Mie nu-mi plac schimbarile

Vorbeam zilele trecute cu un prieten vechi, prieten e mult spus. Suntem amici, dar acum ceva timp eram prieteni. Si ne amuzam amintindu-ne de liceu, de toate fazele simpatice de atunci. Si mi-am dat seama cate am pierdut, din simpla comoditate. Anul asta termin facultatea, pardon...facultatile. Anul asta e ultimul in care mai am oamenii astia langa mine. O parte au terminat deja, altii, intarziati ca mine. Terminam anul asta facultatea, ma apuca melancolia. Traiesc din nou sfarsitul de liceu... Ca si atunci, doar o parte mergem mai departe pe acelasi drum. O parte se pierde pe parcurs, stiu deja un om care pleaca, poate doi. Un al treilea e deja semi-plecat. Altul ne-a "parasit" deja de un an. Pana si eu am in minte drumuri noi.
Nu-mi plac schimbarile. As vrea sa raman vesnic la scoala, aceeasi oameni sa fie mereu. Nu ma descurc deloc cand e vorba de lucruri noi. N-am curaj, n-am rabdare, ma simt copilul nimanui. Ma adaptez greu cand e vorba de schimbari majore. Termin facultatea cand abia am inceput sa ma simt comod aici.
Si nu-mi place ca pierd niste oameni. Ne aduceam aminte, eu si colegul asta, de toate fazele simpatice de liceu. Si mi-am dat seama cate am pierdut, doar din comoditate. Au fost atatea momente in care as fi vrut sa fac ceva dar am zis lasaaa... Si acum m-am trezit, cand deja e putintel prea tarziu, m-am trezit eu ca vreau sa recuperez toti anii astia.
Oamenii astia, prieteni sau doar amici, colegi mai mult sau mai putin apropiati, dar pe care ii iubesc, pe fiecare in parte, imi sunt alaturi intr-un fel sau altul. De 8 ani. De cand am intrat la liceu, cand eram o pustoaica imbracata in roz si purtam doua codite. Una impletita, una nu. Si-am ajuns aici in parte datorita lor, in parte din intamplare. Undeva e si putin merit personal, dar mai mult am realizat prin altii. Si acum, cand fiecare o ia pe carari separate, ma simt ca si cum imi pierd din propte. Una cate una. Si ce e ciudat e ca, desi nu sunt, ma simt mica. Cu ei aproape, nu mi-e frica de nimic, e o siguranta in faptul ca cineva e acolo, chiar daca nu vad pe nimeni cu zilele, chiar daca trec 2 luni fara sa vorbesc cu unul din ei. Imi e ok doar sa stiu ca pot sa apelez la cineva, chiar daca nu o fac. Dar cand oamenii astia nu sunt ma simt ca un copil lasat pe pres afara. Cu fiecare lipsa ma fac mai mica. Si la vara o sa ajung inapoi la 12 ani, cand habar n-aveam ce sa fac cu mine. Binenteles, stiu ca am sa trec peste, stiu ca o sa fie ok toata treaba, la un moment dat am sa ma obisnuiesc asa. Dar asta nu ma opreste sa ma uit in spate cu nodul ala in gat si ochii plansi de copil batut. Mie-mi place la scoala, intotdeauna mi-a placut.