Coliviile unchiului Sam
În 1958, Gheorghiu-Dej, folosind ursul din codrii noştri, l-a păcălit pe Hrusciov, convingându-l să ordone Armatei Roşii: „Paşol na turbincă! Назад в С.С.С.Р.!” (Înapoi în U.R.S.S.!). Şi România a fost singura ţară din lagărul sovietic, care nu a mai avut, de atunci şi până în 2004, trupe de ocupaţie pe teritoriul ei. Celelalte ţări „surori şi prietene” au dat papucii ostaşului sovietic abia în 1990.
După 46 de ani de la acel „Назад в С.С.С.Р.!”, şi după aproape şase decenii de când românii doreau „să vină americanii”, saltimbancul-şef al hoţilor şi al lustragiilor din fruntea ţării a adus la îndeplinire dorinţa din anii ’40-’50 a românilor, strigând: „Au venit americanii!”. După ce nemţii le-au cam arătat drumul de ducă, americanii au venit, în sfârşit, în România, dar nu ca să ne elibereze, ci ca să se folosească de poziţia geo-strategică a Ţării, să-şi instaleze, aici, baze militare şi accesorii neortodoxe. Singurii care s-au opus ocupanţilor au fost doar câinii comunitari, care au mai scuturat, cu sârg, nădragii unora dintre noii ocupanţi ai României, încartiruiţi la Kogălniceanu, Deveselu şi mai ştiu ei pe unde.
Guvernul a admis, centre de detenţie clandestină pe teritoriul României
Ceea ce nu prea ştiu românii este faptul că ţara noastră a ajuns, datorită dragului Onkle Sam şi a papagalilor duplicitari din colivia de aur a guvernelor postdecembriste, un fel de închisoare clandestină, anexă a lagărului american de tortură şi exterminare oficializată de la Guantanamo. „Open Society Justice Initiative”, o organizaţie americană de apărare a drepturilor omului a realizat un raport în care România figurează, alături de alte 16 state membre ale Uniunii Europene, ca implicată în operaţiuni de arestări, transferuri, detenţii, interogatorii şi tortură, puse la cale de C.I.A..[[1]] Raportul amintit pleacă de la faptul că, la cererea C.I.A. 136 de suspecţi de terorism (poate mai mulţi) au fost transferaţi în secret, de la locul arestării la o destinaţie unde au fost închişi, supuşi unor interogatorii severe şi torturaţi. Lagărul de la Guantanamo este o copie amplificată exponenţial a expoziţiei „Casa Bântuită a Coşmarelor”, din Lower East Side din Manhattan, unde pot fi „admirate” oribilele reproduceri ale celor mai sumbre momente din istoria criminalităţii din Statele Unite. Depăşind cu mult imaginaţia unui om normal, de la această expoziţie spectatorii îşi încheie vizita fugind, mulţi dintre asasinii rămânând în memoria populaţiei, sub forma unor legende urbane. Nu trebuie să ne mire faptul că unii torţionari americani nu sunt altceva decât monştrii cu faţă umană, printre care se află şi femei-militari ai S.U.A.. Celebrele scene de groază filmate cu camere ascunse şi date publicităţii în urmă cu câţiva ani au şocat prin violenţa, cruzimea şi sadismul procedurilor aplicate la Guantanamo. Între timp unii prizonieri au fost eliberaţi, acuzaţiile nefiind dovedite, alţii sunt încă deţinuţi, fie în deja „celebrul” lagăr de tortură şi exterminare menţionat, fie în anexele sale secrete. Potrivit raportului, după nedorita publicitate, o serie de ţări europene „au deschis spaţiul lor aerian zborurilor clandestine efectuate de C.I.A.. ”, iar altele „au autorizat avioanele C.I.A. să facă escale pe aeroporturile lor”. Mai grav, unele ţări cu statut discutabil – eufemistic spus -, alături de care se află şi România „au admis, pe teritoriile lor centre de detenţie”: Afganistan, Bosnia-Herţegovina, Djibuti, Egipt, Etiopia, Gambia, Iordania, Libia, Lituania, Mauritania, Maroc, Pakistan, Polonia, Somalia, Emiratele Arabe Unite, Yemen şi Zimbabwe.
Unul din centre era un imobil renovat pe o stradă animată a Bucureştiului.
Jurnalistul francez Rene Backmann a prezentat in extenso un comentariu-document în revista pariziană „Le Nouvel Observateur”[[2]], unde se precizează că dintre cele 17 state membre ale U.E., colaboratoare ale C.I.A., numai Polonia, Lituania şi România au autorizat închisori clandestine pe teritoriile lor. „În România, existenţa unui centru de detenţie a fost considerată drept „factual stabilită” de un raport al Consiliului Europei, din 2007. Potrivit acestui document, C.I.A. a negociat direct cu Guvernul României „acordurile operaţionale” ce permitau închiderea „unor deţinuţi de foarte mare importanţă” într-un centru secret de pe teritoriul român. Potrivit unor confidenţe făcute ziarului „New York Times” de un fost agent al C.I.A., dezvăluite în august 2009, unul dintre reponsabilii C.I.A. în Europa a supervizat construirea a trei centre de detenţie, fiecare destinat să primească câte o demiduzină de prizonieri. Unul dintre aceste centre era un imobil renovat pe o stradă animată a Bucureştiului. Un raport al Parlamentului European, publicat în 2007, aprecia că avioanele folosite de C.I.A. pentru transferurile secrete de prizonieri au făcut escală în 21 de rânduri pe aeroporturile din România. Unul dintre aceste aparate, care provenea de la baza Bagram, din Afganistan, a avut chiar un „accident” în timpul aterizării sale la Bucureşti, la 6 decembrie 2004, iar „cei şapte pasageri ai săi au dispărut după accident”. Autorităţile române au negat că au găzduit pe pământul ţării lor o închisoare secretă a C.I.A.. Un raport al Senatului României, făcut public în 2008, afirma că niciun centru de detenţie al C.I.A. nu a existat în ţară şi că niciun zbor ce transporta deţinuţi ai C.I.A. nu a trecut prin România şi că instituţiile româneşti nu au participat cu nimic la acest program”.
… Condamnabila atitudine a grangurilor „apatrizi” din clanul trădătorilor Neamului Românesc
Deşi lista ţărilor complice ale C.I.A. din U.E. – Noua Uniune Sovietică este consistentă, în al treilea capitol al Raportului – cel mai grav -, România este menţionată alături de: Libia, Siria, Zimbabwe, Malawi, Yemen, Gambia, Djibuti. Regretabilă, impardonabilă şi condamnabilă atitudine a grangurilor „apatrizi” din clanul trădătorilor Neamului Românesc, aflaţi în rotativa puterii de două decenii. Ei au adus Ţara pe „marginea prăpastiei”, vânzând-o bucată cu bucată, vânzându-ne şi pe noi, românii, o dată cu Ea. Ei au transformat Ţara în colonie şi i-au făcut numele de râs. Şi iarăşi zic: „Ridică-te Gheorghe! Ridică-te Ioane! ” De Ion Măldărescu – Agero
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu