Unul dintre caracterele cu care m-am confruntat în viață este descris mai jos în personajul mamei. Citind rândurile respective mi-am dat seama că, de multe ori, gândindu-mă cum aș putea descrie esența unor asemenea „fenomene” îmi răspundeam că nu aș ști, fapt, datorat, probabil, imposibilității de a le traduce prin ființa mea.
Nu o dată am fost pusă în situația să explic „negru pe alb” o anumită situație, care îmi era negată, lovindu-mă de un zid înalt al neînțelegerii, încrâncenării asupra unui scenariu fals, până când mi-am dat seama că era rea voință sau prostie.
Vorba fiind de rea voință mă scotea din minți. De ce ar vrea cineva, care greșește, să plece pe drumul contrazicerii numai de dragul de a se ridica deasupra. Ce este atât de greu în a admite o greșeală? De ce să dai buzna în mintea unui om inventând scuze ilogice, pe un ton de superioritate, dată numai de adevăr, când și numai pentru că greșești. De multe ori mă întrebam dacă acea personă, din păcate foarte apropiate mie, chiar credea ceea ce argumenta fals.
Ei, greul mi-a fost luat de pe suflet prin această descriere a unui eveniment aparent minor. Scriu aparent pentru că atitudinea, deciziile mamei desigur, ar avea repercusiuni dramatice asupra fiecăruia dintre copii. Atunci, mă întreb, dacă nu ar fi mai bine ca potențialii părinți să urmeze cursuri de psihologie, care să îi învețe indicatoare: prioritate de dreapta, cedează trecerea, staționare înterzisă sau numai între anumite ore. Acest fapt de viață, real sau imaginar ar putea fi transpus în mintea eventualilor părinți spre a ști cum să gestioneze o asemenea situație, astfel evitând lansarea în societate a unor frustrați, inadaptați, sadici sau indolenți.
Am încercat să îl aranjez mai frumos, dar pierdeam din claritate. Sper ca rândurile strâmbe să nu vă deranjeze prea mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu