De ce?

Candva am vorbit in spatiul virtual... Online... Pe mess... Sincer vorbind, mi-a placut. Ne "cunoscusem" intr-o "retea de socializare", doar virtual... pana la un anume punct.
Imi placea sa discutam. Se parea ca gasisem cateva puncte comune de discutie. Avantajul era, poate, ca eram amandoi absolventi de studii universitare. Oameni educati, potential "culti", care-va-sa-zica. Deci puteam oricand gasi niste puncte comune de discutie.
As fi vrut, in acel moment, sa ne cunoastem si in spatiul real... Desi, sincer vorbind, nu eram 100% pregatita... Ma temeam oarecum de clipa intalnirii directe: daca aspectul fizic nu va placea? Sincer vorbind, pentru mine aspectul fizic avea o mai mica importanta, important era, credeam eu (si mai cred si acum), aspectul... psihic, intelectual, capacitatea de intelegere. Preferam ca totul sa mearga "de la sine", fara "elemente surpriza", fara sa se "arda etape". Ma temeam oarecum de surprize, desi le-as fi dorit in anumite conditii, considerand ca, in anumite conditii, o surpriza ar fi fortat oarecum lucrurile.
Si totusi, "elementul surpriza" a venit, adus de tine. Intr-o zi (era duminica, aproape de pranz), discutam pe mess. Mi-ai spus, spontan, la un moment dat, ceva de genul: "Simt nevoia sa ies la aer. Vin pana la tine... ". Apoi ai iesit brusc. Nu am realizat ca ai putea veni pana in oras la mine (locuiam totusi in orase diferite, desi nu foarte departe unul de celalalt, doar o ora - o ora si jumatate de mers cu masina).
Am plecat in cateva minute de acasa, spre parintii mei (locuiam in acel moment separat, desi locuintele erau destul de aproape); urma sa luam masa de pranz impreuna. Am dat telefonul "pe silentios" cat am stat cu ei, pentru a profita de timpul petrecut impreuna. Dupa vreo 2 ore m-am intors acasa.
La intrarea in bloc, am scos instinctiv telefonul din geanta. Aveam cateva apeluri nepreluate. De la tine... Se pare ca ma sunasesi de cateva ori. Te-am sunat inapoi... Spre surprinderea mea... erai undeva in centrul orasului. "Poti veni pana aici sau vin eu spre tine?" m-ai intrebat... Am preferat sa iti spun adresa... Nu era foarte departe de centru, ai fi ajuns doar in cateva minute, cu masina fiind.
Intr-adevar, in cateva minute m-ai sunat din nou: "Cobori putin in fata blocului sa ne vedem?". Am coborat, dar nu am vazut pe nimeni. "Misterul" a fost elucidat rapid: te oprisesi la blocul... din spate ("diferenta" era doar un "A" atasat numarului blocului, in cazul blocului meu).
Ne-am vazut... Prima mea reactie a fost sa-ti spun: "Cred ca esti putin "nebun"... Nu ma asteptam sa vii pana la mine...". Ai ras nervos, apoi mi-ai spus: "Dar nu ti-am spus ca vin?" Apoi m-am gandit ca dorinta ta de a veni si de a ma cunoaste era oarecum justificata, fie si doar de curiozitate. Numai ca eu nu eram, cel putin in acel moment, pregatita 100% pentru o cunostinta noua si, eventual, pentru o relatie, fie de prietenie, fie de dragoste. La servici avusesem niste probleme, fara sa fie total dependente de mine; chiar daca sentimentul de vinovatie exista, chiar daca aveam sentimentul ca as fi putut face mai mult in situatia data, totusi, gandind "la rece", eram constienta ca, omeneste vorbind/privind, nu puteam sa fac mult mai mult, indiferent de situatia data la un moment dat. Acasa ar fi durat un timp pana sa-mi conving familia ca ar putea sa se iveasca si altcineva in viata mea, fara sa dau explicatii cu duiumul in scurt timp.
Ai fi vrut sa ne oprim undeva la o terasa, fie si doar pentru ceva "minor": o cafea, un suc... Am ezitat... Ne-am invartit prin jur; la un moment dat ai spus: "Nu-mi doresc o relatie...". Am raspuns sec: "Nici eu...". Mi-a parut oarecum rau; as fi vrut sa am ceva mai mult timp de gandire, de adaptare, fara sa dau raspunsul definitiv si spontan "in doi timpi si trei miscari".
Ne-am despartit in cateva minute; probabil in mai putin de o ora erai in drum spre casa. Intr-o zi, cel mult doua, mi-ai trimis mesajul implacabil: " Te rog sa nu ma mai contactezi: sa nu ma suni la telefon, sa nu imi scrii...". Degeaba am incercat sa te intreb macar: "De ce?", nu am primit nici un raspuns.
A trecut ceva vreme; incepeam sa te uit, desi... nu de tot. Trecusera 2-3-4 saptamani, cel mult; era inca toamna. Eram la servici, in timpul programului. Iesisem din scoala in care ma aflam in acea zi, pentru a intra in gradinita de alaturi. Am iesit dupa un timp inapoi, afara, pentru a ma intoarce in scoala. M-am oprit insa, pentru cateva minute, pe aleea din fata gradinitei (inca nu ajunsesem pe trotuar, in strada), pentru a astepta pe cineva sa iasa pentru a merge impreuna spre scoala. Cat timp asteptam, ma uitam, in treacat, la "miscarile" de pe strada. Masinile erau oprite la semafor (era rosu, in intersectie, pentru masinile care ar fi circulat paralel cu scoala si gradinita). Printre masinile oprite la semafor, una mi-a atras, instinctiv, atentia... nu stiu de ce. Avea aceeasi culoare cu masina ta de atunci: albastru inchis. M-am uitat la marca, tot instinctiv: era aceeasi marca ca si masina ta, poate acelasi model sau poate nu. M-am uitat la numar; desi oricum nu as fi retinut numarul masinii cu care ai venit atunci, am remarcat ca era inmatriculata in acelasi judet... Putea fi masina ta... sau poate ca nu... M-am uitat, tot instinctiv, inauntru. Era doar soferul, iar alaturi de el o persoana, pe locul din dreapta: parea o femeie, o fata tanara. M-am uitat putin mai insistent la sofer: imi aducea, vag, aminte de tine, desi chipul nu il vedeam prea bine. Am avut senzatia vaga, discreta, ca cel de la volan ma privea si, in secunda imediat urmatoare, privind spre mine, isi inclina capul, discret, in semn de salut. Pe moment, ceva m-a sagetat in inima si m-a durut, avand senzatia ca ni s-au intersectat iarasi drumurile, dar fiind in alta ipostaza. Poate ca cel de la volan erai tu, poate ca cea de langa tine era noua ta prietena... Cine poate sti?
A fost ultima data cand am avut senzatia ca te vad. Cine stie unde te afli acum si ce faci... Pur si simplu parca putin ma mai intereseaza. Un singur lucru ma mai intreb: "De ce?"