Am cunoscut-o pentru prima data pe la jumatatea unui septembrie magnific, atunci cand constienta de apropierea inexorabila a amortelii hibernale, natura palpita, isi traieste din plin bucuria de a se putea manifesta in toata splendoarea ei, mangaind sufletul privitorului cu tablouri vibrante, capodopere inestimabile ce raman zugravite statornic pe peretii subconstientului, fara ca trecerea timpului sa le poata macar ciobi sau zgaria.
Ea, sincera, naiva, inca virgina pe vremea aceea, m-a intampinat cu privirea senina din apele ei limpezi, linistite. Eu, marunt si egoist, venisem sa o cuceresc, sa-i spun minciuni benigne, dar sa o saracesc, sa-i mai rapesc din stiucile care o faceau ravnita atat de mult. Da, dragostea mea avea un pret. Si l-a platit, cu zambetul pe buze, hranindu-mi abundent, dorintele meschine.
Poate ca nu as fi reusit sa ma bucur de farmecul ei, pretentios si selectiv in vremea aceea, aratandu-se doar catorva alesi ai sortii, daca nu ar fi fost providentialul meu prieten, Hrisca de Suceava. Ca sa vezi! Stateam atat de aproape de raiul pescuitului la stiuca si nu catadicsisem sa plec privirea pentru a-l si vedea. A trebuit ca un prieten de departe sa-mi zgandare auzul si instinctul de derizoriu vanator pe ape, pentru a zari taramul miraculos ce se casca la picioarele mele.
Am ajuns acolo, o mana de prieteni veseli, nepasatori, poate prea nepasatori in fata risipei de ingaduinta cu care natura isi dezvelea in fata noastra una dintre ultimele ei minuni adevarate. Unii aveau sa inteleaga, pentru altii avea sa ramana si peste vremuri doar o banala excursie la pescuit. Ma numar, sper din tot sufletul, printre cei care au inteles, printre cei care au pipait cu priviri infometate si nerabdatoare fiecare coltisor de eden pe care batrana barca pescareasca il deschidea in fata noastra. Pe vremea aia, nu aveam pneumatice, motoare electrice si voblere holografice, pescuitul nostru era inca o declaratie de dragoste facuta aerului curat si traditionalei linguri oscilante, erau vremuri in care inca nu ne corporatizasem pasiunea.
Am stat cinci sau sase zile, dar cat de intense! Si cat de lin ne-am lasat cuceriti! Fiecare lanseu, fiecare cumatra care si-a parasit padurea linistita de bradis de sub oglinda apei pentru a ni se alatura, fiecare monstru ce starnea malul speriat de trecerea barcii peste culcusul lui, toate au fost ca nasturii deschisi pe rand ai unei rochii sub care abia astepti sa iti strecori privirea. Ca o amanta priceputa, ne-a permis cu nonsalanta sa-i ciuntim comoara, caci a stiut ca pentru fiece dorinta ce ne-o indeplinea, alte trei rasareau si cresteau neasemuit in sufletele noastre avide. Eu unul, m-am indragostit fara speranta. Si am fost fidel, logodnic credincios si peste timp. M-am reintors acolo in prag de iarna, o data cu primii fulgi si n-am sa uit povestile de seara, in timp ce calaream soba ce tinea si loc de pat, in vechea baraca lipoveneasca ce ne servea de temporar otac. La fel cum n-am sa uit cudalbii, care nu-si luau zborul pana nu ajungeam la un pas de ei. Sau zecile de mii de pasari calatoare care renuntasera la lungile zboruri spre zone mai calde, gasind poate la Periteasca aceeasi dragoste si alinare pe care o aflasem si noi.
Am mai venit si altadata pentru a ne bucura in voie de tolba cu minuni ascunsa intr-un coltisor de delta. Si de fiecare data, frumoasa dintre palcurile de stuf ne-a daruit tot ce-a avut ea mai de soi. Multi au petit-o, au incercat sa o aiba. Pesemne ca a inteles si ea ca noi nu i-am cerut viata, nu i-am impus supunere, nu am cerut decat privilegiul de a o iubi. Si ne-a dat totul. Amanta infocata de odinioara devenise nevasta “la casa ei”, care stia sa-si astepte barbatul obosit cu foc in soba si bunatati pe masa, cu perna mirosind a nuferi si cu povesti de mult uitate.
Nimic nu este insa vesnic pe lumea asta, poate doar schimbarea pentru ca doar ea vine sigur, oricand ar face-o. Astazi, povestea stiucilor din nord-estul Razelmului a fost confiscata si vanduta cu bucatica, cu ora sau cu ziua. Lucru bun de altfel, ar zice unii si subscriu intr-o masura insemnata, cat timp aceasta cununie fortata pastreaza basmul viu si seducator. Dar parfumul baracilor fara curent electric, al lotcii gudronate si al ceaunului cu ciorba fiarta incet, la foc de stuf, a disparut. Poate ca a disparut si ‘nea Macarie, batranul octogenar care lua Razelmul in piept, la vasle, pana la Jurilovca. Si cine stie cate stiuci sau pasari, mistreti sau enoti au parasit de atunci Periteasca, ducandu-si instinctul de conservare si nerecunostinta prin alte balti, pe alte grinduri. Doar soarele rasare si apune in fiecare zi, cadorisind cu arabescuri rosiatice apa cristalina si uneori valurita a iubirii misterioase care atatia ani ne-a magnetizat busolele cautatoare de aventuri la pescuit si rasfaturi ale ochilor. Periteasca Mare e tot acolo, un pic mai trista mai blazata, ascunzandu-si cu gratie goliciunea cea pastratoare a vechilor miresme. Si ea, impreuna cu delta dunarii intreaga, ca si noi, asteapta vremuri mai bune, pentru ca asa cum spuneam, nimic nu e vesnic.
http://fishing4ever.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu