Locuiam în centrul oraşului într-o casă naţionalizată şi aveam o vecină cu mult lipici la sexul foarte puternic. Medici, actori, activişti de partid, căzuseră pe rând în aşternutul scrobit al frumoasei alogene. Îi voi spune Dora.
Dar cum unii bărbaţii îţi lasă amintiri pentru toată viaţa, un medic i-a făcut un copil din flori, şi-a luat pălăria şi şi-a văzut de drum. Nimeni n-a crezut-o că tatăl copilului este chiar importantul doctor B până când n-am ajuns cu o consultaţie în cabinetul vestitului doctor. Atunci, cunoscând bine copilul, am recunoscut fără dubiu tatăl.
Deşi un copil din flori prin ’74-’75 era un stigmat greu de dus, Dora a născut. Copilul fiind blond i-a adus o mare bucuriei vecinei, cam prea bruneţică din naştere şi copilul a fost crescut ca un bulgăraş de aur. Vecina bunică, mare gospodină a gătit şi-a copt cu mare drag pentru blondul nepot. Dar, odată cu trecerea timpului, copilul nici nu vorbea, nici nu mergea. Au alergat cele două vecine cu băieţelul în toate părţile, la Brăila şi Bucureşti, dar diagnosticul de encefalopatie le-a spulberat toate speranţele. Copilul era frumos foc dar…
Mulţi au fost cei care le-au sfătuit să dea copilul la un cămin de handicapaţi, dar mama şi bunica au făcut toate sacrificiile pentru băiatul bălai. Bunica a mers la serviciu, mama a stat acasă să-l crească pe Auraş. Autorităţile comuniste nu recunoşteau că în România s-ar naşte handicapaţi, aşa că Dora n-a primit ajutoare pentru creşterea copilului, neavând niciun venit în afară de modestul salariu de muncitoare al bunicii. S-au culcat câţiva activişti cu ea, i-au promis marea cu sarea, apoi s-au spălat pe mâini.
Tânăra vecină, încă frumoasă foc, a fost căutată asiduu de masculi cu hormoni zglobi şi fără chef de obligaţii. Iubăreaţa Dora mai primea un pachet de ţigări ori de cafea sau o ciocolată dar nu avea tarif.
La venirea Cenaclului la Brăila, mulţi se duceau la hotelul Traian să-i ceară lui Păunescu butelie, serviciu, apartament sau dreptate în relaţiile cu autorităţile comuniste. Cineva i-a sugerat Dorei să-ncerce şi ea la hotel.
-Am auzit că lui Păunescu îi plac femeile- zice persoana: tânără eşti, frumoasă eşti, te-ai culcat cu toată Brăila. Culcă-te şi cu Păunescu să-ţi facă pensie pentru băiat!
S-a elegănţit vecina şi s-a dus la hotelul Traian. Era de-a casei în barul hotelului şi l-a rugat pe barman s-o ajute. Barmanul a luat actele medicale ale copilului şi a intrat în biroul directorului hotelului. A venit rapid cu răspunsul: “la 11 noaptea vii în apartamentul prezidenţial la etajul 12″.
Dora fusese cu un iubit important într-o cameră a hotelului dar ideea de-al întâlni pe Păunescu în apartamentul prezidenţial o intimidă. Deşi era permanent dichisită şi parfumată, se toaletă cu grijă şi, emoţionată foc, plecă la hotel cu vreo oră mai devreme, deşi locuia la trei minute de centru oraşului unde se afla hotelul.
Urcă cu liftul hotărâtă să-i lase poetului o amintire ca de la Tanti Elvira. Ciocăni la uşa apartamentului şi intră scoţându-şi eşarfa cu un gest teatral. Poetul o invită amabil să se aşeze dar Dora rămase înţepenită în mijlocul camerei: în jur erau vreo 20 de persoane. S-a aşezat în sfârşit la insistenţele poetului. Le-a rezolvat problemele unora, dar în cameră intrau mereu alţii. I-a venit şi ei rândul, poetul a luat nişte acte de pe o măsuţă şi i le-a înmânat: ”Ţine decizia pentru o pensie de 700 de lei pentru copil şi nu dispera! Ştiinţa avansează! Poate în viitor medicii vor putea să reprogrameze creierul copilului tău. Felicitări pentru sentimentul intact de mamă!”
Dora s-a întors acasă cu lacrimi în ochi şi mi-a ciocănit la uşă:
-Trebuie să-ţi spun! Am fost la el în apartament! A fost pentru prima dată când un bărbat m-a tratat ca pe o mamă şi nu ca pe o curvă. Uite pensia: 700 de lei!
-Şi nu te-ai culcat cu el?
-Aş fi vrut eu, dar cum era să-i dau afară pe ăia 20-30 de inşi care voiau casă sau butelie?
-Păi nu puteai să rămâi la urmă? Care urmă dragă, că ieşea unul şi intrau doi! Cred că nu termină până la Revelion! Lasă că-i pun mâine o lumânare la Biserica Greacă!
Se afișează postările cu eticheta Doina Popescu-Brăila. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Doina Popescu-Brăila. Afișați toate postările
Scrisoare către Ceauşescu
Autor: Doina Popescu
Eram elevă în gimnaziu şi aveam un mare necaz. Profu’ meu de mate, pe care-l apreciam pentru capul de matematician, împreună cu un alt prof, în recreaţia mare de la ora trei traversau şoseaua şi se înfundau în Căţeaua Leşinată-o bombă oribilă- la una mică.
Evident, cu vodca Săniuţa-n nas, era adesea violent.
Era un cartier muncitoresc sărac şi mai toţi copii umblau cu tenişii rupţi şi cu treningul cârpit, fiindcă taţii cotizau zilnic la cârciuma ticăloasă.
Taică-meu se ţinea de mare domn şi nu intra niciodată să se compromită la Căţeaua Leşinată.
El era abonat în Viziru, la Pistruiatu’…
Pentru că nu era internet şi nu am reuşit să fac rost de o reţetă pentru confecţionarea unei bombe artizanale, m-am gândit că o soluţie era să-i scriu lui Ceauşescu. Zis şi făcut.
Mi-am cumpărat cerneală chinezească, hârtie de corespondenţă şi un plic elegant şi am formulat o scrisoare pe 6 pagini cu expunere de motive şi cu propunerea de-a transforma stabilimentul într-un loc de joacă pentru copii, fiindcă în cartierele de blocuri erau locuri special amenajate, dar la noi, fiind numai case, ne jucam în mijlocul drumului şi un băieţel de clasa I-a murise lovit de un tractor.
Spre marea mea dezamăgire, Ceauşescu nu mi-a răspuns niciodată la scrisoare dar, din modul ticălos în care s-a purtat diriginta cu mine în toţi cei patru ani de şcoală, bănuiesc că Secu a interceptat scrisoarea şi a chemat-o s-o prelucreze.
După vreo şase luni în care-am fost cu ochii pe madam Olteanu, poştăriţa, mi-am pierdut nădejdea.
Atunci am înţeles că singura modalitate de a închide Căţeaua Leşinată este să ajung preşedintele României.
De fapt niciodată nu am avut ambiţii politice dar, mi se părea singura soluţie să desfiinţez cârciuma blestemată şi mai socoteam şi că preşedintele mănâncă portocale, ciocolată şi muşchi ţigănesc pe săturate, deci părea chiar mişto să ajungi preşedinte!
Timpul a trecut, cu multă strădanie şi alergătură sau din capricii ale destinului visele copilăriei s-au împlinit unul după altul, dar Căţeaua Leşinată a rămas să otrăvească cartierul ani buni.
La un moment dat, Lungu, fostul prim-secretar al Brăilei, devenit primar ales de cetăţeni a început un război personal cu Căţeaua Leşinată şi fiindcă patronii aveau un spate puternic, nu se deranjaseră să scoată niciun fel de autorizaţii de funcţionare. În acest context, Tataia Lungu a reuşit să-nchidă şandramaua după multă agitaţie. Închiderea cârciumilor, bucuria nebunilor!
Alături s-au deschis imediat alte două: o altă bombă de cartier chiar lipită de ea în dreapta şi un chioşc cu “vin pentru acasă”, dar la care se bea şi la botul calului în stânga.
M-am întrebat adesea dacă nu cumva scrisoarea mea pentru Ceauşescu a fost redirecţionată spre primul-secretar…
Ateul Lungu a început să se îngrijească probabil să-şi câştige o funcţie de lider şi pe lumea cealaltă, aşa că a construit la Brăila o catedrală monumentală şi două mănăstiri şi a sprijinit ridicarea unui număr mare de biserici. Probabil, ca să-şi câştige un loc cât mai “călduţ” în Iad, s-a ocupat de închiderea sordidei cârciumi şi tare bine a făcut!
Cert este că într-o zi pe când urcam bagajele în maşină să plec la mare, pe un ziar în care era împachetată o piesă unsuroasă de maşină, probabil un cap de planetară, am văzut un anunţ: Căţeaua Leşinată se vindea la licitaţie!
M-am dus să văd condiţiile de participare la licitaţie, m-am înscris pentru procedură şi Dumnezeu a vrut să o cumpăr eu!
De opt ani ţin Căţeaua Leşinată închisă. Uneori trec şi verific uşa. Beţivii de la cârciuma vecină vin şi mă imploră: Şefa, îndură-te şi deschide Căţeaua Leşinată! Asta-i fericirea noastră! 30 de ani ne-am lăsat salariile aci. Cu votcă târâş şi spălătură de butoaie faci avere! Hai, şefa, suntem nişte beţivani nenorociţi, dar Căţeaua Leşinată-i viaţa noastră!
Şi atunci m-am gândit: domnule, şi când zici c-ai făcut o faptă bună, uite, câtă suferinţă poţi provoca!
Eram elevă în gimnaziu şi aveam un mare necaz. Profu’ meu de mate, pe care-l apreciam pentru capul de matematician, împreună cu un alt prof, în recreaţia mare de la ora trei traversau şoseaua şi se înfundau în Căţeaua Leşinată-o bombă oribilă- la una mică.
Evident, cu vodca Săniuţa-n nas, era adesea violent.
Era un cartier muncitoresc sărac şi mai toţi copii umblau cu tenişii rupţi şi cu treningul cârpit, fiindcă taţii cotizau zilnic la cârciuma ticăloasă.
Taică-meu se ţinea de mare domn şi nu intra niciodată să se compromită la Căţeaua Leşinată.
El era abonat în Viziru, la Pistruiatu’…
Pentru că nu era internet şi nu am reuşit să fac rost de o reţetă pentru confecţionarea unei bombe artizanale, m-am gândit că o soluţie era să-i scriu lui Ceauşescu. Zis şi făcut.
Mi-am cumpărat cerneală chinezească, hârtie de corespondenţă şi un plic elegant şi am formulat o scrisoare pe 6 pagini cu expunere de motive şi cu propunerea de-a transforma stabilimentul într-un loc de joacă pentru copii, fiindcă în cartierele de blocuri erau locuri special amenajate, dar la noi, fiind numai case, ne jucam în mijlocul drumului şi un băieţel de clasa I-a murise lovit de un tractor.
Spre marea mea dezamăgire, Ceauşescu nu mi-a răspuns niciodată la scrisoare dar, din modul ticălos în care s-a purtat diriginta cu mine în toţi cei patru ani de şcoală, bănuiesc că Secu a interceptat scrisoarea şi a chemat-o s-o prelucreze.
După vreo şase luni în care-am fost cu ochii pe madam Olteanu, poştăriţa, mi-am pierdut nădejdea.
Atunci am înţeles că singura modalitate de a închide Căţeaua Leşinată este să ajung preşedintele României.
De fapt niciodată nu am avut ambiţii politice dar, mi se părea singura soluţie să desfiinţez cârciuma blestemată şi mai socoteam şi că preşedintele mănâncă portocale, ciocolată şi muşchi ţigănesc pe săturate, deci părea chiar mişto să ajungi preşedinte!
Timpul a trecut, cu multă strădanie şi alergătură sau din capricii ale destinului visele copilăriei s-au împlinit unul după altul, dar Căţeaua Leşinată a rămas să otrăvească cartierul ani buni.
La un moment dat, Lungu, fostul prim-secretar al Brăilei, devenit primar ales de cetăţeni a început un război personal cu Căţeaua Leşinată şi fiindcă patronii aveau un spate puternic, nu se deranjaseră să scoată niciun fel de autorizaţii de funcţionare. În acest context, Tataia Lungu a reuşit să-nchidă şandramaua după multă agitaţie. Închiderea cârciumilor, bucuria nebunilor!
Alături s-au deschis imediat alte două: o altă bombă de cartier chiar lipită de ea în dreapta şi un chioşc cu “vin pentru acasă”, dar la care se bea şi la botul calului în stânga.
M-am întrebat adesea dacă nu cumva scrisoarea mea pentru Ceauşescu a fost redirecţionată spre primul-secretar…
Ateul Lungu a început să se îngrijească probabil să-şi câştige o funcţie de lider şi pe lumea cealaltă, aşa că a construit la Brăila o catedrală monumentală şi două mănăstiri şi a sprijinit ridicarea unui număr mare de biserici. Probabil, ca să-şi câştige un loc cât mai “călduţ” în Iad, s-a ocupat de închiderea sordidei cârciumi şi tare bine a făcut!
Cert este că într-o zi pe când urcam bagajele în maşină să plec la mare, pe un ziar în care era împachetată o piesă unsuroasă de maşină, probabil un cap de planetară, am văzut un anunţ: Căţeaua Leşinată se vindea la licitaţie!
M-am dus să văd condiţiile de participare la licitaţie, m-am înscris pentru procedură şi Dumnezeu a vrut să o cumpăr eu!
De opt ani ţin Căţeaua Leşinată închisă. Uneori trec şi verific uşa. Beţivii de la cârciuma vecină vin şi mă imploră: Şefa, îndură-te şi deschide Căţeaua Leşinată! Asta-i fericirea noastră! 30 de ani ne-am lăsat salariile aci. Cu votcă târâş şi spălătură de butoaie faci avere! Hai, şefa, suntem nişte beţivani nenorociţi, dar Căţeaua Leşinată-i viaţa noastră!
Şi atunci m-am gândit: domnule, şi când zici c-ai făcut o faptă bună, uite, câtă suferinţă poţi provoca!
Cap de afacerist
Autor: Doina Popescu
Ca de obicei, scrisesem până la cinci dimineaţa. Soneria telefonului m-a trezit brutal: 7,30!
-Alo, doamna, am pat bun la tine!
-Greşeală, domnule!-zic şi mă culc la loc. Telefonul ţââââârrrr…
-Alo…
-Doamna, am cel mai bun pat! Chinezul cel mai bun la pat!
-Obsedatule!- zic şi închid telefonul definitiv.
Pe la 8,30 întru la duş să mă recompun pentru o nouă zi de muncă. Deschid telefonul. Sună:
-Doamna, chinezul este cel mai bun la pat! Ieftin!
-Domnule, nu mă interesează la ce e bun chinezul! Dacă mai suni încă o dată anunţ poliţia că mă hărţuieşti! Bună ziua!
Ciudatul nu m-a mai deranjat. Zilele trecute, deschizând mai multe site-uri, o reclamă la paturi din piele şi inox mă pocneşte în retină: oops!Sinapsele mele se pun în mişcare. Oare, nu cumva…
Prin 2004 îmi doream un pat din inox şi piele. La marginea Bucureştiului am descoperit un depozit de mobilă dar aveau doar garnituri de hol sau canapele, fotolii şi măsuţe de cafea. Mi-au spus să mai trec fiindcă la importul următor… poate… În cataloage aveau nişte modele grozave de paturi dar timpul a trecut şi după mai multe importuri am avut dezamăgirea să constat că patronii nu se hotărăsc să aducă decât canapele, fotolii, măsuţe, ba şi birouri. Deja anul 2008 m-a prins fără patul râvnit.
La un moment dat, în depozit ne-a întâmpinat şi un chinez care a promis ferm că aduce paturi la următorul import.
-Ce maşină are doamna?- zice chinezul.
-Alfa Romeo… Are vreo importanţă?
-A, nu, dar fata zice că sunt şi nişte tineri cu un Megane albastru care vor un pat. Trebuie să aduc două…- îşi face el socoteala cu voce tare. Îi las o carte de vizită şi plec gândind că noi avem şi un Megane albastru. Era probabilitatea destul de mare să fie vorba tot de patul nostru dar nu am insistat: măcar de-ar aduce două ca să avem de unde alege! A venit criza şi patul nu a mai fost o prioritate dar nici chinezul nu a dat niciun semn de viaţă timp de doi ani.
Deci, intru zilele trecute pe site-ul respectiv şi realizez că este vorba chiar de firma pe care am curtat-o asiduu din 2004 şi până în 2008. Mişto! Chinezul are pe site 40 de modele de pat! Mamă, ce cap de afacerist! Să aduci în 2010, an sinistru de criză, 40 de paturi cu preţuri cuprinse între 4600 şi 5900 lei!
Ieri chinezul a sunat iar. Am recunoscut imediat accentul. N-aveam semnalul prea bun şi n-am înţeles exact ce-a spus:
-Domnule, te rog frumos să repeţi!- zic eu.
-A, scuzaţi, am greşit numărul! Persoana pe care o caut eu este mereu nervoasă!- zice chinezul şi închide.
Ca de obicei, scrisesem până la cinci dimineaţa. Soneria telefonului m-a trezit brutal: 7,30!
-Alo, doamna, am pat bun la tine!
-Greşeală, domnule!-zic şi mă culc la loc. Telefonul ţââââârrrr…
-Alo…
-Doamna, am cel mai bun pat! Chinezul cel mai bun la pat!
-Obsedatule!- zic şi închid telefonul definitiv.
Pe la 8,30 întru la duş să mă recompun pentru o nouă zi de muncă. Deschid telefonul. Sună:
-Doamna, chinezul este cel mai bun la pat! Ieftin!
-Domnule, nu mă interesează la ce e bun chinezul! Dacă mai suni încă o dată anunţ poliţia că mă hărţuieşti! Bună ziua!
Ciudatul nu m-a mai deranjat. Zilele trecute, deschizând mai multe site-uri, o reclamă la paturi din piele şi inox mă pocneşte în retină: oops!Sinapsele mele se pun în mişcare. Oare, nu cumva…
Prin 2004 îmi doream un pat din inox şi piele. La marginea Bucureştiului am descoperit un depozit de mobilă dar aveau doar garnituri de hol sau canapele, fotolii şi măsuţe de cafea. Mi-au spus să mai trec fiindcă la importul următor… poate… În cataloage aveau nişte modele grozave de paturi dar timpul a trecut şi după mai multe importuri am avut dezamăgirea să constat că patronii nu se hotărăsc să aducă decât canapele, fotolii, măsuţe, ba şi birouri. Deja anul 2008 m-a prins fără patul râvnit.
La un moment dat, în depozit ne-a întâmpinat şi un chinez care a promis ferm că aduce paturi la următorul import.
-Ce maşină are doamna?- zice chinezul.
-Alfa Romeo… Are vreo importanţă?
-A, nu, dar fata zice că sunt şi nişte tineri cu un Megane albastru care vor un pat. Trebuie să aduc două…- îşi face el socoteala cu voce tare. Îi las o carte de vizită şi plec gândind că noi avem şi un Megane albastru. Era probabilitatea destul de mare să fie vorba tot de patul nostru dar nu am insistat: măcar de-ar aduce două ca să avem de unde alege! A venit criza şi patul nu a mai fost o prioritate dar nici chinezul nu a dat niciun semn de viaţă timp de doi ani.
Deci, intru zilele trecute pe site-ul respectiv şi realizez că este vorba chiar de firma pe care am curtat-o asiduu din 2004 şi până în 2008. Mişto! Chinezul are pe site 40 de modele de pat! Mamă, ce cap de afacerist! Să aduci în 2010, an sinistru de criză, 40 de paturi cu preţuri cuprinse între 4600 şi 5900 lei!
Ieri chinezul a sunat iar. Am recunoscut imediat accentul. N-aveam semnalul prea bun şi n-am înţeles exact ce-a spus:
-Domnule, te rog frumos să repeţi!- zic eu.
-A, scuzaţi, am greşit numărul! Persoana pe care o caut eu este mereu nervoasă!- zice chinezul şi închide.
COMOARA TURCILOR
Autor: Doina Popescu
La naşterea celui de-al 12-lea copil şi răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusesese. Amărât că s-au înmulţit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zise că nu-i mai răsărit decât Neghiniţă, pisoiul cel mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, de lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: îi zise Niţă.
Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.
Niţă, născut sub zodia Scorpiei era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.
Adesea zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă-nfăţişez lumii cu numele ăsta neisprăvit? Auzi, Niţă! Tâmpiţilor! 13 capete de neisprăviţi! Cred că v-a fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenchiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.
Maică-sa, mare povestitoare, ca să-i mai treacă de supărare, îi zicea de toţi moşii şi uncheşii, popi, notari şi oameni importanţi ai satului.
Sătul de beţiile lui moş Papuc, fratele mai mare al tatălui ce rezema zilnic gardurile, Niţă zicea râzând poznaş:
-Uncheşii de care vorbeşti mata şi-au lăsat potcoavele şi păcatele în Iad şi curăţati de pârjol s-au tolănit viteji şi neprihăniţi în mintea lu’ matale! Io când îl văd pe moş Papuc dormind în şanţ, nu-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost nişte pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre mamică, că te-or auzi vecinele şi ne-om pomeni de râsul satului!
Atunci, Dunăre de supărare, mă-sa răbufnea:
-Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci. Când s-aduna birul, se urcau sacii de galbeni în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi pietre nestemate şi Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la vâsle.
Turcii, moleşiţi de căldură, ca să mai treacă din plictiseală râdeau de cei doi:
-Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă!
De ani buni, Vintilă şi Ichim înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră cu voinicie pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi aruncând din haine, să fie găsite şi să pară că s-au înnecat, înotară până la Insula Mică.
-Şi aurul?-întreba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?- întreba plin de speranţă.
-Nu, Niţică!- N-au avut curaj să aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele turceşti au umblat multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău.
Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în insulă, mâncând peşte ori prinzând la groapă câteun godăcel. Iarna le-a fost mai greu dar cu timpul pescarii au început să treacă Dunărea pe îngheţ şi să lase câteun coş cu merinde la loc ştiut, că de, le era mai la-ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile.
Aşa băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat curaj şi voinicie dar şi inimă curată-n faţa Domnului, fiindcă până la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincia şi-au luat grea povară pe baierele sufletului dar, nefiind din neam de ucigaşi, au lucrat fără încetare să facă pe plac Domnului şi să-şi găsească prilej de iertare.
-Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la toţi!- zicea copilul şi lacrimile îi curgeau pe obraji de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre.
Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi de mic a învăţat să se întreacă cu peştii la înot. Înota cu ochii deschişi şi după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună cârcei. Era ştiut că dacă te prindea un cârcel cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe, cum păţiseră şi copilaşi şi oameni în toată firea..
Surorile mai mari îşi dădeau aere şi se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi pentru mai multă convingere mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.
Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară-n faţa pretendenţilor.
Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn.
Sătul de aerele lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:
-Na, ţaţă, învăţătură! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Ţine ţaţă, vorbe de orăşean! Ţine, colea, să vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn!
Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de mititel, să fi avut patru-cinci anişori, fugea ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării îi pierdeau urma.
Niţă avea locul lui sub mal unde se dezbrăca iute într-o scobitură, îşi dosea hainele şi cu trestia pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol.
Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte locuri.
Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu ochii deschişi, convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.
Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată şi, fericit, gândind că-i un nestemat îl strânse în pumnul micuţ şi fugii repede la mă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
Uimit copilul repetă:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
-Ete-a dracu’, mă vede şi prin asta!-zise copilul înciudat.
Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea dar, fără mare preţ.
Când eram mică, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind chiar fiorosul papaşa iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie.( Cititorii acestui blog o ştiu din ciclul HORROR DIN COPILĂRIE http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/06/casa-de-vanzare-satana-bonus/, http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/16/nopti-albe/,http://doinapopescu.wordpress.com/2010/02/23/vacanta-cu-vaci/)
Trecuseră peste treizeci de ani de când auzisem această istorie şi ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.
În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată familia despacheta de zor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, gravam un velier ce aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.
Sabrina, puştoaica mea de patru ani zice:
-Mamă, mă vezi?
-Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei zic mecanic:
-Te văd, mamă, te văd!
-Mă vezi, mamă, mă vezi?- întreabă ea tot mai uimită.
-Te văd, mamă, te văd!-zic tot cu ochii la gravura mea.
-Ia, uite,mă! Mă vede şi prin asta!
Cuvintele ei m-au electrocutat, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată.
Am ridicat capul şi Sabrina râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.
La naşterea celui de-al 12-lea copil şi răbdarea oamenilor şi grija în a mai alege un nume se cam dusesese. Amărât că s-au înmulţit gurile de hrănit, bărbatul se uita la copilul plăpând ce plângea în covata ciobită şi-şi zise că nu-i mai răsărit decât Neghiniţă, pisoiul cel mic al Leopardei, pisica bătrână. Dar şi lui Neghiniţă, de lene-i ziceau Niţă. Constandin nu-şi mai bătu capul: îi zise Niţă.
Dobriţa, sfârşită de chinurile facerii nu se puse împotrivă.
Niţă, născut sub zodia Scorpiei era un drac de copchil blond, cu ochi albaştri, mai pricăjit decât copii de vârsta lui însă iute de picior şi săltăreţ la minte.
Adesea zicea cu năduf: v-a fătat mintea să-i ziceţi pisicii Leoparda! Şi vacii, poftim: Venera! Parcă vă rupeaţi din suflet să-mi daţi şi mie un nume acătării! De ce nu mi-aţi zis şi mie Leopard? După ce că-s mic şi pricăjit, cum să mă-nfăţişez lumii cu numele ăsta neisprăvit? Auzi, Niţă! Tâmpiţilor! 13 capete de neisprăviţi! Cred că v-a fost lene să-mi găsiţi un nume şi m-a botezat pezevenchiul de moş Papuc la beţie! Nu prea-l contrazicea nimeni şi copilul suferea ori de câte ori îl striga cineva pe pocitul nume.
Maică-sa, mare povestitoare, ca să-i mai treacă de supărare, îi zicea de toţi moşii şi uncheşii, popi, notari şi oameni importanţi ai satului.
Sătul de beţiile lui moş Papuc, fratele mai mare al tatălui ce rezema zilnic gardurile, Niţă zicea râzând poznaş:
-Uncheşii de care vorbeşti mata şi-au lăsat potcoavele şi păcatele în Iad şi curăţati de pârjol s-au tolănit viteji şi neprihăniţi în mintea lu’ matale! Io când îl văd pe moş Papuc dormind în şanţ, nu-mi vine la socoteală a crede că ta-su’ ori moş-su or fi fost nişte pricopsiţi! Mai taie coada vulpii bre mamică, că te-or auzi vecinele şi ne-om pomeni de râsul satului!
Atunci, Dunăre de supărare, mă-sa răbufnea:
-Ba-ţi zic, să ştii şi să-ţi intre-n cap că nu eşti neam de fitecine! Strămoş-tu Vintilă era barcagiu, cărăuş de aur la turci. Când s-aduna birul, se urcau sacii de galbeni în barcă, adesea chiar şi săcuţi cu bijuterii grele şi pietre nestemate şi Vintilă şi frat-su, Ichim, trăgeau la vâsle.
Turcii, moleşiţi de căldură, ca să mai treacă din plictiseală râdeau de cei doi:
-Prost eram, bre, Vintilă! Prost ca toţi rumânii! Noi belim de aur la voi, voi căraţi de aur la noi! Tare prost eram mă, Vintilă!
De ani buni, Vintilă şi Ichim înghiţeau ocara turcului. Într-o zi, fără să fie vorbiţi, la un semn al lui Vintilă, miruiră cu voinicie pe cei doi turcafleţi cu vâslele. Răsturnară barca cu aur cu tot şi aruncând din haine, să fie găsite şi să pară că s-au înnecat, înotară până la Insula Mică.
-Şi aurul?-întreba Niţă cu ochii strălucitori. Au dosit barem o parte?- întreba plin de speranţă.
-Nu, Niţică!- N-au avut curaj să aducă asupra lor blestemul aurului şi furia turcului. Iscoadele turceşti au umblat multă vreme să afle dacă neamurile barcagiilor o duc mai răsărit, şi-au luat vite ori şi-au trimis copchii în şcoli. Abia după vreo cinci ani s-au liniştit, socotind c-au fost prinşi de viclenia Dunării în vreun anafor, fiind daţi morţii în ceasul cel rău.
Vintilă şi Ichim au rămas să trăiască precum pustnicii în insulă, mâncând peşte ori prinzând la groapă câteun godăcel. Iarna le-a fost mai greu dar cu timpul pescarii au început să treacă Dunărea pe îngheţ şi să lase câteun coş cu merinde la loc ştiut, că de, le era mai la-ndemână să-i ştie pustnici pe cei doi, decât mânaţi de foame să devie lotri şi să prade satele ori să le fure femeile.
Aşa băiete, că uncheşii ăştia ai tăi au arătat curaj şi voinicie dar şi inimă curată-n faţa Domnului, fiindcă până la sfârşitul zilelor s-au rugat pentru sufletele celor doi turci şi pentru iertarea grelelor păcate făptuite la patimă. Călcând porunca a cincia şi-au luat grea povară pe baierele sufletului dar, nefiind din neam de ucigaşi, au lucrat fără încetare să facă pe plac Domnului şi să-şi găsească prilej de iertare.
-Măcar un bănuţ să fi păstrat pentru fiecare nepot! La cât ne-am puit în neamul nostru, un sac ori doi ne ajungea la toţi!- zicea copilul şi lacrimile îi curgeau pe obraji de ciudă că atâţia bani s-au dus pe Dunăre.
Povestea s-a înşurubat în capul copilului şi de mic a învăţat să se întreacă cu peştii la înot. Înota cu ochii deschişi şi după cum îl învăţase un pescar, mânca oul fiert ori copt cu coajă cu tot, fiindcă i se spusese că acesta este sicretul să nu i se pună cârcei. Era ştiut că dacă te prindea un cârcel cădeai la sigur pradă Dunării hrăpăreţe, cum păţiseră şi copilaşi şi oameni în toată firea..
Surorile mai mari îşi dădeau aere şi se ocupau cu nădejde de educaţia piciului neastâmpărat şi pentru mai multă convingere mânuiau şi nuiele atent cojite şi ţinute în apă, în iesle la Venera.
Ele, fiind fete de măritat, aveau pretenţie şi la Niţă să vorbească taman ca un orăşean, să nu le facă de ocară-n faţa pretendenţilor.
Adică să zică frumos picioare, pieptăn, nu cum zic copchii cei proşti: chicioari, cheptăn.
Sătul de aerele lor de surori mai mari, o făcea pe învăţăcelul domol cât era în umbra aprigelor nuiele dar, când ajungea în drum, având mare nădejde în picioarele lui de mânz, le striga să le facă în ciudă:
-Na, ţaţă, învăţătură! Na, ţaţă, să auză tot satul! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn! Ţine ţaţă, vorbe de orăşean! Ţine, colea, să vă săturaţi! Chicioari mă cheptăn, chicioari mă cheptăn!
Câte două-trei surori îşi uneau forţele şi fugeau după împieliţatul de Niţă până la Dunăre. Ghiaurul, cât era de mititel, să fi avut patru-cinci anişori, fugea ridicând colbul în drum şi nu era chip de prins. Ajuns în pădure, pe malul Dunării îi pierdeau urma.
Niţă avea locul lui sub mal unde se dezbrăca iute într-o scobitură, îşi dosea hainele şi cu trestia pregătită să-şi tragă aer, se prelingea în apă să nu facă cercuri rotitoare şi să fie dat de gol.
Surorile îl strigau o vreme, apoi plecau să-l caute în alte locuri.
Niţă cobora pe fundul Dunării, înotând cu ochii deschişi, convins că de data asta chiar va găsi barca răsturnată şi sacii pântecoşi de galbeni ori bijuterii bătute-n pietre scumpe.
Într-o zi, un luciu îi atrase atenţia. Cu inima bubuindă coborî pe fundul apei şi văzu un ciob verde. Aşa ceva nu mai văzuse niciodată şi, fericit, gândind că-i un nestemat îl strânse în pumnul micuţ şi fugii repede la mă-sa. Puse ciobul la ochi şi zise fericit:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
Uimit copilul repetă:
-Mă vezi, mamă, mă vezi?
-Te văd, mă, te văd!-zise mă-sa, tot fără să ridice ochii de la lucrul de mână.
-Ete-a dracu’, mă vede şi prin asta!-zise copilul înciudat.
Abia atunci ridică Dobriţa ochii şi văzu pe copil cum o privea prin ciobul de sticlă. Îi explică râzând că nestematul lui nu-i decât un ciob, numai că sticla nu-i transparentă ca la clondirul de untdelemn, ci colorată, lucru mult mai rar pe vremea aceea dar, fără mare preţ.
Când eram mică, am auzit adesea această poveste, Niţă fiind chiar fiorosul papaşa iar Dobriţa, bunica mea, mare tartoriţă ce-mi mâncase sufletul în copilărie.( Cititorii acestui blog o ştiu din ciclul HORROR DIN COPILĂRIE http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/06/casa-de-vanzare-satana-bonus/, http://doinapopescu.wordpress.com/2010/03/16/nopti-albe/,http://doinapopescu.wordpress.com/2010/02/23/vacanta-cu-vaci/)
Trecuseră peste treizeci de ani de când auzisem această istorie şi ca multe alte amintiri, se rătăcise şi aceasta izgonită de grijile imediate.
În 2004, mutându-mă în casa în care stau şi acum, toată familia despacheta de zor, numai eu, având un hobby cu gravura pe sticlă, gravam un velier ce aveam să-l ofer prietenei mele de Ziua Femeii.
Sabrina, puştoaica mea de patru ani zice:
-Mamă, mă vezi?
-Eu, cu zgârieciul în mână, lucrând la carena corabiei zic mecanic:
-Te văd, mamă, te văd!
-Mă vezi, mamă, mă vezi?- întreabă ea tot mai uimită.
-Te văd, mamă, te văd!-zic tot cu ochii la gravura mea.
-Ia, uite,mă! Mă vede şi prin asta!
Cuvintele ei m-au electrocutat, aducându-mi în minte povestea ciobului de sticlă colorată.
Am ridicat capul şi Sabrina râdea frumos, privindu-mă printr-un ciob de stiplex verde.
DE RÂSUL CALULUI
Mă simţeam tare bine la ţară, la Cotu-Lung, într-un mic cătun pe malul Siretului dar, copii din sat, deşi erau prietenoşi aveau un zâmbet superior: pentru ei rămâneam doar o orăşeancă!
Am studiat serios problema şi am depistat două motive: unu’ era că ei se jucau numai desculţi şi eu umblam mereu “potcovită” şi alta că ei călăriseră adesea iar eu niciodată. De ce umblam “potcovită”?
De mică am o problemă cu tălpile: nu pot merge desculţă şi pace, nici măcar tenişii nu-i suport fiindcă simt pietrele cum mă înghiontesc.
De călărit, îmi doream enorm dar nu avusesem niciodată ocazia şi ei, care duceau caii la adăpat sau la iarbă călăreau adesea.
Unul din locurile unde ne jucam des era curtea CAP-ul cu grajdurile de vaci. O mătuşă a mea lucra la vaci şi îmi făceam adesea vânt pe acolo. Puţin în laterala grajdurilor, era o piramidă de lucernă şi alta, enormă din baloţi de paie. Urcam des pe ea şi ne jucam, chit că era înaltă cât un bloc cu 2-3 etaje, dar se escalada uşor fiind organizată în trepte. Într-o zi, jucându-ne pe lângă piramidă, ochesc un noaten roib, o frumuseţe, stând chiar la baza piramidei.
Îmi încolţeşte un plan: acum era momentul să-mi demonstrez vitejia! Urc furiş pe cealaltă parte a piramidei, ajung, în vârf şi încerc să cobor pe partea noatenului. Mă apropii puţin, aştept şi văd bucuroasă că a venit şi maşina ICIL-ului să colecteze laptele, aşa că toată lumea era ieşită în faţa grajdurilor, având un număr impresionant de spectatori. Când mi se pare poziţia propice, sar direct pe căluţ. Acesta îşi păstrează capul şi copitele din faţă în aceeaşi poziţie dar îşi mută crupa harcana, vreo juma de metru’. Iau o buşitură dureroasă şi umilitoare în faţa tuturor dar, spre amuzamentul asistenţei, micul trădător întoarce capul spre mine şi râde! Aţi citit bine! Calul a râs de parcă era gâdilat şi vreo două zile tot satul a povestit cum a râs roibul de micuţa orăşeancă. Că m-am julit în coate şi genunchi de mai mare mila având usturimi insuportabile a fost una, dar perversitatea noatenului şi glumele care m-au urmărit toată vara au fost şi mai greu de dus!
Am studiat serios problema şi am depistat două motive: unu’ era că ei se jucau numai desculţi şi eu umblam mereu “potcovită” şi alta că ei călăriseră adesea iar eu niciodată. De ce umblam “potcovită”?
De mică am o problemă cu tălpile: nu pot merge desculţă şi pace, nici măcar tenişii nu-i suport fiindcă simt pietrele cum mă înghiontesc.
De călărit, îmi doream enorm dar nu avusesem niciodată ocazia şi ei, care duceau caii la adăpat sau la iarbă călăreau adesea.
Unul din locurile unde ne jucam des era curtea CAP-ul cu grajdurile de vaci. O mătuşă a mea lucra la vaci şi îmi făceam adesea vânt pe acolo. Puţin în laterala grajdurilor, era o piramidă de lucernă şi alta, enormă din baloţi de paie. Urcam des pe ea şi ne jucam, chit că era înaltă cât un bloc cu 2-3 etaje, dar se escalada uşor fiind organizată în trepte. Într-o zi, jucându-ne pe lângă piramidă, ochesc un noaten roib, o frumuseţe, stând chiar la baza piramidei.
Îmi încolţeşte un plan: acum era momentul să-mi demonstrez vitejia! Urc furiş pe cealaltă parte a piramidei, ajung, în vârf şi încerc să cobor pe partea noatenului. Mă apropii puţin, aştept şi văd bucuroasă că a venit şi maşina ICIL-ului să colecteze laptele, aşa că toată lumea era ieşită în faţa grajdurilor, având un număr impresionant de spectatori. Când mi se pare poziţia propice, sar direct pe căluţ. Acesta îşi păstrează capul şi copitele din faţă în aceeaşi poziţie dar îşi mută crupa harcana, vreo juma de metru’. Iau o buşitură dureroasă şi umilitoare în faţa tuturor dar, spre amuzamentul asistenţei, micul trădător întoarce capul spre mine şi râde! Aţi citit bine! Calul a râs de parcă era gâdilat şi vreo două zile tot satul a povestit cum a râs roibul de micuţa orăşeancă. Că m-am julit în coate şi genunchi de mai mare mila având usturimi insuportabile a fost una, dar perversitatea noatenului şi glumele care m-au urmărit toată vara au fost şi mai greu de dus!
Micul Partizan
Autor Doina Popescu
Niţă nu-şi găsea locul în mulţimea de soldaţi ce ocupaseră de câteva săptămâni satul şi avea un singur gând: să facă pipi în varza nemţilor ce fierbea în ceaunul uriaş pe pirostrii.
Dar oricât dădea târcoale, nu se ivea niciun prilej, bucătarul şi ajutoarele fiind pe fază. Atâta doar că-i jucau ochii în cap de bucurie că tâmpiţii îşi găteau mâncarea taman în cazanul lor cel mare în care fierbea mă-sa leşia cu grăsimile râncezite adunate peste an ca să facă săpunul. Scâr-booos!
Într-o zi văzu patru nemţi lăsându-şi hainele nepăzite pe malul Dunării.
Se apropie tiptil şi făcu pipi în cele trei perechi de cizme mărime normală. De cele ale uriaşului, făcute fiecare din câte-o vacă belită nu se atinse, fiindcă statura acestuia îl înspăimânta.
Noaptea dormi în insulă dar spre mirarea lui nemţii nu făcură percheziţii şi păreau să nu facă niciun caz de ghiduşia lui.
Peste câteva zile nemţii intrară iar la scăldat şi el iar feri cu grijă cizmele căpcăunului.
Dormi totuşi câteva zile la Gherasim-Porcarul, peste Dunăre, ca să-şi pună fundul şi chica la adăpost.
Cum nu se făcu zarvă-n sat nici de data asta, Gerasim îşi zise că piciul se lăuda cu isprăvi închipuite ca să-şi dea importanţă şi-l trimise mă-sii s-o mai ajute la trebi în bătătură.
Niţă trecu Dunărea furiş, se piti prin grădini şi intră prin chiler. O găsi pe mă-sa în odaia bună:
-Ce ciorili de prăpăstii ai mai făcut, nepricopsitule? În fiece seară te cată matahală ăla de neamţ. Or să-l împuşte pe tac-tu din cauza ta, drac împieliţat!
-Ei, ce-am făcut?-zise Niţă râzând ştrengăreşte. M-am pişat în cizmele lor, dar de-ale lu’ Grasu, zău că nu m-am atins!
Până să-şi termine vorba, cârpa din uşă se dădu într-o parte şi matahală le luă tot aerul şi toată lumina.
Niţă o zbughi dar, matahală îl apucă aprig de ceafă cu căngile lui imense. Bietul Niţă nu mai avea nicio scăpare!
Cu o mână îl ţinea pe copil, cu cealaltă se descălţa de ciubote. Cum nu reuşi, o puse pe Dobriţa să tragă.
Desculţ fiind, îi puse cizmele-n faţă lui Niţă.
-Sich verpissen!
Copilul îşi pierduse curajul şi se uita înspăimântat la mă-sa.
Dintr-o mişcare, neamţul îi trase pantalonii jos. Mă-sa, Dobriţa se rugă la Maica Precistă să nu-i taie turbatul cocoşelul copilului.
Neamţul strigă iar:
-Sich verpissen!
Dobriţa, care prinsese ocupaţia şi cu celălalt război, mai rupea pe nemţeşte dar acum nu era sigură deloc.
-Mamică, domnul ofiţer zice să faci pipi!
Neamţul aştepta încruntat.
Disperat, Niţă se execută. Grasul îi dădu şi cealaltă cizmă, apoi îl scărpină în cap, îi dădu un baton de ciocolată şi plecă.
Niţă îşi băgă ciocolata în sân să nu i-o fure surorile mai mari şi plecă ameţit în curtea din faţă.
Cazanul era nepăzit. Aşa ocazie poate nu mai prindea niciodată. Lângă casă era un bolovan de sare pe care-l lingeau oile iarna. Îl puse cu grijă în cazanul cu varză şi plecă pe drum fluierând. În capul străzii deja îi părea rău că n-a pus şi doi pumni de cenuşă. Se întoarse dar bucătarul stătea de vorbă cu matahală. Îi făcură semn prietenoşi şi bucătarul se descălţă şi el dar de data asta nu reuşi să mai facă niciun strop.
Bucătarul îi dădu o halbă de bere. Niţă o bău bucuros. Grasu’ ceru o porţie de varză şi bucătarul le puse la amândoi varză în două gamele de tinichea.
Niţă acum era bucuros că nu pusese şi cenuşă, totuşi se cam codea să mănânce.
Spre norocul lui, varza era cam sărată dar se vede treaba că bolovanul nu apucase să se topească de tot fiindcă încă se putea mânca, nefiind chiar potroacă. Mâncă cu noduri, zâmbind mânzeşte, ca să nu dea de bănuit.
Grasul mâncă cu mulţi ardei iuţi şi nu băgă de seamă nimic. După încă o bere, Niţă făcu pipi în ciubotele bucătarului, mai primi un baton de ciocolată şi o zbughi.
Trecu Dunărea, convins că de data asta nemţii-i vor tăbăci fundul.
Unul din porcarii lui Gherasim le aduse vestea că ieşise halima mare în tabăra vărzarilor dar se pare că bucătarul şi ajutoarele s-au acuzat reciproc de pocinogul cu sarea.
Nemţii au ajuns de râsul sătenilor când s-au tăbârcit cu ditamai cazanul pe uliţe, ca să-l răstoarne la grămada de gunoi de la marginea satului. Drept pedeapsă, ofiţerul le interzisese s-o care cu maşina ori căruţa.
Singurul care a priceput motivul prezenţei lui Niţă printre porcari a fost Gherasim.
Deci împieliţatul ăsta bălai, făcut de mă-sa mai la bătrâneţe, cam din economie şi cam cu părere de rău, avea războiul lui personal cu nemţii! Brava lui!
Niţă nu-şi găsea locul în mulţimea de soldaţi ce ocupaseră de câteva săptămâni satul şi avea un singur gând: să facă pipi în varza nemţilor ce fierbea în ceaunul uriaş pe pirostrii.
Dar oricât dădea târcoale, nu se ivea niciun prilej, bucătarul şi ajutoarele fiind pe fază. Atâta doar că-i jucau ochii în cap de bucurie că tâmpiţii îşi găteau mâncarea taman în cazanul lor cel mare în care fierbea mă-sa leşia cu grăsimile râncezite adunate peste an ca să facă săpunul. Scâr-booos!
Într-o zi văzu patru nemţi lăsându-şi hainele nepăzite pe malul Dunării.
Se apropie tiptil şi făcu pipi în cele trei perechi de cizme mărime normală. De cele ale uriaşului, făcute fiecare din câte-o vacă belită nu se atinse, fiindcă statura acestuia îl înspăimânta.
Noaptea dormi în insulă dar spre mirarea lui nemţii nu făcură percheziţii şi păreau să nu facă niciun caz de ghiduşia lui.
Peste câteva zile nemţii intrară iar la scăldat şi el iar feri cu grijă cizmele căpcăunului.
Dormi totuşi câteva zile la Gherasim-Porcarul, peste Dunăre, ca să-şi pună fundul şi chica la adăpost.
Cum nu se făcu zarvă-n sat nici de data asta, Gerasim îşi zise că piciul se lăuda cu isprăvi închipuite ca să-şi dea importanţă şi-l trimise mă-sii s-o mai ajute la trebi în bătătură.
Niţă trecu Dunărea furiş, se piti prin grădini şi intră prin chiler. O găsi pe mă-sa în odaia bună:
-Ce ciorili de prăpăstii ai mai făcut, nepricopsitule? În fiece seară te cată matahală ăla de neamţ. Or să-l împuşte pe tac-tu din cauza ta, drac împieliţat!
-Ei, ce-am făcut?-zise Niţă râzând ştrengăreşte. M-am pişat în cizmele lor, dar de-ale lu’ Grasu, zău că nu m-am atins!
Până să-şi termine vorba, cârpa din uşă se dădu într-o parte şi matahală le luă tot aerul şi toată lumina.
Niţă o zbughi dar, matahală îl apucă aprig de ceafă cu căngile lui imense. Bietul Niţă nu mai avea nicio scăpare!
Cu o mână îl ţinea pe copil, cu cealaltă se descălţa de ciubote. Cum nu reuşi, o puse pe Dobriţa să tragă.
Desculţ fiind, îi puse cizmele-n faţă lui Niţă.
-Sich verpissen!
Copilul îşi pierduse curajul şi se uita înspăimântat la mă-sa.
Dintr-o mişcare, neamţul îi trase pantalonii jos. Mă-sa, Dobriţa se rugă la Maica Precistă să nu-i taie turbatul cocoşelul copilului.
Neamţul strigă iar:
-Sich verpissen!
Dobriţa, care prinsese ocupaţia şi cu celălalt război, mai rupea pe nemţeşte dar acum nu era sigură deloc.
-Mamică, domnul ofiţer zice să faci pipi!
Neamţul aştepta încruntat.
Disperat, Niţă se execută. Grasul îi dădu şi cealaltă cizmă, apoi îl scărpină în cap, îi dădu un baton de ciocolată şi plecă.
Niţă îşi băgă ciocolata în sân să nu i-o fure surorile mai mari şi plecă ameţit în curtea din faţă.
Cazanul era nepăzit. Aşa ocazie poate nu mai prindea niciodată. Lângă casă era un bolovan de sare pe care-l lingeau oile iarna. Îl puse cu grijă în cazanul cu varză şi plecă pe drum fluierând. În capul străzii deja îi părea rău că n-a pus şi doi pumni de cenuşă. Se întoarse dar bucătarul stătea de vorbă cu matahală. Îi făcură semn prietenoşi şi bucătarul se descălţă şi el dar de data asta nu reuşi să mai facă niciun strop.
Bucătarul îi dădu o halbă de bere. Niţă o bău bucuros. Grasu’ ceru o porţie de varză şi bucătarul le puse la amândoi varză în două gamele de tinichea.
Niţă acum era bucuros că nu pusese şi cenuşă, totuşi se cam codea să mănânce.
Spre norocul lui, varza era cam sărată dar se vede treaba că bolovanul nu apucase să se topească de tot fiindcă încă se putea mânca, nefiind chiar potroacă. Mâncă cu noduri, zâmbind mânzeşte, ca să nu dea de bănuit.
Grasul mâncă cu mulţi ardei iuţi şi nu băgă de seamă nimic. După încă o bere, Niţă făcu pipi în ciubotele bucătarului, mai primi un baton de ciocolată şi o zbughi.
Trecu Dunărea, convins că de data asta nemţii-i vor tăbăci fundul.
Unul din porcarii lui Gherasim le aduse vestea că ieşise halima mare în tabăra vărzarilor dar se pare că bucătarul şi ajutoarele s-au acuzat reciproc de pocinogul cu sarea.
Nemţii au ajuns de râsul sătenilor când s-au tăbârcit cu ditamai cazanul pe uliţe, ca să-l răstoarne la grămada de gunoi de la marginea satului. Drept pedeapsă, ofiţerul le interzisese s-o care cu maşina ori căruţa.
Singurul care a priceput motivul prezenţei lui Niţă printre porcari a fost Gherasim.
Deci împieliţatul ăsta bălai, făcut de mă-sa mai la bătrâneţe, cam din economie şi cam cu părere de rău, avea războiul lui personal cu nemţii! Brava lui!
MARE BELEA, MARE!
AUTOR Doina Popescu
Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar, să închiriem contra cost o maşină că marţi sau miercuri vine specialistul de la Valenciennes şi se repară.
Mă duc la raionul de închirieri şi pic pe spate: 29,99 euro pe zi cea mai ieftină maşină, un Clio. Adică la 5-6 zile până recuperam maşina mă ducea spre 180 de euro, plus cheltuielile cu hotelul. În Olanda hotelurile sunt piperate şi nu prea au moteluri de autostradă. Dacă până a venit criza în Franţa, Austria şi Germania erau hoteluri civilizate între 30 şi 50 de euro, în Olanda greu găseai sub 180. Cum făceam Turul Europei şi eram de 30 de zile pe drum, banii trebuiau cheltuiţi cu chibzuială fiindcă mai aveam încă 20 de zile de hălăduit în străinătăţuri.
Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.
În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.
Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.
Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.
Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.
La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:
-N-are cutie automată!- zice el râzând.
Americanul plângea.
Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.
Cică domnia şi prostia se plăteşte.
Părerea mea este că americanul a plătit numai pentru prostie…
Noi ne-am cazat la hotelul Naarden la 17 km de Amsterdam şi eu i-am spus soţului meu că am păţit la Dacie ceva similar cu vreo zece ani în urmă şi era de la blocul de lumini. A scos blocul de lumini, l-a şters de vaselină şi la băgat la loc.
Se pare că defecţiunea era remediată.
Morala: fetelor, măritaţi-vă cu români, că sunt capabili să schimbe şi vitezele la maşină, mai amestecă şi-n mămăligă şi vă mai schimbă şi o priză sau un bloc de lumini.
Asta ca să rămân numai în segmentul pragmatic.
Bonus, vă fac copii frumoşi şi olimpici!
Eram în Olanda, într-o vineri după-amiază, la reprezentanţa Renault din Amersfoort. Inginerul cu maşină frumos bricolată SERVICEMAN RENAULT 24/24 îi explica soţului meu că nu se pricepe să ne repare maşina în garanţie, ne ieşea fum de la butucul volanului dar, să închiriem contra cost o maşină că marţi sau miercuri vine specialistul de la Valenciennes şi se repară.
Mă duc la raionul de închirieri şi pic pe spate: 29,99 euro pe zi cea mai ieftină maşină, un Clio. Adică la 5-6 zile până recuperam maşina mă ducea spre 180 de euro, plus cheltuielile cu hotelul. În Olanda hotelurile sunt piperate şi nu prea au moteluri de autostradă. Dacă până a venit criza în Franţa, Austria şi Germania erau hoteluri civilizate între 30 şi 50 de euro, în Olanda greu găseai sub 180. Cum făceam Turul Europei şi eram de 30 de zile pe drum, banii trebuiau cheltuiţi cu chibzuială fiindcă mai aveam încă 20 de zile de hălăduit în străinătăţuri.
Un american închiriază un Clio, plăteşte cu card-ul pe trei zile, le spune că-s hoţi şi preţul este excesiv, îşi ia cheile şi actele şi urcă în maşina indicată.
În zece secunde, iese din maşină ţipând. Gândesc că ori a găsit un şarpe ori s-a electrocutat.
Se adună rapid personalul şi toată lumea vrea să afle ce-a păţit. Nu ne putem lămuri fiindcă tipul înjură, dă din mâini şi arată îngrozit spre maşină.
Un tip important, în costum elegant cere tuturor să meargă la locurile lor de muncă şi încearcă să-l calmeze pe american. Un alt tip vine cu o sticlă de Cola şi o oferă americanului traumatizat, alţi doi verifică maşina buclucaşă.
Olandezii vorbesc curent engleza, dar americanul repeta ceva nervos şi neinteligibil.
La un moment dat, tipul în costum se luminează la faţă şi se întoarce spre noi:
-N-are cutie automată!- zice el râzând.
Americanul plângea.
Singura maşină cu transmisie automată era un Velsatis. Plăteşte diferenţa de la 29,99 euro la 109,99 euro şi pleacă amărât.
Cică domnia şi prostia se plăteşte.
Părerea mea este că americanul a plătit numai pentru prostie…
Noi ne-am cazat la hotelul Naarden la 17 km de Amsterdam şi eu i-am spus soţului meu că am păţit la Dacie ceva similar cu vreo zece ani în urmă şi era de la blocul de lumini. A scos blocul de lumini, l-a şters de vaselină şi la băgat la loc.
Se pare că defecţiunea era remediată.
Morala: fetelor, măritaţi-vă cu români, că sunt capabili să schimbe şi vitezele la maşină, mai amestecă şi-n mămăligă şi vă mai schimbă şi o priză sau un bloc de lumini.
Asta ca să rămân numai în segmentul pragmatic.
Bonus, vă fac copii frumoşi şi olimpici!
AMOR ÎN VESTUL SĂLBATIC
Autor Doina Popescu
În vecinătatea Brăilei, începând de la Centură, se află Pădurea Stejarului- loc tainic şi misterios, scenă a multor întâmplări palpitante din copilăria mea.
Vă voi spune acum o poveste pe care părinţii o discutau pe furiş cu neamurile şi cu vecinii, fiindcă pe vremuri copii erau păziţi de grozăvii necuviincioase .
Prin ’73-’74, floarea Miliţiei din toată ţara s-a reunit la Brăila să anihileze o bandă deosebit de periculoasă care acţiona în Pădurea Stejarului.
Nu ştiu numele de cod al operaţiunii poliţieneşti dar, papaşa îi numea pe bandiţi Şerifii Amorului din Vestul Sălbatic.
Cum legile moralităţii comuniste apărau familia-nucleul de bază al societăţii- ca să te duci cu paraşuta la hotel, trebuia să prezinţi buletinele împricinaţilor ca să dovedeşti legătura matrimonială reciprocă şi dacă nu găseai “înţelegere” pe bani grei la recepţioner, treceai afacerea pe sub… mână.
Şi mai mult, cum un divorţ dura cam 7 ani, mult mai mult decât amorul blond-pensat şi cum în urma divorţului erai înfierat în şedinţă de partid şi puteai pierde funcţia, Pădurea Stejarului a devenit tărâmul fermecat al amorului clandestin de cursă lungă sau de sfert… neacademic!
Acum, pădure-pădure dar, nu pentru toată prostimea că nici pădurea nu era chiar deasă să suporte la nesfârşit!
Nu puteai veni la pădure cu autobuzul, deci “prăjitura asta bine însiropată era doar pentru cei ce aveau maşină…
Aşa că ajungeau perechile mai mult sau mai puţin întâmplător combinate, îşi lăsau textilele-n vine şi în prag de orgasm multiplu pe capota maşinii, numai ce apăreau nişte băieţi cu dresuri de damă pe faţă care-i jejuiau metodic: ceas, portofel, pantofi, verighetă, ghiul, roată de rezervă, casetofon auto, bijuteriile cucoanei şi de multe ori chiar cucoana.
Hormonii dumnealor erau atât de jucăuşi şi imprudenţi, că erau zile în care se jefuiau şi câte 20 de cupluri.
Cum nimeni nu era pe pozitia de a reclama, păgubaşii au plătit şi-au înghiţit paguba şi umilinţa în tăcere, astfel că fenomenul a înflorit exponenţial.
Cum şi miliţienii erau un fel de “vip”-uri, aveau şi maşină şi pistol în dotare, unul din virilii în uniformă cu grad pare-se de căpitan, a fost deposedat de toate bunurile, inclusiv de pistol.
Pierderea pistolului fiind caz de puşcărie, cianozat de jenă şi de oftică, ghinionistul căpitănaş a ieşit la raport.
Spre marea lui surpriză, a găsit o nesperată bunăvoinţă din partea şefilor, protagonişti nefericiţi ale unor amoruri similare întrerupte la apogeu.
Cum în clubul jefuiţilor intrau jumătate din notabilităţile oraşului de ambe sexe, comandantul miliţiei a hotărât că încă de la tanti Elvira amorul clandestin a fost sacru la Brăila.
Spre calmarea amantelor răvăşite de isterie şi fiind depăşit de situaţie a cerut sprijinul Bucureştiului.
După o vară de pânde şi filaje, tâlharii veseli au fost arestaţi şi codrul a redevenit frate cu românul iubăreţ.
În vecinătatea Brăilei, începând de la Centură, se află Pădurea Stejarului- loc tainic şi misterios, scenă a multor întâmplări palpitante din copilăria mea.
Vă voi spune acum o poveste pe care părinţii o discutau pe furiş cu neamurile şi cu vecinii, fiindcă pe vremuri copii erau păziţi de grozăvii necuviincioase .
Prin ’73-’74, floarea Miliţiei din toată ţara s-a reunit la Brăila să anihileze o bandă deosebit de periculoasă care acţiona în Pădurea Stejarului.
Nu ştiu numele de cod al operaţiunii poliţieneşti dar, papaşa îi numea pe bandiţi Şerifii Amorului din Vestul Sălbatic.
Cum legile moralităţii comuniste apărau familia-nucleul de bază al societăţii- ca să te duci cu paraşuta la hotel, trebuia să prezinţi buletinele împricinaţilor ca să dovedeşti legătura matrimonială reciprocă şi dacă nu găseai “înţelegere” pe bani grei la recepţioner, treceai afacerea pe sub… mână.
Şi mai mult, cum un divorţ dura cam 7 ani, mult mai mult decât amorul blond-pensat şi cum în urma divorţului erai înfierat în şedinţă de partid şi puteai pierde funcţia, Pădurea Stejarului a devenit tărâmul fermecat al amorului clandestin de cursă lungă sau de sfert… neacademic!
Acum, pădure-pădure dar, nu pentru toată prostimea că nici pădurea nu era chiar deasă să suporte la nesfârşit!
Nu puteai veni la pădure cu autobuzul, deci “prăjitura asta bine însiropată era doar pentru cei ce aveau maşină…
Aşa că ajungeau perechile mai mult sau mai puţin întâmplător combinate, îşi lăsau textilele-n vine şi în prag de orgasm multiplu pe capota maşinii, numai ce apăreau nişte băieţi cu dresuri de damă pe faţă care-i jejuiau metodic: ceas, portofel, pantofi, verighetă, ghiul, roată de rezervă, casetofon auto, bijuteriile cucoanei şi de multe ori chiar cucoana.
Hormonii dumnealor erau atât de jucăuşi şi imprudenţi, că erau zile în care se jefuiau şi câte 20 de cupluri.
Cum nimeni nu era pe pozitia de a reclama, păgubaşii au plătit şi-au înghiţit paguba şi umilinţa în tăcere, astfel că fenomenul a înflorit exponenţial.
Cum şi miliţienii erau un fel de “vip”-uri, aveau şi maşină şi pistol în dotare, unul din virilii în uniformă cu grad pare-se de căpitan, a fost deposedat de toate bunurile, inclusiv de pistol.
Pierderea pistolului fiind caz de puşcărie, cianozat de jenă şi de oftică, ghinionistul căpitănaş a ieşit la raport.
Spre marea lui surpriză, a găsit o nesperată bunăvoinţă din partea şefilor, protagonişti nefericiţi ale unor amoruri similare întrerupte la apogeu.
Cum în clubul jefuiţilor intrau jumătate din notabilităţile oraşului de ambe sexe, comandantul miliţiei a hotărât că încă de la tanti Elvira amorul clandestin a fost sacru la Brăila.
Spre calmarea amantelor răvăşite de isterie şi fiind depăşit de situaţie a cerut sprijinul Bucureştiului.
După o vară de pânde şi filaje, tâlharii veseli au fost arestaţi şi codrul a redevenit frate cu românul iubăreţ.
BRĂILA, GAZDĂ PENTRU NORA IUGA
Criză mondială şi căldură tropicală! Îngrozitoare combinaţie!
Şi totuşi ce te poate scoate din casă pe astfel de vreme?
Ei bine, am ieşit însoţită de Sabrina fiindcă poeta Angela Baciu ne-a făcut bucuria s-o invite la Brăila pe Doamna Nora Iuga, poetă, prozatoare şi traducătoare de succes.
Într-un dialog viu, neregizat, s-au scurs două ore şi jumătate. Nicio întrebare n-a fost ocolită, publicul a venit cu temele făcute şi a ridicat mingile la fileu iar Doamna Nora a marcat cu nonşalanţă.
Eleve de la “Liceul de Artă” şi “Nicolae Bălcescu”, recitând poeziile Norei Iuga au surprins publicul, dar şi pe poetă prin inspiraţia de care au dat dovadă în alegerea poeziilor. Nora Iuga a aplaudat cu putere. Cum ar spune Alex Ştefănescu, Norei Iuga i-au plăcut grozav poeziile… Norei Iuga. Şi nouă!
O altă surpriză deosebită a fost că în urma unei întrebări a Doamnei Luminiţa Dascălu, bibliotecară la “Colegiul Naţional Nicolae Bălcescu”, Doamna Nora Iuga a identificat imediat în dânsa o poetă. Şi ca să nu se dezmintă, poeta Luminiţa Dascălu, căci despre dânsa este vorba, a surprins cu o poezie profundă în stilul şi despre Nora Iuga.
Ce impresie a lăsat Nora Iuga brăilenilor? CARISMĂ şi FORŢĂ!
Deşi poeta şi-a spus vârsta fără reţineri, eu n-am s-o fac, dar îi voi ura sănătate, viaţă lungă, inspiraţie divină şi cronici minunate!
Şi… să mai vină la Brăila fiindcă o aşteptăm cu drag! Cu mult drag!
Foto realizate de: Doina Popescu Braila
Foto 1,3,4: poeta Angela BACIU, scriitoarea si traducatoarea Nora Iuga si Dragos Neagu
(dir.Biblioteca „Panait Istrati”)
Foto 2: Angela BACIU, Nora IUGA si Sabrina
Foto 5: Angela BACIU si Dragos Neagu
Organizatorii evenimentului:
- Biblioteca „Panait Istrati” Braila
- Consiliul Judetului Braila -
„GalART pentru tineri” un proiect de Angela Baciu
- Inspectoratul Scolar Braila
Şi totuşi ce te poate scoate din casă pe astfel de vreme?
Ei bine, am ieşit însoţită de Sabrina fiindcă poeta Angela Baciu ne-a făcut bucuria s-o invite la Brăila pe Doamna Nora Iuga, poetă, prozatoare şi traducătoare de succes.
Într-un dialog viu, neregizat, s-au scurs două ore şi jumătate. Nicio întrebare n-a fost ocolită, publicul a venit cu temele făcute şi a ridicat mingile la fileu iar Doamna Nora a marcat cu nonşalanţă.
Eleve de la “Liceul de Artă” şi “Nicolae Bălcescu”, recitând poeziile Norei Iuga au surprins publicul, dar şi pe poetă prin inspiraţia de care au dat dovadă în alegerea poeziilor. Nora Iuga a aplaudat cu putere. Cum ar spune Alex Ştefănescu, Norei Iuga i-au plăcut grozav poeziile… Norei Iuga. Şi nouă!
O altă surpriză deosebită a fost că în urma unei întrebări a Doamnei Luminiţa Dascălu, bibliotecară la “Colegiul Naţional Nicolae Bălcescu”, Doamna Nora Iuga a identificat imediat în dânsa o poetă. Şi ca să nu se dezmintă, poeta Luminiţa Dascălu, căci despre dânsa este vorba, a surprins cu o poezie profundă în stilul şi despre Nora Iuga.
Ce impresie a lăsat Nora Iuga brăilenilor? CARISMĂ şi FORŢĂ!
Deşi poeta şi-a spus vârsta fără reţineri, eu n-am s-o fac, dar îi voi ura sănătate, viaţă lungă, inspiraţie divină şi cronici minunate!
Şi… să mai vină la Brăila fiindcă o aşteptăm cu drag! Cu mult drag!
Foto realizate de: Doina Popescu Braila
Foto 1,3,4: poeta Angela BACIU, scriitoarea si traducatoarea Nora Iuga si Dragos Neagu
(dir.Biblioteca „Panait Istrati”)
Foto 2: Angela BACIU, Nora IUGA si Sabrina
Foto 5: Angela BACIU si Dragos Neagu
Organizatorii evenimentului:
- Biblioteca „Panait Istrati” Braila
- Consiliul Judetului Braila -
„GalART pentru tineri” un proiect de Angela Baciu
- Inspectoratul Scolar Braila
Abonați-vă la:
Postări (Atom)