Mie nu-mi plac schimbarile

Vorbeam zilele trecute cu un prieten vechi, prieten e mult spus. Suntem amici, dar acum ceva timp eram prieteni. Si ne amuzam amintindu-ne de liceu, de toate fazele simpatice de atunci. Si mi-am dat seama cate am pierdut, din simpla comoditate. Anul asta termin facultatea, pardon...facultatile. Anul asta e ultimul in care mai am oamenii astia langa mine. O parte au terminat deja, altii, intarziati ca mine. Terminam anul asta facultatea, ma apuca melancolia. Traiesc din nou sfarsitul de liceu... Ca si atunci, doar o parte mergem mai departe pe acelasi drum. O parte se pierde pe parcurs, stiu deja un om care pleaca, poate doi. Un al treilea e deja semi-plecat. Altul ne-a "parasit" deja de un an. Pana si eu am in minte drumuri noi.
Nu-mi plac schimbarile. As vrea sa raman vesnic la scoala, aceeasi oameni sa fie mereu. Nu ma descurc deloc cand e vorba de lucruri noi. N-am curaj, n-am rabdare, ma simt copilul nimanui. Ma adaptez greu cand e vorba de schimbari majore. Termin facultatea cand abia am inceput sa ma simt comod aici.
Si nu-mi place ca pierd niste oameni. Ne aduceam aminte, eu si colegul asta, de toate fazele simpatice de liceu. Si mi-am dat seama cate am pierdut, doar din comoditate. Au fost atatea momente in care as fi vrut sa fac ceva dar am zis lasaaa... Si acum m-am trezit, cand deja e putintel prea tarziu, m-am trezit eu ca vreau sa recuperez toti anii astia.
Oamenii astia, prieteni sau doar amici, colegi mai mult sau mai putin apropiati, dar pe care ii iubesc, pe fiecare in parte, imi sunt alaturi intr-un fel sau altul. De 8 ani. De cand am intrat la liceu, cand eram o pustoaica imbracata in roz si purtam doua codite. Una impletita, una nu. Si-am ajuns aici in parte datorita lor, in parte din intamplare. Undeva e si putin merit personal, dar mai mult am realizat prin altii. Si acum, cand fiecare o ia pe carari separate, ma simt ca si cum imi pierd din propte. Una cate una. Si ce e ciudat e ca, desi nu sunt, ma simt mica. Cu ei aproape, nu mi-e frica de nimic, e o siguranta in faptul ca cineva e acolo, chiar daca nu vad pe nimeni cu zilele, chiar daca trec 2 luni fara sa vorbesc cu unul din ei. Imi e ok doar sa stiu ca pot sa apelez la cineva, chiar daca nu o fac. Dar cand oamenii astia nu sunt ma simt ca un copil lasat pe pres afara. Cu fiecare lipsa ma fac mai mica. Si la vara o sa ajung inapoi la 12 ani, cand habar n-aveam ce sa fac cu mine. Binenteles, stiu ca am sa trec peste, stiu ca o sa fie ok toata treaba, la un moment dat am sa ma obisnuiesc asa. Dar asta nu ma opreste sa ma uit in spate cu nodul ala in gat si ochii plansi de copil batut. Mie-mi place la scoala, intotdeauna mi-a placut.

De ce par lucrurile mai mari atunci cand suntem mici ? (II)

Doresc sa completez postul De ce par lucrurile mai mari atunci cand suntem mici? cu partea a 2-a.

Am ramas socat, cat de mari mi se pareau scarile spre gradina, pomii fructiferi in care ma cataram pana in varf sa culeg fructe. Aleile si cararile dintre straturile de zarzavaturi erau mari, puteam sta cu amandoua picioarele in ele. Parca eram mic, minuscul si parca toate lucrurile din jurul meu erau de mari dimensiuni. Scarile, copacii, cladirile, masinile, parcul pentru copii - era ca o lume doar pentru mine cu diverse tipuri de leagane.

Am constientizat cat de mic eram cand am vazut locurile unde ma ascundeam, sau prin care treceam - treceam printr-un geam de pivnita pe udne acum nu as putea decat sa imi bag mana sau un picior cel mult.

Cand eram mic urcam scarile cate una, apoi cand am mai crescut ma chinuiam sa urc cate doua, iar mai apoi ma tineam de balustrada si urcam cate trei scari... si ma gandeam atunci, ce frumos o sa fie cand o sa fiu mai mare si o sa pot urca trei scari fara sa ma chinui, pentru ca voi fi suficient de inalt.

Oricand mergeam la magazin, abia ajungeam la pervazul ferestrei pe unde se servea, ca sa pot cumpara si eu ceva dulce.

Parca atunci lichidele nu se masurau in litri ci in pahare de apa baute in viteza pe nerasuflate dupa o alergatura de-o zi, transpiratie multa si doar daca eram bine incalzit si transpirat ca sa am toate sansele sa fac o pneumonie, sau cel putin o raceala.

Mancarea nu conta prea mult pentru mine, dar si atunci un ou era mult mai mare decat acum ? Ce s-a intamplat ? Au gainile anului 2009 anemie ?

Eram asa de mic ca abia puteam sa ma urc in autobuz. Cand ma duceau rudele cu trenul nici nu ma puteam urca singur, trebuia cineva sa ma ridice ca sa ajung la o scara si apoi altul sa ma preia ca sa ajung la podeaua vagonului. Un scaun de tren de clasa a 2-a pana la mare era suficient de mare ca sa pot dormi in el. Geamul la care baietii mai mari (asa cum sunt eu acuma :p) fumau, mi se parea de neatins, si inutil totodata. In masina pe bancheta din spate aveam mai mult loc decat am acuma in pat. Daca stau bine sa ma gandesc parca si muzica suna diferit la o anumita varsta.

Daca stau bine sa ma gandesc, toate s-au schimbat si cand am facut "acea" vizita la bunici, aceea in care realizezi ca esti mare, ca parca toate erau mari odata, undele amintiri nu mai sunt niciunde oricat le-ai cauta, pentru ca acum in locul lor sunt alte lucruri, unele s-au transformat, altele au disparut, unele care sunt azi, nu era nimic in locul lor alta data - SCHIMBAREA...

Oricum in "acea" zi a fost pentru prima oara cand am simtit ca Lumea mea mi-a ramas mica. Si stiam ca nu voi mai putea face nimic ca sa intorc timpul, nu voi puta face nimic ca acea lume sa "imi vina" sa "mi se potriveasca". Acum e alta lume care si ea la randul ei imi va ramane mica, si voi privi cu nostalgie peste ani, la ce-a fost viata de student, si cum am petrecut-o. Dar despre asta, poate tot aici in 2019 intr-o zi frumoasa de noiembrie.