SUA, singurul obstacol in calea reunificarii Coreei
În ultima perioadă comunitatea internaţională stă cu ochii pe Coreea de Nord. SUA se pregătesc cel mai mult pentru un eventual atac. Ce interese au americanii în Peninsula Coreeană? La această întrebare ne răspunde domnul Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992.
„Cheltuielile pentru primul an al Coreei unificate s-ar ridica la 167,5 miliarde de euro şi în vederea unor costuri cât mai reduse, în cadrul guvernului sud-coreean, a fost creat încă din 1998 departamentul pentru unificarea Peninsulei Coreea, în 2008 el devenind minister. Misiunea acestuia a fost acela de a implementa politici pe termen lung de tip Deng Xiaoping („o singură ţară, două sisteme”), în vederea reunificării graduale a naţiunii coreene, acţionând permanent pentru normalizarea relaţiilor, luând măsuri uniformizare a educaţiei, culturii, dezvoltării economice, schimburilor comerciale şi cooperarea între cele 2 state coreene.
Deşi nordul este de 20 de ori mai sărac decât sudul (ca venit raportat la numărul de locuitori), numai valoarea zăcămintelor Coreei de Nord reprezintă circa 16.700 miliarde de euro, de 3 ori mai mult decât costul total estimat al reunificării. Tehnologia modernă a Coreei de Sud ar avea o nouă piaţă de desfacere şi mai ales forţă de muncă multă, ieftină şi educată, devansând economia Japoniei şi devenind un contracandidat al Statelor Unite, la nivel mondial. Prin fuziunea echipamentelor militare ale celor două Coreei se obţine a 4-a armată din lume ca mărime, cu un potenţial tehnologic care ar transforma Coreea unificată într-un jucător important în Asia de sud-est.
Această unificare, dorită de ambele state, ca revers al conflictului „non militar” care bântuie de 6 decenii, depinde tot de regizorii separării Coreei, adică de un comitet special format din reprezentanţi ai Chinei, Rusiei, Japoniei şi SUA. Rusia vede reunificarea ca pe o oportunitate de a-şi recâştiga importanţă strategică în regiune şi de a obţine beneficii economice. Companiile ruseşti Transneft și Rosneft abia ce au realizat o conductă de petrol cu lungimea de 4.857 km, care leagă estul Siberiei, de la Taişet (regiunea siberiana Irkutsk) de Oceanul Pacific, până la Kozmino (port rusesc în Marea Japoniei, situat la 100 km de Vladivostok), necesară alimentării economiei Coreei reunificate.
Terminalul petrolier din portul Kozmino, cu o capacitate de 5,45 milioane de tone zilnic, funcţionează în prezent la jumătate din capacitate şi putând fi alimentat şi de tancurile petroliere ruseşti sosite din portul Varandei din Marea Siberiei de Est, cu scopul aprovizionării cu petrol a Japoniei şi Coreei. Rusia mai are în plan construcţia unei rute feroviare trans-coreene, conectată la Trans-siberian, care ar uni Coreea de Europa. Cu toate că paralelismul între reunificarea coreeană şi cea germană din anii ‘90 este inevitabil, impedimentul îl constituie refuzul SUA de a-şi retrage contingentul militar din peninsulă, odată cu care ar dispărea şi influenţa americană pe continent.
Paradoxal, dar situaţia conflictuală nou apărută convine de minune doar SUA. Presa coreeană afirmă că liderul nord-coreean Kim Jong-un ar fi plecat urechea la anumite zvonuri provenite din zone gri, potrivit cărora Casa Albă ar fi dispusă să ridice embargoul impus ţării sale, în situaţia în care el ar manifesta mai multă fermitate. Cum zvonurile precedau derularea celei mai mari aplicaţii aeronavale anuale desfăşurate de SUA şi Coreea de sud, Kim Jong-un a cerut anularea acestora, în caz contrar ameninţând cu executarea de atacuri cu rachete nucleare şi începând pregătiri în acest sens. Arsenalul balistic nord-coreean se compune din peste 180 de instalaţii mobile de rachete FROG-7, OTR-21 Tochka, cu bătaie 70-120 km; 600 de instalaţii Hwasong-5 şi 6, cu bătaie 300-500 km; 200 de instalaţii Rodong-1 şi Scud-ER 1, cu bătaie 700-1.300 km şi 6 instalaţii Taepodong-2, cu bătaie 6.700 km.
Generalii americani au fost trimişi să convingă conducerea politică de la Seul că rachetele antibalistice SM-2 Block 3 de pe cele 3 distrugătoare AEGIS din clasa Sejong ale Coreei de Sud, nu pot apăra decât 1/5 din teritoriul acestei ţări. Şi că apărarea AA cu rachete cu rază lungă de acţiune sud coreeană, care dispune de 6 baterii x 4 instalaţii Patriot PAC-2 GEM/T, cu bătaia de 70-140 km este şi ea depăşită. Întrucât rachetele au fost fabricate în 1986 şi scoase din dotare în 2001, fiind vândute Coreei de Sud de către armata germană. Argumentul principal fiind acela că peste 40 de rachete Patriot/PAC-2 au fost lansate în ianuarie-februarie 1991, din Israel şi Arabia Saudită asupra rachetelor balistice irakiene Scud şi Al Hussein, înregistrând o rată de succes de doar 25 – 33%.
Statele Unite au instalat deja în insula Guam noul sistem mobil de apărare antirachetă THAAD (Terminal High-Altitude Area Defence), Qatarul și Emiratele Arabe Unite s-au decis să cumpere și ele de la compania Lockheed Martin, un scut anti-balistic THAAD în valoare de 7,6 miliarde USD şi SUA sugerează sud-coreenilor să procedeze la fel. Sistemul THAAD este destinat sa intercepteze rachete balistice până la înălţimea de 90 km. Racheta cântărește 900 kg, zboară cu viteza de 2,8 km/s (Mach 7), având bătaia de 200 km.
Exact în aceste zile, cotidianul Chosun Ilbo, a publicat o investigaţie jurnalistică potrivit căreia sistemul de ghidare al rachetelor balistice sud coreene Hyunmoo-2B (bătaie 500 km) se bazează pe tehnologii furate de la ruşi sau mai bine spus printr-o livrare controlată de către aceştia. Practic, e de la sine înţeles că sistemul de navigaţie inerţială al rachetei balistice intercontinentale UR-100, ajunsă în posesia Coreei de sud, a avut modificări create intenţionat de ruşi, în sensul de a acumula erori considerabile.
Americanii au şi venit cu alternativa, oferind în schimb, câteva sute de noi sisteme M142 HIMARS (High Mobility Artillery Rocket System), ale căror rachete se dirijează prin satelit, contra a 1-2 miliarde de euro.
Peste 1-2 săptămâni, zarva produsă de Kim Jong-un şi amplificată intenţionat de media occidentală, se va stinge de la sine. Cine a avut de câştigat şi cine a pierdut? A câştigat complexul militar-industrial american, care va primi comenzi suplimentare din Coreea de Sud şi SUA care-şi va suplimenta contingentul militar în peninsula coreeană. A pierdut procesul de unificare al Coreei, care va suferi iarăşi o amânare şi fondul special constituit unificării, din care o parte din bani vor fi redirecţionaţi spre achiziţii militare”. De pe Vocea Rusiei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu