Autor: Alina Brebenel
Articol: Cap I
- N-ai decat sa imi scazi scrumierele din salariu, Giselle. Nu imi pasa. Sau mai bine spus, nu imi mai pasa.
- Vrei sa-mi spui ca renunti?
- Nu, vreau sa-ti spun ca mi-am incheiat tura, sunt obosita si vreau sa merg acasa, si nu imi pasa daca imi scazi sau nu scrumierele din salariu.
Imi cer scuze ca a trebuit sa fiti martorii unei astfel de scene. In alta ordine de idei, astfel de scene se intampla frecvent acolo unde lucrez eu, asa ca nu pot sa imi cer scuze tot timpul. Pot doar sa va spun ca daca vreodata hotarati sa fiti chelneri, e mai bine sa stiti cu ce se mananca. E deja ora sapte si cu cateva minute inainte, a trebuit sa scot pe usa afara doi dintre clientii prea veseli din cafenea, care in entuziasmul lor generat doar de cantitati considerabile de alcool au spart cateva scrumiere. Poate e important de stiut ca nu le-au scapat, ci le-au aruncat inspre mine.
Sper ca mama sa nu fie nevoita sa vada vreodata cu ce se indeletniceste odrasla ei licentiata in capitala. Sunt licentiata in Istoria Artei. Stiu ca e un domeniu mort, nici n-am planuit vreodata sa restaurez tablouri, sa scriu brosuri sau orice mai fac absolventii de Istoria Artei in ziua de azi. Doar ca imi place organizarea. Si imi place arta. Si ce alt mod mai bun de a afla cum a inceput totul intr-un mod organizat decat sa fac sase semestre de arta universala de la antichitate pana in secolul XX, istoria artelor decorative, arta Egiptului Antic, istoria arhitecturii si alte istorii, sa o vad pe mama plangand in ziua absolvirii, ca mai apoi sa imi dau seama ca deja am aflat tot ceea ce era de aflat si nu vreau sa am nimic de-a face cu oamenii din domeniu. Daca voi considerati arta ca fiind ceva spectaculos, pot sa va spun cu siguranta ca nu exista nimic spectaculos in oamenii care se lupta sa o intretina sau sa o descopere.
In schimb, e ceva revigorant in arta. Felul in care un om poate sa surprinda pe o simpla bucata de panza trairi dintre cele mai intense, dintre cele mai ascunse, chiar si la douazeci de ani dupa ce a fost terminata. Si surpriza e ca personajele raman aceleasi. Intotdeauna am avut un fel de problema personala cu schimbarile. Chiar si in literatura sau in teatru. Oricat de mult ar fi iubit-o Romeo pe Julieta, intr-un final lucrurile evolueaza astfel incat amandoi mor. Nici marele Napoleon n-a ramas cu Josephine. Imi place sau nu, Giancotto isi omoara sotia si fratele in "Divina Comedie". Tragisme din astea nu se intampla in tablouri. Adica se intampla, dar nu ma uit la ele. Nu exista nici o sansa ca "Sarutul" lui Gustav Klimt sa se termine si nici aniversarea lui Marc Chagall nu se termina pentru ca a trecut ziua respectiva. Chiar si personajele lui Roy Lichtenstein raman asa.
Nu stiu de ce toata lumea vorbeste despre nou. Despre cum schimbarea e buna. Despre cum tot timpul ai nevoie de aventuri. Poate ca e suficient sa treci o singura data prin schimbare si cand ajunge sa fie atat de bine incat sa te doara capul, unghiile, sa ai un junghi constant in cosul pieptului si noduri in stomac, atunci e momentul sa te opresti si sa lasi lucrurile sa fie asa. Pentru totdeauna.
Dar nu de la asta plecasem. Am un obicei prost sa sar de la un subiect la altul. Spuneam ca sunt chelnerita, desi licentiata. As putea sa spun ca e o slujba plina de satisfactii si provocari, dar as minti cu nerusinare. Cred ca imi produce satisfactii numai mie. Vedeti voi, dupa ce am absolvit cu onoruri si lacrimi si rugaciuni pentru ultimele examene, mi-am dat seama ca desi pot sa lucrez oriunde, vreau ca mai intai sa hotarasc cine sunt. Si, desi am incercat, nu poti sa hotarasti cine esti cand un sef iti urla dispozitii in cap aproximativ zece ore pe zi. E drept, ca si Giselle urla dispozitii, dar munca pe care trebuie s-o fac in cafenea este mai mult mecanica si am deci timp sa observ oamenii, sa ma gandesc la mine si sa inteleg ce se intampla.
Nu am inteles mare lucru pana acum. Oamenii vin in cafenea, uneori spun glume, uneori spun glume foarte bune, uneori spun glume pe care nu o sa le reproduc niciodata, dar nu o fac asa ca in tablouri. Cand rad, nu folosesc Rasul, cand zambesc nu folosesc Zambetul. Nici macar nu sunt sigura ca toate astea exista independent de tablouri. Mint. Sunt absolut sigura ca atat Rasul, cat si Zambetul, ca si Tristetea, Disperarea sau Dragostea exista in realitate la fel de bine ca in tablouri. Le-am vazut la Serghey si Lola. Un cuplu foarte dragut, care vine in fiecare duminica in cafenea . Cand Lola rade, e ca si cum ar putea sa rada asa la nesfarsit si nu ar parea nenatural. Iar cand Serghey o priveste pe Lola, stii ca asa o va privi la nesfarsit. Ei sunt Napoleon si Josephine, fara problema mostenitorului, Tristan si Isolda fara problema corabiilor, Romeo si Julieta fara mortile tragice.
Cand o sa traiesc un tablou, o sa fiu foarte constienta de asta si nu o sa-l stric cu detalii neimportante. Niciun pictor nu scrie detalii de genul "si apoi fata a plecat inlacrimata, pentru ca si-a pierdut slujba". Si nu se apuca sa deseneze casa darapanata a cuplului sarac. Asa ca eu voi elimina detaliile din tabloul meu. Partea buna va fi ca felicitarile mele de Craciun vor arata intotdeauna impecabil. Partea proasta e ca va trebui sa traiesc viata in afara complexitatii ei.
Cap II
La numai douazeci si doi de ani, Heaven analiza lucrurile minutios. Detaliile erau specialitatea ei. Sa zareasca o umbra de suras pe o masca de ingrijorare, sa observe gesturi involuntare de protectie, priviri aruncate in graba, care scoase la iveala ar fi schimbat dinamica unei intregi vieti. Aceasta era satisfactia slujbei ei. O satisfactie personala, pe care putini ar putea-o intelege. In ultima vreme, devenise mult mai constienta de ea insasi, de gesturile ei si chiar de gandurile ei. Si desi era obositor, simtea ca devine din ce in ce mai pregatita pentru tabloul vietii ei. Serghey si Lola veneau in fiecare duminica in cafenea, comportandu-se ca si cand ar fi trait visul. Se asezau la masa, Lola se aseza intotdeauna inaintea lui Serghey, isi savurau cafeaua exact ca intr-un tablou al lui Iman Maleki, pentru totdeauna. Se ridicau intotdeauna in acelasi timp, Serghey o lua de mana pe Lola, amandoi o salutau politicos pe Heaven, intarindu-i impresia ca exista lucruri care nu se vor schimba niciodata, ca exista viata ca un tablou.
Pana intr-o duminica. Desi era decembrie, afara ploua, iar Heaven intarziase ca de obicei pentru tura de dimineata. Dar ceea ce o deranja cel mai tare, era faptul ca urma sa nu-i vada pe Lola si Serghey in acea zi. Auzise ceva despre un weekend la ski, planuit de cei doi. S-a indreptat catre masa de la geam, usor plictisita si total neinteresata de cel ce avea sa-i comande o cafea cu lapte si o briosa. Vocea avea aceeasi tonalitate cu vocea pe care o auzise de zeci de ori comandand doua cafele cu lapte si doua briose. Era vocea lui Serghey. Vocea unui Serghey singur...
continuare pe www.frustraridediva.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu