, piepteni deşi din os şi piatră ponce. M-au tăbărât să-mi ghicească.

Eu, le întreb politicoasă ca să le câştig cooperarea:

-Vă rog, n-aţi văzut o fetiţă mică-mică…

-Da ce, buzato, crez c-am luat-o noi? Hauzi, fa, zâce că i-am forat poradeu! Ho, pă ia!

Şi nici una, nici două sar toate la bătaie. Ei, bate-te cu şaviţele, madam! Ştiţi cum reacţionează o mamă care şi-a pierdut copilul? Cred că-l băteam şi pe Shogun! Dar, până să arăt ce pot a apărut soţul meu: rugbist şi taur.

A luat vreo două după mine căci, cu toată vitejia din sufletul meu eram oricum încălecată.

Le-a buşit de gard şi le-a băgat nişte înjurături din Ferentari, chit că a locuit în Drumul Taberei, apoi le-a aliniat pe războinice şi le-a zis:

- Struţoaicelor, să-mi daţi copilul că vă gâtui cu mâna mea, vă şi jumulesc şi vă dau şi sare!

Şi s-a apucat frate şi le-a căutat pe toate pe sub fuste!

Vă e milă de ele, nu-i aşa?

De el să vă fie, dragilor, că cea mirosit el sub fustele lor… nu găseşti nici la Protan.

După prima s-ar fi lăsat păgubaş dar, omu-şi căuta copilul şi pentru un copil de un an şi patru luni era loc berechet.

Ştiţi ce-i mai rău decât un taur? Vă spun eu: un taur înfuriat! Ei bine, cât le-a ridicat fustele la toate cinşpe, au mai venit vreo trei să le salveze: la gard cu toate!

Amarnica anchetă s-a terminat fără rezultate! Soţul meu aproape s-a sinucis degeaba.

Am trecut drumul la terasa COCOŞUL NU ŞTIU CUM şi am luat toate terasele din zonă la rând. Apoi, ne-am întors leşinaţi la terasă şi mi-a venit o idee: erau scule pregătite pentru formaţie şi guriştii mâncau copane la o masă.

Îl rog pe unu’ să descrie copilul la microfon, poate scoate vreunul nasu’ din blid şi zice c-a văzut copilul.

Până îi explic omului ce şi cum, din bucătărie iese un bucătar cum vezi numai prin cărţi şi reclame, cu un tub mare, alb pe cap, cu un pliu caraghios ca o gogoaşă deasupra, ţinând în mâini un platou XXL de cartofi prăjiţi, altbucătar în spate cu un platou de clătite şi în urma lor, ţanţoşă fetiţa mea. Aşează platourile pe brâul fântânii arteziene, o mângâie pe frunte şi pleacă.

Mă duc la ea, o îmbrăţişez şi o întreb de unde vine:

-Am vlut taltofi păziţi-păziţi si m-am dus la butătal să-i cel. Stiam că sunt flumoasă si o să-mi dea! Avea o chestie drăguţă, pe C îl pronunţa T.

Mă aşez la masă şi nu mai scap copilul din ochi. Soră-mea se ia de mine:

-Stresat-o! Ai văzut că n-a fost nimic? Io ştiam că este bine!

-Dar, puteai totuşi să-ţi mişti fundu’ să m-ajuţi la căutat!

-Nu ţi-am zis că n-avea rost? Aveam eu un feeling…-zice sor-mea rîzând.

Şi nu te mai holba atâta la fată, că-i rămân cartofi-n gât!

I-ai numărat toţi dumicaţii copilului…

Mă mai realxez, dar tot cu ochii pe ea. Mă duc al budă. Mă întorc, copilul nu-i!

-Motane, unde-i copilul?

-Era aci…

Fără panică mă duc la bucătar:

-Nene, lasă glumele că fac infarct! Unde-i copilul?

-A, acum chiar că nu-i la mine! Tocmai mi-a povestit chelnerul ce spaimă-aţi tras!

-Apaşele! S-au răzbunat apaşele!

Iar afară, iar aliniate la gard şi pipăite, începuse să le placă:

-Hau, ce mă gâdilezi, frumosule!

-Mie să-mi faci genecologic, că la mine-ncape şî doi copchi odată!

-Hai, bre, pune mâna colea să sâmţi ceva la fata, că la uscata mata nu-i rost!

Eu eram uscata! Şi soacră-mea are-o grijă, că n-are fis-u’ ce strânge-n braţe!

Femeie pentru ea se cheamă de la 150 de oca-n sus!

Percheziţie inutilă, copilul nu-i! Disperare totală, eu şi el căutăm vreo juma’ de ceas ameţiţi.

Ne întoarcem la terasă şi hai la staţie să dăm semnalmentele copilului. Între timp, guriştii terminaseră platoul de copane şi cântau repertoriul lui Cătălin Crişan. O mare de oameni invadaseră ringul de dans.

Ne rupem hainele ca la Cenaclul Flacăra dar, cui păsa.

Străbatem valul de oameni şi la formaţie, oamenii aplaudau în cerc iar fii-mea dansa de mama focului.

Bucuroşi de deznodământ fericit, ta-su o ia în braţe şi dansează cu ea vreo juma’ de oră, apoi, cerem nota.

Până vine nota, povestim soră-mi şi cumnatului despre percheziţii şi despre cum s-au gâdilat pupezele a doua oară.

Cumnată-miu zice:

-E clar! I-au chemat pe aurari să vă taie. Când ieşim, o să ne aştepte nişte băieţi cu veste şi pălării, dotaţi cu mustăţi şi iatagane. Ăştia ne taie!

Vine chelnerul, achităm şi-i spunem şi lui ce grijă ne frământă. Soţul meu insistă să plătească platoul de cartofi prăjiţi şi clătitele, bucătarul vrea doar un pupic de la puştoaică dar, zice că are dreptate cumnati-miu şi ţiganii o să ne taie.

Îl chamă pe şefu’ care devine grav şi sună la poliţie să ne asigure escortă.

Sună cam douăzeci de minute şi pune verdictu’: ăştia ori sunt beţi morţi, ori în p… până-n gât! Sunteţi pe cont propriu! Îmi pare rău de voi, sunteţi o familie drăguţă. Poate totuşi scăpaţi!- zice el nesigur, numai aşa să ne sporească puţin curajul.

Plecăm morcoviţi dar, hotărâţi să luptăm bărbăteşte.

Aveam o speranţă mică, să fi plecat zburătoarele din zonă.

Soţul meu strecoară un ban la chelner şi-l trimite-n recunoaştere. Pupezele la gard.

Ne luăm figuri fioroase şi ieşim.

Ca la un semn, şaviţele ridică toate poalele şi le flutură dansând, ceva între ţigăneacă şi can-can. Un ţâgan mititel le zicea din muzicuţă.

-Ha, pune mîna, baroane, să sâmţi ceva!

-Ha’, ia ceva tare la Venezuela!

-Uite colea, la Emancipata!

-Fă, Funciaro stai la rând, că te cârpesc!

-Ţ-a plăcut ochiosule? Să vi şî mâine! Ha, miroase, să vezi că ne-ai bagat la cheltuială! Na că ne-am dat cu odicolon!

Rupţi de emoţii, am dormit ne-ntorşi. La plajă, a doua zi, băieţii pe terasă la bere, eu sor’mea şi mama păzim copilul cu străjnicie. Ne luăm precauţii suplimentare: o şapcă de blugi pusă invers şi un scutecel roz ca o pelerină ne scuteau de confuzii cu alţi copilaşi în pielea goală.

Sigur că după vreo oră, Ingrid dispare. Eu şi mama treierăm plaja în lung şi-n lat fără rezultat.

Văd un nene că monitorizează ţâţoase cu un binoclu: îi zic c-am pierdut copilul şi-l rechiziţionez.

El zice c-a dat 100 de dolari pe el şi că nu-i pasă, ba chiar urăşte copii.

Eu mă enervez şi-i zic că nu face decât 50.

Mi-l smulge, îl recuperez, îi dau un brânci şi-i zic că soţul meu e rugbist.

Se potoleşte şi scanez apă şi uscat.

Mă uit, mă uit şi ce văd: fotograful ţinea o cămilă pe căpăstru, pe cămilă o maimuţă şi la coada cămilei, cu un aer fericit, exact fii-mea.

Dau binoclul şi fug spre carvană.

Fotograful striga la megafon: COPII, PLÂNGEŢI LA MĂMICA, SĂ-I FOTOGRAFIEM PĂSĂRICA!

A doua zi fotograful ne-a adus poze gratis cu puştoaica. Am mai pierdut-o de două ori până la sfârşitul sezonului dar, cu ajutorul tipului cu binoclu’, care l-a cunoscut pe soţul meu şi nu ştiu de ce, a devenit chiar amabil, am recuperat-o de fiecare dată de la coada cămilei.

Stau în pat şi clănţănesc la laptop dar, zâmbesc cam mânzeşte: mi s-a săltat oleacă tensiunea, gândindu-mă la frisoanele de-atunci!

DE NEREFUZAT

← EMINESCU ARE TOATE RĂSPUNSURILEINTERVIU →NOPŢI ALBE


Posted on 16/03/2010 by Doina Popescu

5 Votes



Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc. Radioul era marca Bucureşti, mare cât juma de ladă de zestre, dar fără muzici şi ştiri baba nu putea trăi.

După ce-ncerca clanţa la toate patru fetele, cu urături şi păruieli, venea să petreacă iarna la noră, zicând că-i mai bună căldura de lemne decât dogoarea “falşă” de calorifere, chit că două fete stăteau la casă şi doar două la bloc.

Băboiul tot îşi făcea de lucru pe la poartă lăsând-o deschisă, gândind c-o veni cineva s-o anunţe de moartea moşului.

Eu mă necăjeam rău, fiindcă porcul se plesnea în uşa cotineţii până o deschidea şi dacă prindea poarta deschisă pe-aci ţi-e drumul! Nu de lipsa cârnaţilor la Crăciun mi-era, cât de bătuta care m-aştepta de la papaşa dacă s-ar fi întâmplat aşa pocinog.

Cât eram de mică, să fi avut vreo patru ani că nu eram încă la grădiniţă, nu mi-a fost greu să pricep că nu atât ducea grijă de moartea moşului, cât trăgea mare nădejde!

De năduf i-am spus-o şi lui papaşa şi cum atunci când era treaz avea simţul glumei, a râs pe săturate spre oftica babii.

Într-o seară i se năzare băboiului să mă cheme să dorm cu ea şi-mi trimite mesajul prin papaşa: de nerefuzat!

Acuma, n-o ridicasem încă la rang de Satană dar nici prea dragă nu-mi era, dar cel mai tare-i duceam grija să nu moară-n somn şi să dorm cu leşul lângă mine.

Cum băboiul dormea cu radioul la cap şi o lampă de carte aprinsă, mi-am luat un fulg şi o oglindă ca să mă-ncredinţez peste noapte că baba trăieşte.

Spre mirarea mea, peste cămaşa de noapte şi-a pus bunda. Îmi plăcea bunda ei, din izmene de ministru zicea ea, că era din material raiat, cusută cu aţă întărită şi cu nasturi metalici, ca la vestonul ostăşesc.

De cum a adormit i-am pus fulgul pe buze şi m-am pus pe aşteptat. O vreme a fost bine, fulgul mişcându-se încet-încet. Încă trăia!

Ei şi-odată se pune băboiul pe horcăit şi pe sforăit, să cadă varul de pe pereţi.

Până la urmă nu era chiar rău, că pe fond sonor măcar ştiam că-i în viaţă, când, hâţ, aspiră baba fulgul.

Duceam grijă că s-o sufoca dar unde s-o fi fixat fulgul buclucaş, că băboiul scotea nişte zgomote undeva între pârţuri şi trompetă de pionier.

Mi-am făcut planul s-o şterg la soră-mea mai mare să dorm cu ea dar lângă uşă era o măsuţă şi pe măsuţă paharul cu dinţii babei.

De voinică ce eram, băteam toţi băieţii de pe stradă dar pe lângă dinţii din pahar n-am putut să trec şi pace şi nici acum nu ştiu dacă m-aş învrednici…

Neputând să dorm de la atâta sforăit-grohăit, m-am ridicat în genunchi şi am început să mă joc la radio. Răsuceam de butoane, atingeam clapele pe care mi le imaginam de pian până mi-a venit o idee. Mă întorc spre babă şi încep să-ntorc nasturii metalici. La faza asta intră papaşa să bea apă fiindcă la noi, camera de oaspeţi nu era încălzită pe timpul iernii, acolo fiind cazat purcelul după Ignat. Deci, băboiul dormea în bucătărie.

Behăit de somn, papaşa mă întreabă:

-Radu tati, ce faci cu nasturii lu’ mă-ta marea?

-Nu vezi în ce hal sforăie? Îi dau sonorul mai încet!- şi arăt spre radio.

Impresionat, m-a luat să dorm cu el ca să mă scutească de necaz, aşa că restul nopţii am răsucit nasturii de la pijamaua lui papaşa, fiindcă sforăitul lui era ca mugetul elefantului iar când se mai domolea, lesne speria şi-o vacă…

CUM SĂ CÂŞTIGI LA LOZ ÎN PLIC

Autor Doina Popescu
PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.


DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC, LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.

DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.

FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.

DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.

MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.

ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.

ZIC:

-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?

-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.

-PĂI MAI TRAGE UNU’!

-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?

-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?

VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!

-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.

-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU!

LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.

CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!

PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!

PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!

CU TAURUL FERNANDO LA VIENA

AUTOR DOINA POPESCU
Eram la Viena intr-un restaurant chinezesc şi mâncărurile erau extraordinare.


După două experimente horror în restaurantele chinezeşti din Paris, unde preparatele erau sleite şi dintr-un animal necunoscut am comandat cu moderaţie.

Cum toate au fost delicioase am multiplicat comanda în mai multe ture.

Pe lângă mâncarea bună şi interiorul elegant, am avut parte şi de-un piccolo fericit…Se-nvârtea ca un titirez şi necheza ca un mânz.

Tânăra care ne lua comanda era aşa de-nsărcinată, că duceam grijă să nu nască dintr-un moment în altul şi să ne lase nemâncaţi.

La un moment dat, chinezoiul vesel sare, ţopăie, râde şi pune degetele la cap ca pe nişte coarne. Mugeşte ca taurul Fernando , dă din picioruşul mic ca dintr-o copită şi arată cu tandreţe spre tipa care tot nota ce comandam noi în valuri.

La un moment dat cădem de acord că raţa crocantă este cea mai grozavă şi suplimentăm. Eram vreo 10-12 inşi şi vă imaginaţi ce cârd de raţe au prăpădit chinezii să ne sature pe toţi.

Flatat de succesul avut cu gămanii din România, patronul restaurantului, un chinez elegant şi în vârstă a venit să ne cunoască.

Am discutat mai bine de-o oră despre China, despre România, ne-a întrebat de Ceauşescu apoi îi spun şi eu cât sunt de încântată că ghiduşul piccolo este atât de expresiv încât am reuşit să mă-nţeleg şi cu-n chinez.

Şi patronul se miră, explicând că era recent venit din China şi nu ştia decât chineza.

Curios, mă întreabă ce-am discutat. Îi explic amuzată:

-Ne-a spus că-i un taur periculos şi c-a lăsat-o gravidă pe chelneriţă şi este foarte mândru de asta!

Patronului îi piere veselia, îl cheamă pe clovn în bucătărie şi după o ceartă repezită la care probabil că unul din ei şi-a luat o tigaie în cap, vin împreună zâmbind diplomatic şi după ce ghiduşul vorbeşte grav cinci minute şi face plecăciuni, patronul explică:

-Ne cerem scuze că v-a indus în eroare! Chim este nou venit şi stângaci. Cu gesturile lui idioate încerca să spună că vă recomandă o specialitate delicioasă cu carne de vită după reţeta doamnei. Doamna este soţia mea!

-Vai! Îmi cer scuze şi sper din tot sufletul că dumneavoastră aţi lăsat-o însărcinată!-zic eu cu ochii la taurul Fernando care se maimuţărea pe la spatele patronului, punându-i coarne.
Mă găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/

UN SIROP PENTRU UN CAL

autor Doina Popescu
Prin ’83, după divorţul părinţilor, casa s-a vândut şi a trebuit să ne mutăm cu chirie într-o casă naţionalizată.

Deşi s-a vândut semimobilată, tot s-a încărcat un camion de mobilă şi bulendre.

Hopul îl reprezentau lemnele şi cărbunii pe care le-am urcat într-o căruţă tocmită.

Sora mea mai mare era domnişoară şi avea întâlnire, sora cea mică avea 5 anişori, mama era la serviciu, aşa că greul a căzut, ca de fiecare dată, pe mine.

Am încărcat căruţa dar când să mă urc pe capră, moşul zice:

-Mătăluţă merji pă lângă cal, că-i bătrân şi cam sperios.

-Păi, mergi mata, că tot te cunoaşte calul!

-A, io-s rujinit şi mă dor şelele.

-Bre, dacă nu mă laşi să urc în căruţă ori plec cu autobuzul şi ne întâlnim la adresă, ori te tai la bani!

-Tot nu poţi să urci că-i calu’ bătrân şi nu poa’ să tragă.

Moşul se vede că-şi cunoştea bine calul, fiindcă după vreo 300 de metri s-a oprit. N-am mai pomenit cal cu comportament de catâr! Moşul a sărit din căruţă şi dă-i bătaie calului. Jumătate din drum am stat ori să ne rugăm de cal ori să mă cert cu moşul să nu mai bată calul.

Ajunşi pe strada Şcolilor, imediat după ce am trecut de bd. Cuza, calul a înţepenit de copite.

-Moşule, calul ăsta a mâncat astăzi?

-Da, ce, ăsta stă de vorbă cu mine, de un’ să ştiu?

-Bre, mata i-ai dat?

-Da ce, io am mâncat? De unde vine asta că stăpânu’ flămânzeşte şi vita huzureşte?

-Bre, mata eşti beat?

-Întotdeauna!

Mă uit bine la el, şi unde mi se părea că-i moleşeala bătrâneţii, văzui bine prunele din ochii moşului.

Îl las în plata Domnului, că tot nu se urnea calul nicăieri şi trec strada la o sifonărie.

-Bună ziua! Trei pahare de sifon, vă rog!

-Nu servim sifon la pahar! Doar sirop, 2 lei halba.

-Uite, îţi plătesc trei halbe de sirop dar, îmi pui două de sirop şi un sifon.

-Nu se poate decât sirop de lămîie ori de trandafiri!

-Bine! Atunci două siropuri de lămâie pentru mine şi moş şi unul de trandafir pentru cal!

Spre norocul meu, siropul se servea la halbe ca de bere, ceea ce a uşurat mult însiroparea calului. După 4 halbe de sirop, calul nu era chiar ca nou nouţ, dar s-a urnit totuşi! Până la primul colţ…

Ceea ce era destul de primejdios, fiindcă un client îi zisese vânzătorului că am dat sirop la cal din halbele lui şi mă cam alergase. Acum era riscul să ne repereze şi să vină după noi.

Din acel moment calul nu s-a mai urnit decât împins. Moşul a coborât de pe capră şi a bătut calul de-a scos spume din el.

Aveam doar 14 ani, dar n-am mai suportat şi am smuls biciul moşului. Am pus băţul biciului pe genunchi şi l-am rupt ţărăneşte. Moşul s-a ambiţionat şi a început să lovească calul cu fâşiile de piei înodate, ceva mai neîndemânatec dar albind calul de spume. Atunci am sărit iar asupra moşului şi i-am smuls restul de bici şi l-am aruncat peste gard într-o curte. Moşul s-a pus pe plâns.

Mi-am pus mâinile-n cap, dar mai era puţin şi ne prindea noaptea. Am proptit umărul pe fusta căruţei şi calul s-a pornit cu paşi mici. La intersecţia străzii Goleşti cu calea Galaţi am oprit iar. Eu şi calul am băut Brifcor şi moşul şi-a luat din banii lui un cognac.

Am ajuns acasă, am descărcat singură căruţa, am cărat lemnele şi cărbunii în magazie până s-a înoptat. Câte-un lemn, câte-un lemn, a mai cărat şi puştoaica cea mică.

Seara a venit şi sor-mea de la întâlnire.

A doua zi o vizitez pe sora mea la serviciu. Un moş îi povestea că o nebună împingea cu o zi înainte la o căruţă cu lemne prin oraş.

Sora mea a râs amuzată, cu râsul ei frumos. Doar era printre cele mai frumoase fete din oraş…

SINONIM PENTRU RAHAT

Autor: Doina Popescu

Eram studentă şi mă simţeam tare bine în camera cochetă din cămin. Ca o părere, se aude un ciocănit discret la uşă. Atât de delicat nu putea să bată decât Marcela, o tipă blândă din Ploieşti. Deschid şi o invit în cameră.

Mă întreabă şoptit:

-Ce faaci?- cu un a prelung şi leneş.

-Mănânc rahat proaspăt cu apă rece!- răspund eu dezinvolt.

Aud uşa trântită şi când întorc capul, Marcela dispăruse.

Pricepând că nu toată lumea are umorul fin acordat şi stilul meu direct mai sperie căprioarele,  pun patru bucăţele de rahat proaspăt de lămâie pe o farfuriuţă de cafea şi cu un pahar cu apă de la frigider, bat în uşa Marcelei.

Deschide cu întârziere, cu ochii roşii de plâns şi când mă vede izbucneşte iar. În momentul următor dă cu ochii de rahat şi de paharul aburit de apă rece şi rămâne stupefiată:

-Ia uite, credeam că-ţi baţi joc de mine! Tu chiar mâncai rahat!- zice repede. Apoi şi mai speriată: Mă scuzi că am zis asta!

-Adică ce?- zic eu.

-Mă scuzi că am zis că ai mâncat rahat dar nu-mi vine un sinonim în minte!

Ar fi rămas uitată această întâmplare dar, fetiţa mea cea mică, pe când avea vreo patru anişori, o roagă pe menajeră:

-Tanti Angela,te rog frumos, îmi mai dai o bucată de cozonac? Da’ vreau o bucată cu mult-mult câcat!

Madam Angela, numa’ bună s-acreşti varza cu ea, după momentul de consternare, a priceput ce-a vrut să zică copilul şi a râs cu lacrimi, poate pentru prima dată în viaţă.

La care Sabrina, serioasă, zice:

-Nu-i în regulă cuvântul ăsta dar, nu-mi vine un sinonim în minte!

Ei, Marcelo, uite că se găsi şi sinonimul tău rătăcit pe la Revoluţie!

http://doinapopescu.blogspot.com

SOCRUL ŞI UNGUROAICA

Autor Doina Popescu
http://doinapopescu.wordpress.ro/
Prietenul meu, mare folk-ist şi mare patriot este vizitat de fecior şi virtuala noră, unguroaică din apropierea Braşovului.


După politeţuri şi primele momente de stânjeneală, discuţia se înfiripă.

-Şi ce facultate faci domnişoară?- întreabă virtualul socru?

-Limbi străine, răspunde virtuala noră unguroaică.

-Şi care-s alea?

-Româna, engleza şi hindu!- răspunde prompt puştoaica.

DESPRE SEX ÎN GURA MARE

Scris de Doina Popescu pe 22/01/2010

http://doinapopescu.wordpress.com

Am avut ocazia să-l am comandant la Aeroclubul Bucureşti pe unul dintre cei mai mari paraşutişti ai tuturor timpurilor: Iancu Gheorghe, cel care a aterizat primul din lume la punct fix deţinând recordul şi pentru salturi de zi dar şi de noapte şi dominând pentru mulţi ani topurile mondiale şi competiţiile de profil. Când l-am întâlnit, avea 53 de ani şi încă era un bărbat interesant.

Ne făcea un instructaj şi printre chestii serioase, mai făcea şi câte-o glumă. Îl întrebăm despre mitingurile la care făcea acrobaţie pe avionul în zbor împreună cu Ion Trucmel- altă glorie a aviaţiei româneşti.

Ne dădea toate lămuririle dar avea un cusur periculos: cum venea vorba de un concurs, ne spunea cam ce medalii cucerea la fiecare, dar şi ce gagici tăvălise cu fiecare ocazie, dându-le şi numele complet şi funcţia actuală.

Mă mănâncă limba şi-i zic că bârfa zilei este că a avut mai multe amante decât Julio Iglesias.

Pentru cine nu ştie, în anii ‘80, despre frumosul spaniol umbla vorba că avusese în jur de 4000 de amante. Bănuiesc că i-a mai funcţionat contorul o vreme.

Iancu se gândeşte grav o vreme, apoi spune:

-Eu am sărit demult de 4000. Una din amantele mele de care-mi amintesc cu plăcere este X,  procuror general al capitalei.

Am înţepenit cu toţii.

Omul o făcuse de oaie!… Fata tovarăşei procuror general era colegă cu noi şi era în sală.

N-a îndrăznit nimeni să-l oprească şi ne-a spus omul până la capăt ce beton era gagica în discuţie. Unii din noi, cei pe care ne adusese barza, eram şocaţi că o mamă poate avea o relaţie.

Spre cinstea ei, la pauză puştoaica a tratat cu mult umor toată faza şi ne-a explicat cu maturitate că tatăl, tot aviator murise şi mama îşi vedea firesc de viaţă. Nu era nimic în neregulă că mama avea pe cineva şi chiar ne invită acasă să-i cunoaştem mama.

Doamna procuror, o tipă foarte valabilă, ne-a cucerit imediat cu muşchi ţigănesc şi salam de Sibiu pe felii de pâine prăjită unsă cu unt. Ciupercile cu maioneză ne-au dat pe spate şi când a pus Pepsi pe masă, gata, ne-a dat cu roţile-n sus! A venit şi un tip cu o roată de caşcaval şi doamna procuror ni l-a prezentat: prietenul ei.

Lulu a spus foarte serios că el caşcaval a văzut numai la televizor. Poate glumea. Sau poate nu!

Dar, eu am fost sinceră când am zis că văd prima dată în viaţă un prăjitor de pâine.

Câţi dintre voi au văzut prin anii ‘80 un prăjitor de pâine?

45.292389 27.969120

PROZĂ AFURISITĂ găsiţi şi pe http://miculscriitor.weblog.ro

OPERA ŞI APROZARUL

fragment din romanul ARDEI IUŢI

Autor Doina Popescu

ISBN 978-606-92308-2-4

http://doinapopescu.wordpress.com

Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar, te pui cu dracul de nevastă?  Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:

- Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:

- Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!

Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.

Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!

Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.

- Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă îi zic.

- Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi- o s-o concurez pe CARMEN!

La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!

Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc!   Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar

n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!

Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:

Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un  ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.

- Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!

- Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc?  Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?

- Ce-ai căutat madam în loja oficială?

- Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?

- Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?

- Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!

Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.

Sună telefonul.

- Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!

- ….

- Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!

- ….

- Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!

- ….

- Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!

- Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!

PENTRU TINE

alte fragmente de proză afurisită la http://doinapopescu.blogspot.com 

Test de matematică

Mă gândeam că, dacă tot e duminică, nu ar trebui să mă strofoc prea tare să scriu ceva relevant, aşa cum nici voi nu ar trebui să vă strofocaţi citind ceva care să vă pună creierii pe moaţe. Şi în căutările mele de subiecte umoristice am dat peste un infam test de matematică pentru a cărui utilizare au fost sancţionaţi mai mulţi profesori şi chiar un polizai. Acum, mie mi se pare genială ideea testului care, de fapt, se numeşte “The L.A. Math Test” şi se mulează perfect pe…Los Angeles. Încercaţi un exerciţiu de imaginaţie şi gândiţi-vă cum ar arăta acest test elaborat pentru liceenii români (doar pentru cei care se simt).

Eu ştiu: dacă Muc cel Mic aka Hadrian Copilu’ Minune are 500.000 de fani şi Tokyo Hotel are 1.000.000 de fani, care dintre voi este mai distrus?

O duminică plăcută să aveţi!

Without further ado, I give to you, The Math Proficiency Test

Sursa: www.snopes.com – un site foarte simpatic

ÎN PAT CU UN PAPĂ-LAPTE

Aveam vreo 4 ani şi bucuria mea când eram la ţară era să mă joc cu Neluţu a lu' Paraschiv, un băieţel frumuşel foc.

Într-o seară, tanti Voica, mama lui Neluţu, ne anunţă că a vorbit cu ţa' Mihaica, bunica mea şi că mă lasă să dorm la ei.

Emoţie mare!

Ne-am aşezat în pat şi Neluţu a adormit imediat...

Eu eram atât de pătrunsă de eveniment, că n-am dormit toată noaptea.

Chiar dacă habar n-aveam de sex şi ce fac fetele cu băieţii în pat, mi se părea o noapte istorică.

Prima noapte din viaţa mea când dormeam cu un băiat în pat!

Dimineaţă, când abia pusesem geană pe geană, Neluţu s-a sculat fercheş şi odihnit. Eu, nedormită eram destul de mârâită.

Tanti Voica mă întreabă bănuitoare:

-Dar de ce eşti supărată, fetiţă?

-Pentru că Neluţu s-a întors cu faţa la perete şi a adormit imediat!

-Te înţeleg, draga mea!- zice tanti Voica râzând în hohote. Se izbeşte leit lu' tac'su, ce să-i faci! Eu aşa păţesc de 20 de ani cu Paraschiv! Pune fundu la mine şi adoarme imediat! Pe Titi şi Neluţu nici nu ştiu cum i-am făcut! N-are ştofă, draga mea! Neam de Papă-Lapte!

Şi aşa, tanti Voica m-a făcut vedetă. Cine trecea pe drum, era informat în gura mare despre prima mea  decepţie cu un mascul în pat şi de ignoranţa lui Neluţu-bolovan ca tac'su.

Cum în afară de un pui de curcă călcat de tractor nu se găsi un eveniment care să-mi depăşească păţania, toată vara satul a avut ce trăncăni.

Alte poveşti afurisite la http://doinapopescu.wordpress.com