Glasul viorii

Iata un articol care pe mine m-a impresionat si de aceea il redau in intregime:

"Intr-o dimineata rece de ianuarie, un batran s-a asezat la poarta garii si a inceput sa cante la vioara.
Timp de 45 de minute, cei care treceau prin fata uriasei porti, ascultau melodiile lui J.S.Bach.
Era ora de varf si mii de persoane grabite, veneau si plecau.
S-au scurs primele trei minute si un domn la observat.
A incetinit pasul, a aruncat o privire spre vioara din mainile batranului, si apoi si-a continuat drumul in aceeasi graba.
Imediat dupa aceea, violonistul a primit primul dolar, pe care o doamna mai in varsta l-a lasat sa cada in cutia verde, fara macar sa se opreasca sau sa recunoasca sunetul melodios al celebrelor compozitii.
Putin mai tarziu, un tanar asculta melancolic, rezemat de un felinar.
Tresaltat de sunetul locomotivei, a privit la ceas, si a luat-o la pas grabit, spre trenul pregatit de plecare.
Prima persoana, care s-a oprit sa asculte, fermecat de simfonia viorii, a fost un copilas de trei ani, care tras de mama lui in aglomeratia garii se pierdea prin multime, privin mereu in urma la arcusul vesel.
Apoi a trecut un alt copil.. si-un altul…
toti, fara exceptie, cuprinsi de povestea negraita a corzilor prafuite.
Dar oamenii mari nu intelegeau…
nu aveau timp…
nu ascultau…

Timp de 45 de minute batranul si vioara lui au inundat gara
plina de minti agitate,
pasi grabiti si fete obosite.

In cutia verde, vantul de ianuarie mangaia cei 32 de dolari inghetati si singuratici.
La sfarsit nu au fost nici aplauze, nici aprecieri din multime…
nimeni nu a cerut un bis.
Doar o batranica, s-a oprit, s-a aplecat privind in ochii inlacrimiati ai artistului,
si i-a spus cu o voce stinsa, ca l-a mai auzit cantand…
ca muzica lui mereu produce vibratii celeste in inima ei.
( ea a fost singura care l-a vazut cu adevarat )

Violonistul se numea Joshua Bell.
Aceasta poveste este absolut reala.
Ziarul american “The Washington Post” a filmat fiecare secunda din gara rece.
Doua zile inainte de aceste filmari, Bell umpluse vestitul teatru Boston cu spectatori doritori sa-l asculte.
- biletul cel mai ieftin: 100 $. -

A cantat cu aceasi vioara, un Stradivarius de 3,5 milioane de dolari.
Acelasi sunet a umplut si sala teatrului si gara aglomerata…
insa reactiile celor din jur au fost diferite.
Piesele scrise de Bach si interpretate de Bell, sunt considerate cele mai greu de cantat la acest instrument.
Directorul ziarului i-a adresat violonistului o singura intrebare:
“Ce a-ti simtit?”
Bell, cu ochii plini de lacrimi, fara sa poata ascunde dezamagirea, a raspuns:
” Oamenii sunt incapabili sa recunoasca frumosul, daca nu il gasesc in parametrii considerati normali,
pentru a putea aprecia cu adevarat o opera de arta.”

Are dreptate Bell ….
Suntem atat de infasurati in traditii si obiceiuri,
in reguli si legi…
inchisi in normalitate atat de strans….
prea sclavi pentru frumusetea lumii create special pentru noi.
Am devenit orbi, pentru ca am privit mereu la mainile uscate si obosite,
spre picioarele murdare si hainele zdrentuite…
Ne-am obisnuit cu ridurile si ceasul legat de mana…
alergam printre ingeri si stele, fara sa-i observam, pentru ca mintea noastra se gandeste la ce vom face maine…
Nu am invatat sa traim clipa cu clipa.
Sa ascultam si apoi sa infaptuim…
Nu stim privi dincolo de forma.
Nu stim primi fara judecati,
nu stim iubi fara conditii.

Luam piatra in mana, pentru ca altii au spus ca asa trebuie, daca vrem sa fim acceptati, daca vrem sa traim cu ei..
ca ei…
Dar noi nu am inteles ca un crestin nu trebuie sa fie parte din lume…
Noi inca nu stim face diferenta intre un fariseu urat la suflet si un Zacheu dornic de ascultare.
Noi inca judecam fii rataciti si intorsi, dar nu ne vedem hoinarind printre raturi de porci pasii nostrii urat mirositori.
Ne certam cu Cerul cand tirmite adierea vantului de iarna,
dar la fel de rastiti vorbim si cand razele soarelui ne lumineaza ochii.
Condamnam talharii la crucificare, dar nu schimbam gandirea “Iuda-lista” din noi.. si ne vindem propiul suflet pentru 30 de arginti scarbosi.
Cartim pentru binecuvantarile primite in miez de pustie… dar nu ne plangem razvratirile…

Isus a fost de partea pacatosului… nu de partea pacatului.
El nu a aruncat cu pietre…
El le-a strans toate asupra Lui, sub forma de cruce…
Fiecare cartire, fiecare sarut de vanaztor, fiecare vorba rastita…
toate le-a transformat in pietre, grele si reci …
pe care le-a urcat pe Golgota, spre orizontul unde s-a luptat viata si moartea.
S-a ridicat deasupra muntelui de pacate,
si cu prima lacrima si primul strop de sange, a spart toata impetrirea…
a ars, cu focul dragostei mistuitoare, toate legile, normele si judecatiile.

Sa ramanem deci, in iubirea Lui eliberatoare.
Sa credem, sa ridicam, sa fim de partea pacatosului, urand pacatul.
Atunci, indiferent de vom alerga prin pustiu sau vom cina la masa imparatului…
indiferent ca vom fi intr-o sala de teatru, sau in poarta ruginita a garii…
atunci vom simti vibratile celeste in fiecare acord de vioara…
vom vedea Chipul Lui in fiecare cerstor sau artist…
pentru ca toti am fost si suntem… chip dupa Chipul Lui.
Sa purtam deci simfonii de viorii si acorduri divine,
ca sa aducem in frigul de ianuarie, caldura primaverii de Sus!

Sa fim artisti… in tot ce facem, oriunde si oricand …
artisti, de dorul Lui !"

Scris de Ligia Trîncă
from CrestinTotal.ro